Spirala tăcerii / spiritul de turmă

Asocierea celor două noţiuni şi mitralierea spaţiului public cu discursuri moralizator-etniciste demonstrează implicarea radical-intempestivă a unor intelectuali în politică. Din nefericire, binomul din titlu a devenit parte a acuzaţiilor reciproce în dosarul înveninat al campaniilor electorale. Or ne-am fi aşteptat ca abordările profesioniste să ne lumineze întrucâtva asupra motivelor agregării, inclusiv a elitiştilor, în mocirla politicianist-populistă şi a posibilităţii, a mijloacelor de asanare a acesteia. După accesarea unor filosofi mai noi ori mai vechi precum Dany-Robert Dufour, E. Noelle-Neumann, Ray Bradbury etc., excursurile intelectualilor noştri „imparţiali”, pline de preţiozităţi extrase cu şi fără ghilimele, frizează obsesia angoasantă, acuzând mereu „clasa politică”, asociată cu epitete pernicioase. Vina nu cade niciodată pe gruparea preferată, dreaptă şi ghizdavă cum nu s-a mai văzut, ci pe cealaltă, a adversarilor, mereu ostracizaţi. Or asta nu e analiză ştiinţifică, ci atac ignobil împănat cu savantlâcuri. Asemenea intervenţii partizan-dihotomice nu au adus niciodată contribuţii la vreo ideologie, ci deformare a adevărului, etichetări, injurii, execuţii mediatice.

Se aruncă anatema asupra Parlamentului privit ca turmă amorf-omogenă, se batjocoresc instituţii laolaltă cu ziarişti de opinii diferite, cu alegătorii de altă opţiune, strânşi ciopor în jurul  hoţilor de ţară şi al trădătorilor de neam, procedeu sofistic moştenit de la materialismul mult mai istoric decât dialectic, de la marxism-leninism, singurele teorii politice puse în aplicare în cele două decenii, cu aproape nesemnificative sincope ţărănisto-liberale. „Noroc” de învăţământul politic de pe vremuri. Altfel eram în stare să ne întoarcem la feudalismul vetust, îmbrăţişat, iată, cu fudulie de baronetul ahtiat după putere şi agoniseală.

Ce vrea să spună „spirala tăcerii”? Că, „în majoritate”, elitele politice şi intelectuale evită abordarea cauzelor reale ale crizei, ale înapoierii culturale şi politice româneşti, manifestând o inapetenţă cinică faţă de studiul sociologic aplicat. La mare căutare sunt, ca pe vremuri, surogatul, dezinformarea şi chiar minciuna, profitabile în sondaje. Or nu există emancipare în afara adevărului. Numai că mass-media au şi o datorie morală faţă de contribuabili, aceea de a milita împotriva „spiritului gregar”, specific zonelor defavorizate ale lumii a treia, pentru a vesteji modul autarhic, primitiv de gestionare a politicii şi a treburilor publice. În ciuda criticilor acerbe, continuă tevatura despre (non)reforme, dar se vede clar că sistemul politic a fost creat şi e determinat în continuare de nivelul cultural-moral al aleşilor, modelul lor coincizând cu sistemul popular de valori. Ce ni se oferă, aceea votăm. Cu siguranţă occidentalii nu ar da atenţie, nici voturi interlopilor, analfabeţilor, traseiştilor dubioşi, pescuitorilor în ape tulburi, deşi uneori se lasă şi ei amăgiţi de câte „un om de mare succes”, ori de o „fata morgana” scoasă din jobenul manipulatorilor ultraprofesionişti.

Dimpotrivă, spiritul gregar e încurajat pe faţă datorită efectelor lucrativ-speculative de către mediile entertainment cultural-informaţionale şi politice, de factorii prinşi în bătălia pentru  putere, din toate colţurile eşichierului. A zgândări amorul propriu al turmei, prin orice mijloace, constituie până azi cheia reuşitelor: mediile fac bani buni din pseudocultură, semidoctism şi agregarea maselor pe programe libidinos-distractive, plus „bullshit-ul – vorbele fără noimă de pe sticlă”. Pegra stadioanelor se încaieră la aproape fiecare confruntare futbolistică majoră, augmentând deverul patronului. Staffurile de campanie declanşează adevărate războaie de stradă la panotajul cu publicitate electoral-propagandistică, iar mişcările politice îşi sporesc cioporul de membri şi simpatizanţi în jurul câte unui mascul Alpha faţă de care se manifestă teamă şi ascultare. Subiectele generatoare de valori moral-estetice sunt ocolite cu grijă ca nu cumva să dea mulţimilor idei pentru schimbarea statu-quo-ului actual. Iată de ce organismele UE privesc cu scepticism viitorul nostru european, fiindcă intelectualitatea şi-a abandonat crezul umanitar, vizionarismul de altădată, pierzând din vedere propăşirea naţiunii şi a semenilor.

Spiritul de turmă e omniprezent: în şcolile mărginaşe fiecare şmecher caftangiu îşi face gaşcă de inşi aidoma sieşi, pe străzi, cartiere, urmaşii prolilor ceauşişti se constituie în bande de vagabonzi şi tâlhari ca în vremuri de restrişte. Astfel de grupări, cunoscute de poliţie, dar foarte căutate pentru violenţa, eficacitatea lor în influenţarea spaţiului public şi instaurarea fricii, acţionează primitiv, cer taxe de protecţie bişniţarilor mărginaşi, se amestecă în viaţa socială. La locul de muncă, fie ateliere, făbricuţe, întreprinderi, fie instituţii, partide, sindicate încă dai de  bisericuţe, grupuri, grupuleţe.

Mediocraţia, conducerea ţării din studiouri TV, mesagerii politicianişti au creat un mainstream mediatic insidios – „spirala tăcerii”: jurnaliştii, formatorii de opinii, analiştii din afara spectrului politic sunt tot mai izolaţi, pierd teren în faţa unui public interesat de promiscuitate, vulgaritate, telenovele şi spectacol sportiv ori electoralist, aşa că nu se mai gândesc la promovarea valorilor culturale creatoare de civilizaţie, nici la educarea adulţilor, iar spaţiul public cedează întâietatea publicităţii comerciale şi vânării clienţilor, a aderenţilor uşor de manipulat.

Ei bine, această confruntare ideologică declanşată în Germania lui 2009 are o rudă obraznică în România, însă cu unghiile netăiate, zdrumpenă, hărţăgoasă, spurcată la gură, de aceea evoluţia şi emanciparea noastră mai aşteaptă. Poate la anul.

Petru Tomegea

Regulă şi excepţie

Un vechi proverb englez spune că nu e regulă fără excepţie. Însă, privind cu detaşarea tipică străinului realitatea oferită de mediile noastre de informare, cetăţenii Regatului Unit nu par a se confrunta cu anomii juridice, cu relativizarea rânduielilor sociale, iar reglementările lor nu sunt deloc dominate de excepţii.

În schimb, cine vrea să respecte legile româneşti, inclusiv Constituţia, e greu să nu se încurce în mulţimea excepţiilor, unele exprimate ca atare, altele, şi mai numeroase, introduse prin „dacă”, încât impresia generală este că de fapt şi de drept avem corpusuri de excepţii, nu de reguli. Nu trebuie să fii cine ştie ce specialist ca să-ţi dai seama de tipul „moale” al legiferării, de normele de aplicare à la légère. Din păcate situaţia nu a trezit până acum decât semne de întrebare, cu toate că Parlamentul e dominat de jurişti unul şi unul, de la şeful guvernului până la ultimul avocat de succes, unii mai activi la bară şi pe ecran decât în Camere, iar căuzaşii, călcaţi de nedreptăţi, mor cu dreptatea în mână.

Privind înapoi, realizezi că această stare de fapt e una identitară: în Evul Mediu voievozii ţineau pravila străbună sau bunul plac, confiscând moşiile, averile după poftă, de-abia după Unire şi mai ales după transplantul monarhiei ia fiinţă statul de drept. Perioada coincide, e adevărat, cu avântul românităţii în Europa. Însă anii de dictatură a proletariatului au fetişizat spiritul justiţiar românesc, în faţa căruia se minunau Xenopol, Iorga ori Sadoveanu. Legile nomenclaturii afişau pe toate gardurile cinste, corectitudine, loialitate faţă de cei mulţi, dar excepţiile făceau din activişti satrapi sadea, cu ţara la picioarele lor, dedaţi la abuzuri, la orgii,  chiolhanuri prelungite în case „de oaspeţi” înconjurate de sârmă ghimpată, cu servitori ca la curţile feudale, feriţi de ochii clasei muncitoare. Brandurile româneşti le puţeau, ca şi azi, iar aprovizionarea cu produse scumpe din import se făcea prin gospodăriile anexe sau servicii secrete fără să-i coste nimic, restul populaţiei subvieţuind în lipsuri crunte. „Reprezentanţii” se bucurau de avantaje pe care niciun monarh nu şi le imagina. Nota bene: casele de oaspeţi funcţionează şi mai eficient.

„Înflorirea” postrevoluţionară a corupţiei acolo îşi are rădăcinile: poporenii suportă rigorile legii, dar conducătorii, ca mai înainte, se bucură de privilegii, sinecuri, de drepturi, pensii „speciale”, de licenţe, contracte spoliatoare ale  banului public, singurele afaceri de răsunet ale bişniţarului mioritic. De industrializare, de modernizare a serviciilor publice mai vorbim la anul. Promovarea valorilor? Avem, pe lângă fler, cumetri, mătuşi, veri, colegi, amante de încredere. Răspundere în faţa justiţiei oarbe? Să fim serioşi! Toate excepţiile din lume, inclusiv de neconstituţionalitate, sunt invocate pentru a scăpa de pedeapsă şi a rămâne cu banii furaţi ori jecmăniţi. Legile au fost în aşa fel alcătuite încât pentru o raţă poţi sta la puşcărie bine mersi, dar pentru jefuirea patriei, a bugetului cu economiile naţiunii, beneficiezi de NUP, eşti eliberat din motive procedurale diverse, de boală, de bătaie de joc, de claustrofobie, adică pe excepţii. De remarcat că în majoritatea marilor procese apărătorii sunt tocmai „părinţii” legilor înseşi, pledoariile lor fiind urmate întotdeauna de succes garantat. A auzit cineva să fi pierdut vreun „sfânt” părinte al legilor  vreun proces? Mai stă Codul penal în picioare sau vreun judecător / procuror în calea iureşului lor avocăţesc?

Raportul dintre regulă şi excepţie nu a suferit modificări radicale nici după luptele „acerbe” împotriva corupţiei şi a hoţiei. Din contra. Este drept că Hotelul Marriott a pierdut clientela marilor afaceri, a contractelor economice gras-dubioase în favoarea mai frust-portocaliului Golden Blitz, dacă ne luăm după dovezile prezentate copios de jurnaliştii de investigaţie. Deşi există organisme, agenţii bine puse la punct pentru a asigura un cadru modern, transparent tratativelor politice, economice, restaurantul rămâne locul favorit al făcăturilor lucrative.

Politicienii se simt ca peştele în apa excepţiilor: deşi toţi aleşii sunt apărători ai drepturilor şi ai nevoilor celor mulţi, unii capătă atribuţii originale: produc eficient averi de top, dar pe ecran plâng de ţi se rupe inima de greutăţile săracilor. Toate formaţiunile, inclusiv executivul, cică au programe europene, numai că e o excepţie dacă le şi aplică. La preluarea funcţiilor, noii şefi, în avânt excepţional, demolează toată „moştenirea odioasă”. Excepţia e să se pună ceva mai valoros în loc.

România a ajuns o ţară de excepţii, iar ele, se ştie, confirmă… regula.

Petru Tomegea

Sindromul Înaltei Porţi

Menţionat adesea între tarele mentale etnogenetice, fără a fi vreodată studiat pe îndelete, sindromul a dezvoltat o mulţime de simptome în aproape jumătate de mileniu. Consecinţele-i ignobile au produs suferinţe românilor din toate provinciile istorice. Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare au închinat turcilor ţara, recunoscând suzeranitatea Porţii Otomane, numită de cronicari când Înalta Poartă, când Sublima Poartă (Bâb-ı Âli). Au urmat patru secole de tribut tot mai împovărător, de amestec brutal în treburile interne. După 1711, Rusia îşi lăţeşte şi ea ameninţător puterea asupra Principatelor. Nici Transilvania n-a scăpat de „porţi”, vezi episodul memorandiştilor, singura deosebire fiind apartenenţa drăguţului de împărat la civilizaţia europeană. România Mică a lui Cuza şi Regatul lui Carol I au cerut ajutor Franţei şi puterilor aliate pentru fiinţarea entităţii statale unite, iar România Mare şi-a amputat hotarele din aceeaşi pricină, a îngenuncherii  în faţa unor entităţi generatoare de servituţi.

Comuniştii au ridicat sindromul la rang de politică naţională: au declarat că armata invadatoare e prietenă, aşternând astfel ţara sub bocancii comisarilor sovietici, pentru a fi jecmănită după poftă până la ultima picătură de vlagă, inclusiv de Tezaurul Naţional. Căci URSS-ul a devenit „poarta” celor mai ruşinoase plecăciuni, la un pas de pierderea fiinţei şi a limbii naţionale, cu largul concurs al cozilor de topor şi al clasei proletare grosolan manipulate. Dar şi al aliaţilor apuseni ai lui Stalin. De abia mai ridicam ochii spre China, Iugoslavia, ori spre Occident, evident, nu cel căzut în „imperialism”, ci acela al comuniştilor francezi, spanioli, portughezi etc. Cărora le-am făcut temenele degeaba.

În era de ticăloşire a virtuţilor strămoşeşti, am ridicat biserici nepieritoare şi rugăciuni fierbinţi pentru izbăvire divină. Ne-ar fi trebuit şi Academii, dar am fost mereu „subt vremi”. În plus, domnii nu se omorau după carte. Însă limba română a acumulat un şir lung de proverbe şi zicători, de forme mentale de neclintit: „Capul plecat sabia nu-l taie”, ascunzând cu grijă partea a doua: „dar nici soarele nu-l vede!”, „Întoarce şi celălalt obraz oricui te loveşte”, „Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă”, „Peştele mare îl înghite pe cel mic”, toate pe leitmotivele: „Ce să-i faci! Asta e! Mai rău de atât nu se poate”.  Semne de fatalism prin care ne tăiem mereu aripile speranţei.

Te-ai fi aşteptat ca, odată cu recâştigarea libertăţii, după încropirea unei democraţii autohtone, să ne recăpătăm sentimentul demnităţii naţionale, călcat în picioare aproape cinci veacuri. Or tocmai când kalaşnikoavele „revoluţionarilor” ciuruiau ziduri şi mulţimi, liderul „emanaţilor” se grăbea să reconfirme „ascultarea” românilor faţă de Moscova, fără să-i tresară pe faţă măcar un semn de întrebare, fără să-şi privească semenii în ochi. Avea şi un pretext: că „e normal” să spună „cine suntem şi ce vrem”. Adică să cerem aprobare pentru a ne bucura de libertate. Arareori un popor a fost mai adânc umilit.

Aici nu poate fi vorba de credinţa că lumina vine de la răsărit, cum îşi justifica  Sadoveanu trădarea voievozilor din propriile cărţi, ci de mentalitate de veşnică slugă. Azi înţelegem de ce: accederea la putere se făcuse cu efort gorbaciovist şi trebuia să ne manifestăm cu toţii, nu doar oportuniştii, recunoştinţa până la adânci bătrâneţi. Credinţă nefastă nu numai a diriguitorilor comunişti că legitimitatea depinde de cineva „din afară” sau „de sus”. Or într-o ţară liberă legitimitatea vine de la popor. Înainte, legitimitatea venea de la monarh, de aceea l-au mătrăşit pe regele nostru. Ca să ne închinăm la „tătucul popoarelor”. Nici astăzi nu ne e clar statu-quo-ul postbellum. Cu siguranţă există un contencios, se vor fi făcut înţelegeri tainice, mutuale, încă nedivulgate, între marionetele dâmboviţene şi Împăratul Roşu. Încă păstrate ca înfricoşătoare secrete de stat. De aceea relaţiile se inflamează periodic. În schimb avem destui diriguitori forţoşi şi o armată de diplomaţi, mai numeroasă ca a unor state de câteva ori mai mari.

Rătăcind între Estul eşalonului secund al nomenclaturii ceauşiste rămase la putere şi Vestul celor câţiva disidenţi curajoşi, al ţărăniştilor, liberalilor şi monarhiştilor, România a trezit interesul dar şi îndurarea NATO şi UE, care au făcut un gest de graţie, plin de riscuri, ca să libereze din universul concentraţionar un popor aşezat în răscrucea vânturilor şi înjosit de conducători becisnici. Pentru prima dată, căciuleala negociatorilor noştri avea un sens înălţător şi patriotic: binefăcătorii nu ne cereau tribut, nici nu ne ciunteau din suveranitate sau autonomie. Ne acordau doar şansa nesperată să-i ajungem din urmă.

Cu toate acestea, mentalitatea slugarnică nu s-a ofilit, din contră, au reînflorit uneltirea, pâra şi pârâşii. Chiar dacă până şi vizirilor ori comisarilor kaghebişti le trezeau scârbă. Aşa că   Bâb-ı Âli s-a mutat la Bruxelles ori Strasburg, iar uneori la Casa Albă. Între timp, pârâşii s-au perindat prin cancelariile europene ori prin redacţiile marilor agenţii de presă. Să-şi ponegrească duşmanii dinlăuntru. Mai lipsea podul de pungi cu aur de la Mogoşoaia până la pragul Preamăritului Vizir. De nu vor fi fost şi acelea.

Ca să ne băgăm în seamă, dar şi pe sub pielea celor puternici, am croit „din cuţite şi pahară” o axă: Londra-Bucureşti-Washington, dar nu s-a învârtit nimic în jurul ei, iar neliniştea electorală ne-a împins la o ultimă(?) ploconeală: al doilea om în stat se furişează la Moscova…

Povestea asta fără sfârşit va mai fi fiind auzită şi prin alte părţi, dar pe acolo lumea ştie de unde se trage: secole de educaţie precară, comunicare imposibilă ori primitivă între diriguitori şi populaţie, încălecarea puterilor în stat, tocmeală în loc de lege. Or nu pomeneşte nimeni de aşa ceva. De aceea „cum am fost, aşa rămânem”, vorba poetului.

Petru Tomegea

Spirala mâniei (scenariu reactiv)

Născută în tumultuosul şi sângerosul decembrie ’90, democraţia românească are mereu puseuri de violenţă, iar politicieni făcuţi la grămadă sar mânioşi la sfadă, în deficit de ideologie şi elocvenţă, răstesc fraze încrâncenat-scrâşnite, îşi ocărăsc ori înjură adversarii, se zborşesc unii la alţii, ca şi cum asta ar ţine locul discursului elevat, al programelor chibzuite, inspirate de binele comun, de agenda publică. Cu toată reuşita admiterii în UE, comportamentul violent şi limbajul vitriolant se agravează, a devenit deja brand naţional, tinerii recent intraţi în sistem îl însuşesc cu mare plăcere, iar accesele de furie, nu doar verbală, tind să întunece cu totul înţelepciunea şi luciditatea absolut necesare unei construcţii de durată.

Scenariul reactiv al mâniei, aflat la cote inimaginabile în vreme de pace, rămâne principala abordare mediatică în relaţiile cu alegătorii, fiindcă aduce rating televiziunilor şi tiraje jurnalelor, iar la urne şi în sondaje, cât mai multe voturi. Reprezentaţia a coborât atât de mult, încât nu există om serios să nu-şi exprime dezgustul, lehametea, dezaprobarea. Cultura politică scăzută, de însuşirea căreia nu vrea nimeni să se ocupe, nu permite majorităţii cetăţenilor cu drept de vot să aleagă în funcţie de importanţa argumentelor, a propunerilor programatice, sau de seriozitatea candidaţilor, de sinceritatea şi nobleţea gestului lor de a se pune în slujba ţării şi a plătitorului de bir.

În mod normal, politicienii ar trebui să-şi câştige raţia de imagine, notorietatea grozav de râvnite nu prin populism de cartier, ci prin activităţile de punere în operă a proiectelor în consens cu majoritatea. Munca în circumscripţii, lângă oamenii pe care trebuie să-i reprezinte, le-ar permite o bună comunicare cu baza partidului. La noi lucrul acesta este doar declarativ, fişa postului e o simplă hârţoagă, iar aleşii arareori mai ajung să stea de vorbă cu cei de jos, şi atunci în scârbă. L-aţi văzut pe Vaclav Havel dându-se la vârstnice expansive şi pupând poporeni pentru a creşte în sondaje şi a-şi dovedi inamicii politici? Greţoasele băi de mulţime au rămas singura activitate de acest tip, însă e practicată cu poftă numai de primii oameni în stat. Fără a reuşi să-şi ţină promisiunile, ceilalţi se simt încolţiţi, jigniţi în amorul propriu alături de vulg, de prostime, ca urmare, aleg ecranele patriei, jurnalele de informaţii, talk-show-urile, conferinţele de presă pentru a crea ştiri în prime time, sau pe pagina de titluri a jurnalelor. La rândul lor, mediile cartelizate întreţin, stimulează şi chiar creează evenimente de presă, exacerbează conflictele, dând frâu liber limbajului bolovănos până la invectivă şi sudalmă. Zilnic te loveşti de jigniri dintre cele mai grave ca imbecilitate, fanatism, minciună, lichelism, trădare, sperjur, alături de imundele jigodii, javre şi alte zoograme „sugestive”.

De aceea, principala activitate a politicaştrilor, adesea sarcină de partid, este să reacţioneze cât mai golăneşte la afirmaţiile adverse care pun în pericol propriul statut, ori ameninţă o stare de fapt convenabilă, dar întotdeauna constituie o replică la o diatribă anterioară. Fiecare formaţiune sau înalt lider are în stafful de campanie un anumit soi de hammermänner, de berbeci mediatici, gata în orice clipă să lovească vrăjmaşul, duşmanul de moarte, în moalele capului. Nu e zi să nu facă spume la gură. Gâlceava se inflamează treptat, din replică în replică, din reacţie în reacţie, sondajele pârâie din toate încheieturile, până ce subiectul exploziv îşi epuizează mesajul, stingându-se de la sine. Pe lângă adevăruri dureroase se strecoară şi furtuni într-un pahar cu apă. Alteori dispare prin lansarea altui scandal, ca în adagio-ul beţivan „cui pe cui se scoate”.

Însă escaladarea încontrărilor înverşunate, spirala neruşinată a războiului pârâş întrec orice limită a bunului simţ, fie şi dâmboviţean. Practic nu a rămas instituţie publică în afara confruntării, iar puterile statului îşi epuizează resursele în demonstraţii puerile de forţă, încercând să impună prin tertipuri ieftine o rezolvare pro domo. Sunt neglijate sectoare importante, se cheltuie fonduri, energii uriaşe, se distrug cariere construite cu greu, scade orice brumă de încredere în autoritatea publică în timp ce controversele ar putea fi aplanate simplu, prin aşezarea la masa negocierilor, dar cu cărţile pe faţă. Cauzele unor asemenea turniruri pline de obidă – presa abundă de generalizări excesive – rezidă în slaba calitate a actului politic, iar cei 20 ani de republică par a fi trecut degeaba. O explicaţie pentru acest fenomen ar fi că aderarea la UE nu a fost urmată de învăţarea comportamentului specific occidental, decât în cazul operatorilor economici, nevoiţi să respecte cu rigurozitate acquisul comunitar. Politicienii nu vor nicidecum să se lepede de pufoaica jegoasă a acuzaţiilor lumpenproletare. Ţin cu orice preţ să şi-o zică. De la primul om în stat până la slugarnicul activist de partid. Zi şi noapte. Dacă noi toţi trebuie să respectăm condiţii şi reguli, inclusiv ciobanii din vârful munţilor, politicienilor li se permite să fie inapţi, inculţi, insolenţi, să nu ştie cu ce se mănâncă ştiinţele politice, să lipsească de la serviciu, să greşească fără nicio consecinţă, să-şi bată joc de cine vor muşchii lor, inclusiv de ţară şi de neamul mult prea răbduriu de unde-şi trag foloasele.

Dar toate trebuie să aibă o limită. Reacţia vulgului ar putea să le fie fatală de astă dată. Până la urmă tot vor vor avea nevoie să înveţe mai întâi arta conducerii, să-şi probeze bunele intenţii, patriotismul şi apoi să aspire la jilţuri. Într-o societate democratică, politica devine o profesie, o ştiinţă în care n-au ce căuta amatorii, aventurierii, pescuitorii în ape tulburi, lihniţii după avere şi mărire pe capul contribuabililor, nici taraţii, nici corupţii…

Petru Tomegea

Stratagema bipolarizării

În spaţiul public, strategilor şi negociatorilor de partid li se zice sforari şi combinagii, căci la noi politica se face pe şest, departe de ochii lumii, iar ţara mai poate aştepta. Să treacă întâi campania electorală. Şi cum aceasta ţine cât Războiul celor Două Roze, cică ne-ar mai trebui încă vreo 20 de ani… Între două contre şi-o mascara, se află în treabă cu deciziile instituţiilor specifice democraţiei şi statului de drept. Mereu sunt ocupaţi: nu-şi dau rând să zădărnicească ori să încurce evoluţia mişcărilor partinice, încă slabe şi dezarticulate. Ceea ce, în afara regimurilor bolşevice, nu se mai întâmplă. Lideri „tari” se laudă în gura mare cu asemenea „realizări”, aşa că mediile occidentale, reticente faţă de acţiunile elitelor noastre prădalnice, ne pregătesc un fel de lazaret pentru ca răul să nu se lăbărţeze şi asupra lor.

Canibalizarea între găşti face casă bună cu incultura politică. În loc de iniţiativă liberă şi participare conştientă a cetăţenilor la luarea deciziilor, se încurajează dependenţa de stat şi de un tătuc atotputinte. În loc de fluxul ascendent al democraţiei şi al libertăţilor, avem unul mereu descendent. În loc să promovăm hotărât performerii şi competenţii, asistăm la aservirea de către factorul politic a tuturor funcţiilor, de la primul om în stat până la şeful de scară. Spre ruşinea noastră, ponderabilele de mai sus îi determină pe sociologi să ne califice regimul drept unul parohial-dependent, deoarece la alegeri, la luarea deciziilor ne bazăm pe afecte, fler, reflexe pavloviene şi sfaturi ţăţeşti. Nu pe diagnoze şi prognoze ştiinţifice. În cinica noastră egolatrie, ne fălim cu „animale politice”, în timp ce democraţiile avansate preferă conştiinţele publice şi conştienţa cetăţenească. Pasiunea nemărturisită a majorităţii politicienilor este să înşele vigilenţa electoratului, atâta câtă e, concomitent cu a adversarilor. Prin mijloace tot mai soft. Uneori îşi păcălesc propriile formaţiuni, căzând victime ei înşişi.

Canibalizarea se face prin furt de ideologie şi legitimitate, prin mituirea membrilor sau  însuşirea, cumpărarea unui partid cu tot cu sediu. Aşa ceva nu s-a mai pomenit din copilăria civilizaţiilor. În democraţiile consolidate, aglutinările se produc prin fuziuni, uniuni, alianţe, coaliţii la lumina zilei, după înţelegeri clare între toţi actorii, de aceea creaţiile lor partinice au şanse să devină reprezentative. În România, fenomenul canibalizării s-a declanşat în vremea Convenţiei Democrate, când PNŢCD-ul Seniorului Coposu s-a apucat de reforme ca să scoată ţara din marasmul comunistoid. În consecinţă, a fost blagoslovit cu un lung şir de aripi, bisericuţe şi trădări, evident, ale infiltraţilor, de atacuri imunde şi rivalităţi prosteşti pentru funcţii, stimulate cu „succes” de mass-media interesate. Până la dispariţia sa de pe prima scenă. Observatorii atenţi ne previn că intensitatea atacului încrucişat împotriva ţărăniştilor constituie barometrul democraţiei româneşti. Se cunosc iniţiatorii. Aceiaşi care au rupt o creangă a celuilalt partid istoric anticomunist, cel liberal, ca apoi să se afişeze cu ea în curtea proprie: facţiunea Stoica-Stolojan.

Imediat ce grupul disident a încăput pe mâna dlui Preşedinte, a început acţiunea de racolare a parlamentarilor, consilierilor, indiferent de culoare politică. Prin orice mijloace. S-a pohtit realizarea unui megapartid de dreapta, la indicaţia deloc neinteresată a popularilor europeni.  S-a luat ca model fostul pol de stânga Iliescu-Năstase, numit şi „al ridichii uriaşe”, cel ce a dus la câştigarea scrutinului în 2000. Însă, cu toate strădaniile, măreaţa construcţie stoichistă de dreapta n-a mai prins. Majoritatea nu s-a putut lipi de PDL nici după neobişnuitul periplu doctrinar prin toate punctele rozei vânturilor din eşichierul universal, deşi s-au afiliat pe rând ba social-democraţiei republicane, ba liberalismului, ori popularilor majoritari în PE, ajungându-se până şi la (neo)conservatorismul lui Michael Oakeshott sau Craig Duncan. N-au scăpat nici libertarienii. Noii militanţi de profesie, colecţionari ideologici, îşi închipuiau că doar presiunea mediatică şi terminologia neologică a frazeologiei compozite, în fapt simple elucubraţii anodine, ar produce aglutinări nemaivăzute.

După faza tatonărilor a urmat cea a asaltului de 4 ani la leadership-ul liberal, faza „bate-voi păstorul… să se risipească turma”: Moliceanu, bileţele roz, cumetrie cu PSD, vinderea ţării, divorţ acasă, partid cu miros de petrol etc. După alegerile de la sfârşitul lui 2008, presiunea mediatică s-a răsuflat. Deşi chestia cu „Unificarea Dreptei” (V. Stoica) a fost un bun paravan,  modelul loviturii de graţie date ţărăniştilor n-a mai reuşit.

Au făcut-o în numele ideologiei? Nicidecum: aveau imperioasă nevoie de o majoritate, alta decât cea constituită deja în Parlament. Căci la noi conceptul de coabitare, funcţional în Europa, inclusiv în Franţa luată de constituţionali prezidenţiali ca model, nu pare să aibă sorţi de izbândă. Aşa cum celelalte reguli sunt bune numai pentru prostime.

Ultima fază a canibalizării este încercarea de bipolarizare forţată, pusă în operă încă înainte de cotroceniadă, prin bună înţelegere între primele două formaţiuni, emanate din planturosul FSN: se dorea eliminarea din cursă a celei de-a treia. Să ne salvăm măcar scaunele. Flaşnetele ambelor partide propovăduiesc la unison ideea că actuala confruntare ar avea doar două componente, PSD şi PDL. Căci nivelul civic scăzut al electoratului permite orice mârşăvie. Presa a observat că opoziţia între ele e doar de formă. În schimb, ambele amuşină un vânat de mare preţ, principiul antebelic al rotativei guvernamentale, când, printr-o altă monstruoasă coaliţie, să-şi împartă puterea pe vecie între ei. Asta să vizeze mult trâmbiţata reformare a „clasei politice”: „Eine neue politische Ordnung”?

Petru Tomegea

Înger şi fiară

Sociologii încearcă de ceva vreme să identifice cauzele reale ale slabelor performanţe politice româneşti. Însă, în afara superficialităţii abordărilor, se pleacă mereu de la premise false: nu au relevanţă sofismele despre clasa politică aculturată, oligarhică, decăzută, având la bază studiul de caz al unuia singur ori al câtorva politicieni, străini de onoare şi de asumarea interesului public, de moment ce aceasta, în integralitatea ei, e alcătuită din individualităţi distincte, aşa cum niciun „top ten”, bazat pe notorietate nu va impune adevărate modele; valoarea nu presupune votul majorităţii, ci criterii  profesionale; homo politicus este un pleonasm pueril, doar omul având conştiinţă politică, iar zoon politikon desemnează varianta peiorativ-intuitivă, bazată pe fler, reflexe, premoniţii, fără contribuţia ştiinţei aplicate.

Ipoteză. Motivele degringoladei politice par mai curând legate de resorturi intime ale personalităţii publice aflate într-un mediu anomic, cu reduse posibilităţi de influenţare şi  reglementare.

Demonstraţie. Filosofii au observat încă din antichitate natura duală a firii umane: regele provinciei Laţio, Ianus, mai târziu divinizat, era reprezentat cu două feţe, una spre prezent, iar alta spre trecut. Romanticii au ilustrat şi ei ambivalenţa personalităţii, în ea sălăşluind concomitent binele împreună cu răul, înţelepciunea cu nebunia, Nordul cu Sudul, întruchipate în Euphorion (Goethe), sau îngerul şi demonul, ca la Eminescu. „Demonul” eminescian exprimă doar parţial variabilele / invariabilele fenotipului uman, de aceea, ne asumăm preferinţa pentru „fiară”, simbol fără conotaţii dogmatic-religioase.

Îngerul, la care a meditat pe îndelete Tolstoi, se încuibă în sufletul individului odată cu pasiunile pentru frumos şi bine (kalokagaton), pentru înţelepciune: „cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine” (Kant), pentru  aproapele său, pentru a-şi servi cu abnegaţie comunitatea. Liderul nostru îşi construieşte cariera cu seriozitate, urcă pe scara virtuţilor, mai ales intelectuale, câştigând notorietate. Înainte de reuşita în alegeri, mai toţi oamenii politici erau personaje bine realizate, puternic ancorate social, profesional, apreciate în grupurile lor. Odată împliniţi politic, li se pare că societatea nu le este îndeajuns de recunoscătoare, că recompensa nu le e pe măsura meritelor. Nimic rău, în fond asta le determină evoluţia, dar modalitatea aleasă pentru parvenire diferă de cea a afirmării prin eforturi proprii de până acum. Se grăbesc să aibă, pe lângă notorietate, şi putere şi avere. Cerându-şi dreptul la convieţuire alături de înger, aşa îşi arată prima dată rânjetul fiara.

Se intră în politică pentru a pune în aplicare proiecte proprii sau ale unor grupuri fie şi de interese: a avea un oraş civilizat, o şcoală modernă, o economie, o industrie competitive, aducătoare de bunăstare, o administraţie eficace etc. Iniţial, aspiraţiile subsidiare, egoist-egolatre, sunt bine camuflate. Până şi politicienii de vocaţie le au, dar îşi controlează, îşi stăpânesc pofta de a acumula averi sau/şi puteri nemăsurate, de a-şi schimba casa, maşina, nevasta, după ce se văd „mari”. Pentru materializarea voinţei de putere, e necesară integrarea ca egal într-o formaţiune politică cu identitate coincidentă, urmând a suprapondera încet-încet raportul dintre „eu” şi grup, exploatat la maximum în defavoarea celorlalţi; fiara începe a-şi folosi colţii. Îşi convinge cu promisiuni mincinoase echipa şi electoratul să-i acorde încrederea. Reuşeşte prin persuasiune, deoarece credincerii aplaudaci s-ar simţi neglijaţi dacă nu sunt manipulaţi. În mintea fiarei, politica tradiţională cu limitările ei de bun simţ a devenit deja caducă, political correctness s-a învechit, libertăţile proprii ajungând mult mai presante. Identitatea grupului, asumată conştient la început, trebuie pliată pe identitatea personală, iar susţinerea politică reciprocă se face în schimbul unor avantaje, servituţi. Favoriţilor li se împarte res publica, recte avutul şi treburile publice, peste care începe să se simtă stăpân. Clipa previzibilei victorii asupra îngerului este sărbătorită prin ritualuri feudale: fiara îşi arată măreţia, strălucirea către „supuşi”, apoi şi-i cinsteşte cu paiéle, iar mehter-maneaua înveseleşte prostimea procopsită cu pomeni electorale.

În „victoria finală” se aplică cu elan modelul revoluţionar, eventual Che Guevara: învingătorul decretează în numele tuturor, vrea totul, la început pentru toţi, apoi pentru cei apropiaţi, iar apoi doar pentru sine, asta dacă nu cumva îi vine ideea zeificării. La rândul ei, minoritatea „aleşilor” capătă „apetit majoritar”, iar democraţiei, statului captiv li se aplică discreţionar un stil „original”. Sufragiul a ajuns simplă formalitate, iar partidele câştigătoare ale scrutinului, fie de stânga, fie de dreapta, vor face aceleaşi abuzuri: legiferarea privilegiilor, controlul informaţiei publice şi al societăţii, escamotarea adevărului, manipularea. Fiara a învins definitiv îngerul.

Din cât se vede, fiara îşi înfige gheara în grumazul puterii acolo unde găseşte ogor prielnic: bârlogul şi-l face într-un suflet şubrezit de necinste, minciună, lăcomie, dezonoare, unde educaţia nu a prins în profunzime, puieşte din belşug pe maidanele fostei duplicităţi comunistoide încă în floare, se îmbuibă cu labilitate psihică şi bulibăşeală politică, iar societatea nu dispune de instrumente corectoare adecvate.

Q.E.D. Pe termen scurt, justiţiarii nu au şanse de a rezolva singuri conflictul de interese ivit între clasa politică şi popor, tarele politicienilor nefiind numai de natură juridică. De aceea, o dată la jumătate de secol, explodează mânia populară, după care o luăm de la capăt.

Petru Tomegea

Cf. Heinrich Zimmer, The King and The Corpse, Princeton, 1989, Tom Gallagher, Theft of a Nation, Hurst & Co. (January 2005), Emil Constantinescu, Adevărul despre România, Universalia,  2004 etc.

Porecle şi politică

Rolul cuvântului în izbânda demersului politic a crescut odată cu amploarea mass-mediei. La români, a căpătat relevanţă în vremea paşoptiştilor, care se bazau pe o serie de vectori lexicali exhortativi ca unire, propăşire, Europa, civilizaţie, democraţie, libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate, independenţă, stat de drept etc., dar şi inhibitori: antiunionist, retrograd, înapoiere, învechit, nesemnificativi faţă de primii. Exista dorinţa unanimă de a pune bazele unei naţiuni moderne. Istoria reţine, de asemeni, câteva supranume şi porecle de mare impact: Cel Bătrân, Ţepeş, (Vlad) Dracul, din familia Drăculeştilor, fără vreo legătură cu subst. comun „drac” (nomina odiosa), ci sinonim cu Şarpe, Bală, şi ele nume proprii, apoi Şchiopu, Rareş, Lăcustă etc. Altă falsă etimologie, la Ciubăr (Cipor) Vodă, pronunţat Ciúbăr, semn al originii nemţeşti, probabil Zuber. Un maestru s-a dovedit Dimitrie Cantemir în a sa Istorie hieroglifică, dar lipsa de ecou şi circulaţia restrânsă în epocă n-au permis influenţarea spaţiului public. În schimb tipologia metaforică a supranumelui a prins la stratégii PR-ului, mult mai pamfletar decât politic.

Dacă paşoptiştii au cultivat „cuvântul care zideşte” şi „uneşte”, după model biblic-testamentar, reuşind să creeze o patrie respectată în Europa civilizaţiei şi a bunăstării, astăzi cuvintele-vector au doar conotaţii destructoare, desfigurante, persiflante, ilariante, comice, satirizante, batjocoritor-miştocăreşti, iar rezultatele se văd: voinţa de unitate şi progres ne lipseşte, nici vorbă de regăsirea în patria-mamă a tuturor fiilor de aceleaşi limbă, istorie, tradiţii, iar idealul paşoptist, care ne-a „lămurit” o identitate, scoţându-ne din hrubele feudalismului oriental, s-a pierdut în iureşul egoismului feroce al noilor pohte dâmboviţene: putere şi avere.

Sărăcia ideologică şi programatică, lipsa viziunii de ţară europeană, deturnarea sensului politicii de la scopul bunei guvernări la imunda bătălie aducătoare de procente la urne sunt principalele valenţe ale „noului” discurs. Vocabularul de joasă sorginte scoate la iveală obrăznicia, lipsa de respect pentru libertate şi democraţie, cantonarea lexicală în mediul permisiv al spiritului gregar. Astfel devine armă de temut căci cuvintele-măciucă, repetate obstinant, şochează largi categorii sociale.

După scopul urmărit, asemenea termeni se împart în mai multe categorii:

- cuvinte-etichetă: porecle şi supranume. Sunt de mare impact deoarece au remanenţă, gâdilând ego-ul celor simpli: Ceaşcă, Odi şi Sini, Prinţişorul, Leana lui Zăpăcitu, Ion Teleagă, Bătrânul Edec, Tataia, Bunicuţa, Cucuveaua, Frankenstein, Manivelă, Cherestoi, Ţapul, baroni, Prostănacul, hrebenciucul – unitate de măsură, Curdefier, Moliceanu, Trădiceanu, Motocicleanu, Răzgândiceanu, Buldogul, Piedone, Şpagaton, Robocop, Distonocalm, Slăbiceanu, Războinicul Luminii, Micky Şpagă, Guzganul Rozaliu, Izotop, Almanahe, Rudotel, Abramburica, Pufuleţ, Bombonel, Arogantul, Felix Motanul, Bideu, Piticul Atomic, Pinalti, Corleone, Emil Gâscaru, Pompierul Atomic, Piticul Atomic, Piromanul Boc, Bokemon, Papagalul lui Băse, Boc care face poc, Profesorul, Băsecu, cu trimitere la fosta poliţie politică, Preşpăratul, Zeus, Piratul, Marinarul, Marinelu, Vodcăroiu, Whisky, Jack Daniel’s, Traian Pinochio, Captain Planet, Poppeye Marinarul, Politicianul cu Nume de Floare… Se cunosc lansatorii. Mai toţi sunt concurenţi pe acelaşi culoar politic ori provin din partide antagonice,  şi-au aliat jurnalişti celebri, unii independenţi, alţii cu contract. Îşi promovează „opera” prin replay-uri, remake-uri frecvente. Cu reacţii şi contrareacţii. Se cunosc şi interesele care îi mână a-şi mânji adversarii, dar nu şi resorturile intime ale propriei terfeliri în mocirlă. Uneori autorii sunt personalităţi cu diplome serioase şi educaţie înaltă. Nu doar lipsa argumentaţiei, graba şi pofta nesăţioasă de a-şi distruge / demotiva duşmanul, ci indiferenţa mulţimilor la mesajul elevat îi determină să-şi dezbrace vestimentaţia scumpă şi să treacă la bască şi pufoaică. Din păcate, indiferenţa li se datorează: n-au fost în stare să ne explice pe limba noastră rolul ideologiilor. Nu mai vorbim de educaţia civică a poporenilor şi nivelul precar de civilizaţie. Procedeul etichetării va dispărea atunci când vom preţui înţelepciunea, onoarea, cinstea, nu viclenia ţăţească de „a-i face din vorbe” pe ceilalţi.

- cuvinte-ciocan: naş, năşie, cumătru, cumătrie, căsătorie ori mariaj din interes, sistem ticăloşit, caltaboş, grupuri de interese, Iliescu, Vanghelie, moguli, oligarhi, Vântu, Patriciu, Voiculescu – Grivco, 322, coaliţia ruşinii, guvernul lui Peşte, teroristul-şef, tiranul, Sauron, fascistul, dictatorul, tătuc, jupân, stăpân, salvatorul neamului. Se supun oprobriului public doar patroni mediatici şi oligarhi din tabere adverse.

- cuvinte-fetiş: mafie, corupţie, hoţie, furt, şantaj, scandal, război, criză, şmecherie, cacealma, dosariadă, Ha-ha-ha, autostradă, bileţel roz, cele trei Elene, trădare, normalitate etc. Intenţia lor este de diabolizare a incriminatului. Numai „normalitatea” rămâne stingheră.

- metafore: putregai, papagal, iepuraş, şoricel, trompetă, goarnă, flaşnetă, radio-şanţ, a înghiţi o broască râioasă, a se spăla pe mâini, a o lua în freză, cu mucii în freză, animal politic, din zoon politicon, a o lua pe cocoaşă, mâţa moartă, scheleţii din dulap, tain, Fabrica de diplome etc.

- ultragieri: nebun, săltat, cu un neuron, prost, handicapat, sărac cu duhul, nespălat, nesimţit, imbecil, animal, porc, malac, bou, măgar, găozar, păsărică, ţigancă împuţită, curva ori bagabontul dracului, sconcs, escroc…

Efectul pare a se întoarce acum împotriva pontoşilor. Poate era cazul să se concentreze, măcar în ceasul al XI-lea, pe fişa postului.

Petru Tomegea

Revizuirea revizuirii Constituţiei

Nici n-am aflat bine de eşecul reformelor puse în operă de două decenii, că lumea politică doreşte brusc iniţierea în dreptul constituţional, ascuns cu multă „măiestrie” într-o variantă mai degrabă poetică a legii fundamentale, căci fiecare interpretare „corectă” se bate cap în cap cu alta, la fel de „corectă”. Ca-n poemele ermetice. Încă nu s-au şters din memoria colectiv-auditivă răcnetele leonine ale „marilor bărbaţi de stat” când firava societate civilă şi Seniorul Coposu elogiau Constituţia din 1923, care, cu modificări minime, ar fi asigurat o bună gestionare a treburilor publice pentru mulţi ani. Cu condiţia vindecării rănilor cauzate de pumnul greu al procurorului sovietic Vîşinski trântit cu obidă mujică în capul monarhiei, deocamdată singura reprezentantă legitimă şi tradiţională a românului. Se zice că nimeni nu  poate ieşi de sub blestemul regelui alungat. De remarcat că varianta actuală consfinţeşte grosolana imixtiune în viaţa / fiinţa intime ale poporului român, caz unic, forma de guvernământ republicană ceauşistă neputând fi schimbată nici măcar prin referendum, cu toată  suveranitatea şi autonomia naţionale cu care ne lăudăm. Plebiscitată fără prea multă vorbă prin alergare cu urna după votanţi, Constituţia actuală ne-a costat două decenii de certuri, tergiversări, încurcături, fiind parcă menită să le servească doar nostalgicilor vechiului regim şi pescuitorilor în apele tulburi ale tranziţiei. Cosmetizată în 2003, de aceleaşi mâini, cu toate bunele intenţii, a ajuns iarăşi cuca bătăilor politice. Situaţia se va repeta…

Fără să plece ab initio de la alegerea cinstită a regimului, monarhic ori republican, fără să anuleze legitimitatea fostelor constituţii, nici să clarifice categoric raporturile între puterile statului, fără a stabili cine păstrează cheia sistemului, fără să ţină cont de resorturile lăuntrice ale poporenilor care nu au nici în clin nici în mânecă cu republica prezidenţială scornită de ceauşeşti, utopia constituţională iorgovană se dovedeşte un eşec anticipat. Rezultatele se văd: ţara se risipeşte.

Se pare că a sosit vremea unor necesare primeniri. Dacă până acum doar voci izolate mai reaminteau smintelile provocate de legea fundamentală, situaţia s-a inflamat brusc, odată cu propunerile preşedintelui de reformare a parlamentului, după neizbânda unanim recunoscută a uninominalului. Motivele au căpătat o încărcătură electorală: pe lângă renunţarea la luxul tot mai împovărător al celor două camere, se urmăreşte actualizarea formală a principalei instituţii democratice, încremenite cică în proiectul din ’90, cu bătaie mai lungă asupra asanării „clasei politice”, fluidizarea, eficientizarea întregului proces legislativ şi evitarea suprapunerilor cu Parlamentul European după integrare. Asta în vorbe. Din păcate, ca şi în ’90, 2003, ne lipsesc răbdarea şi dorinţa lucrului bine făcut, nefiind exclus ca varianta băsesciană să nu fie cu mult mai longevivă decât cele iliesciene. Constituţia trebuie să fie a tuturor, cu tot cu cei ce vin după noi.

Pe de altă parte, ea reflectă implicit un anumit stadiu de dezvoltare economico-socială şi s-ar dori un vector important, nu frână a democraţiei şi libertăţilor. De aceea, procesul de elaborare nu este neapărat unul politic, ci mai degrabă unul ştiinţific. Din dialogurile socratice ale lui Platon se ştie că nu se poate vindeca ochiul fără de trup, partea fără întreg, aşa că diagnosticul şi panaceul trebuie să vizeze în egală măsură atât legea fundamentală cât şi societatea.

Însă momentul discuţiei este unul critic. E atât de presantă „voinţa de putere” (Nietzsche) a preşedintelui? Nici n-au apucat să scape de prăpădul crizei economice şi politice, de AH1N1, că guvernanţii trebuie să facă faţă unei şi mai dure provocări în condiţiile scăderii vizibile a încrederii în instituţiile statului deoarece orice instabilitate politică poate degenera. Temele aruncate zilnic în spaţiul public, uitând că politică se face în parlament, nu în presă, vor adânci şi mai mult hăul dezmembrării instituţionale, al dezarticulării formaţiunilor politice aglutinate nu în jurul unor idealuri înălţătoare, ci al unor interese conjuncturale. Ideea că preşedintele şi partidul său s-ar situa într-un empireu, în afara jocurilor de interese, nu păcăleşte pe nimeni.

Parlamentul unicameral nu va duce cu siguranţă la legi mai bune, celeritate, eficienţă, dacă în spate vor prospera aceleaşi încrengături bântuite de tare balcanice, iar profesionalizarea nu va fi luată în serios ca la orice angajare pe post. Fără înalte studii politice, n-ar trebui să se permită accederea în cursa pentru forul legislativ. De aceea, nici uninominalul nu a rezolvat nimic în condiţiile în care la noi notorietatea, flerul, tupeul, prezenţa fizică, micii şi berea însoţite de mită electorală şi populism josnic „produc” voturi. Până la normalitatea europeană drumul e lung. El trece prin programe naţionale de educaţie politică, prin Şcoală, Universitate şi chiar prin Academie, necesitând rigoare morală alături de asumarea codului deontologic al profesiei.

Dacă se va decide revizuirea Constituţiei, ar trebui să cerem în sfârşit transparenţă totală a întregului proces, consultarea reală a voinţei populare asupra formei de guvernare şi a Constituţiei din 1923, pe care nu a anulat-o nimeni legal, căci realmente nu parlamentul bicameral e problema acum, ci lipsa stabilităţii monarhice din ecuaţia democraţiei. Isteria „imbecilizării” pe toate canalele a celor de altă părere ţine de războiul imund cu propriul popor. N-ar fi de dorit ca dreptul celui ce rage mai puternic (cf. Putin) să prevaleze din nou asupra dreptului celor fără de curaj şi nici ca noii corifei ai modificărilor să uite că trăim în Europa şi suntem, aproape toţi, urmaşii unor ţărani care şi-au amestecat sufletul şi sângele cu ţărâna.

Petru Tomegea

Dă, mamă, cu biciu-n mine…

De multă vreme presa îi suspectează pe câţiva înalţi demnitari că mediul academic ori şcolile înalte prin care au trecut nu le-au asigurat cine ştie ce competenţă în domeniul activităţii social-politice. Au acumulat, în schimb, o însemnată cantitate de neologisme „preţioase”, numai bune spre a-şi demonstra loruşi ce multă ştiinţă de carte au, deşi sintaxa precară demonstrează contrariul. De aceea, comportamentul lor rămâne unul neaoş, venind dintr-o istorie a minimei civilizaţii, dominată de înapoiere şi sărăcie. Inclusiv intelectuale. Iată de ce fac vâlvă în spaţiul mediatic tot felul de fapte reprobabile, proastă-creştere şi imoralitate, vorbe de clacă rostite ca mari adevăruri. Doar se adresează unui „stupid people”.

N-ar trebui ca fruntaşii să ne fie modele demne de urmat? Căci nu neapărat din cauza proastei guvernări, a deciziilor nefundamentate ori nesimţite se generalizează neîncrederea poporenilor, cei mai mulţi neavând habar de managementul politic, cât datorită faptelor şi vorbelor neobrăzate, a minciunilor sfruntate care nu-i mai păcălesc nici pe copii. În spatele tuturora se străvăd setea neostoită de putere şi egoismul, mai josnice decât oriunde în lumea civilizată. Drept consecinţă a unei atari purtări, se percep tot mai clar viclenia, duşmănia şi încălcarea înţelegerilor între putere şi opoziţie, între guvernanţi şi guvernaţi. Numai că şi putere, şi opoziţie au de gestionat împreună treburile ţării, fiecare cu rolul ei: una să-şi pună în operă programele pentru cetăţeni, iar alta să o critice, să nu o scape din ochi. Împreună constituie faţa şi reversul imaginii unice a politicianului român, responsabil faţă de votul alegătorilor. Responsabilitate făcută uitată după obţinerea sufragiilor, când, golăneşte, batjocoresc poporul numindu-l în scârbă gloată, plebe, mulţime, populaţie şi chiar prostime. Ca să nu mai adăugăm şi măscările.

De aceea, episodul cu biciul, ori harapnicul dlui Boc, ditai prim-ministrul unei ţări din Uniunea Europeană, n-a primit încă replică pe măsură. O asemenea nesăbuinţă ar fi trebuit să-l măture imediat din viaţa publică, nu doar politică. Luaţi cu bălăcăreala zilnică, ne-a scăpat semnificaţia joasă a faptei. De la cronicari citire, biciul, harapnicul, gârbaciul, topuzul sunt simboluri dureroase ale supuşeniei perene, imprimate de veacuri în mentalul colectiv, semne ale lipsei de reacţie împotriva celor ce ne ştrangulează dreptul divin la libertate, căci am rămas obedienţi merei uzurpatorilor dinlăuntru şi vecinilor hrăpăreţi. Această „forma mentis” ultragiantă, extrasă din ideologii imperiale, e reînviată în faţa cetăţenilor noii Europe: trăim într-o promiscuitate pseudofeudală alături de cei ce ne jefuiesc şi ne asupresc, iar revolta ne dă ghes o dată la două generaţii irosite. Fiindcă mămăliga românească nu explodează.

Biciul, harapnicul şi gârbaciul ne vin din istoria plină de osândă a Evului Mediu. Aduse din orientul osmanlâu şi mujic, sunt preferate mai ales de fanarioţi pentru îngrădirea libertăţilor şi a drepturilor, pentru estorcarea ultimei picături de strânsură şi strâmtorarea rumânilor, a vecinilor, a ţăranilor clăcaşi. Cu asemenea scule de tortură ispravnicii, agii, vechilii strângeau dările şi birurile ori menţineau în frâu talpa ţării: „îmi voi împleti biciul în piele de rumân”, ne îngrozea aga Costache Chiorul pe la 1830. Mai devreme cu un secol, C-tin Mavrocordat foloseşte gârbaciul ca să siluiască boierimea autohtonă şi să stoarcă tot rodul muncii silnice. Îi promisese sultanului în schimbul caftanului, tuiului şi topuzului că ştie cum să plătească un haraci de zeci de ori mai mare decât cel cerut, lecuindu-i pe români de „lene” cu gârbaciul. Vezi că şi pe atunci eram „neproductivi”. Însă neamul acesta veşnic docil nu a putut niciodată înţelege de ce trebuie să fie productiv pentru îmbuibarea altora. Şi apoi, unde s-au mai văzut robi productivi?  Căci naţiunile Apusului au prosperat doar în libertate. A lor. A noastră a fost mereu jugulată de diriguitori „mari şi tari”, străini de durerile celor mulţi.

Universitarul de drept constituţional, un anume Boc, fiu de harnic ţăran ardelean, băgat iată pe nedrept de odraslă în ocară, nu se lasă mai prejos, ameninţându-şi şi el concetăţenii cu biciul: “Ia daţi-mi un bici…, că cu ăştia trebuie făcută … ordine” (Scuzaţi. Am sărit peste un dezacord! n.a.). Să fie vorba de „Ordnung und Disziplin”? „Începem de la Parlament şi mergem mai jos cu biciul, mai departe”… Parlamentul fiind simbolul democraţiei, al suveranităţii şi al libertăţii României! Pe care îl calcă în picioare ca apoi să deplângă neîncrederea otova în „clasa politică”. Mai ţineţi minte poza marţială a lui Hitler cu biciul ameninţător în mână? Căci şi naziştii au ales biciul ca simbol al atotputniciei fuhrerului. Între Mavrocordaţi şi Boc, trei secole de sugrumare a libertăţilor, trei secole de război primitiv cu propriul popor. Se vede clar că nu l-a luat gura pe dinainte, ci aşa gândeşte. Îşi urăşte neamul în care s-a născut. Din contribuţia căruia îşi hrăneşte copiii. Nu e singurul. Seară de seară tovarăşii săi în frunte cu alt posesor, de astă dată de buzdugan ridicat spre cer, ne ameninţă nu numai cu biciul, ci şi cu foamea, cu tăierea salariilor, a ajutoarelor sociale, ori că ne umflă dările şi preţurile. Cică, în nimicnicia noastră, halim ca sparţii şi consumăm curent mai mult ca nemţii. Pe deasupra, mai şi cârcotim.

Rătăciţi de tradiţie şi de cultura străbună, pe care au abandonat-o în sărăcie lucie, au picat din mediu academic tocmai în clasa maneliştilor, pe care, radiind de fericire, îi citează copios, ori le lălăiesc ahturile de baştani şi gologani dând cu căciula de pământ. Ca-n dosul crâşmei „La ultimul leu”. Astfel economia, sociologia, politologia care i-au călăuzit pe alţii afară din criză, au ajuns „ştiinţele lu’ Peşte”.

Criza asta nu e economică, nici politică, ci boală a imposturii.

Petru Tomegea

Spaţiul public şi distorsionarea informaţiei

Definit îndeobşte prin excluderea celui privat, spaţiul public s-a bucurat încă din antichitatea greacă şi romană de o atenţie aparte, studiul lui ajutându-i pe conducători să-şi ajusteze deciziile, fie în societăţile democratice, fie în cele aristocratice. Reglementările sale ţin, în genere, de tradiţie, având la bază caracteristici de bun simţ precum libertate, dreptate, democraţie, cinste, onoare, demnitate, bună convieţuire, respect pentru alteritate etc., în proporţii specifice fiecărui tip. De remarcat că întotdeauna spaţiul public denotă măsura nivelului de civilizaţie, de aceea statele, organizaţiile civice insistă să se legifereze mare parte din numeroasele-i aspecte.

Dezordinea, devălmăşia, dereglementarea spaţiului public românesc sunt primele mari surprize de care te loveşti pretutindeni, de la afişele, reclamele, anunţurile lipite, apoi uitate acolo până le distrug intemperiile, la starea jalnică a gărilor, sălilor de spectacole, a refugiilor pentru pietoni, localurilor, pieţelor, mijloacelor de transport etc. Pe stradă, în locuri cu vad, te izbeşti de tot soiul de indivizi soioşi expunându-şi infirmităţile inflamate ori cerşind prin cântece lălăite. În interiorul instituţiilor de contact cu cetăţeanul te întâmpină aerul stătut de pe vremuri, aceeaşi lipsă a actualului, aceeaşi mizerabilă delăsare vizuală, aceleaşi turbulenţe cacofonice obositoare, chiar dacă marmura, termopanele îţi iau ochii. Lipsă de respect faşă de ceilalţi şi de noi înşine.

Nu despre asta fi vorba mai departe, ci despre distorsionarea informaţiei în spaţiul public, mai ales sub aspectul său infracţional. Întrucât fenomenul a cunoscut amplificare rapidă, există pericolul permanentizării, cu atât mai mult cu cât nivelul slab de reacţie a concetăţenilor poate lăsa profitorilor impresia că se poate şi aşa, sperând ca obişnuinţa impunităţii să devină lege.

Cine deschide ochii când dă de clipuri, calupuri, afişe, spoturi … publicitare indicând fel de fel de produse care de care mai „isteţe” îşi păstrează banii la locul lor. Chiar dacă gardurile, zidurile, stâlpii, geamurile, vitrinele, difuzoarele, ecranele, jurnalele sunt pavoazate cu imagini de lux. Cu siguranţă, acasă, va constata că i-a aruncat pe apa sâmbetei. Nu s-a văzut nici un organ de protecţie a consumatorului să verifice corespondenţa între reclamă şi calitatea produsului şi nici afacerişti în spatele gratiilor pentru asemenea falsuri, minciuni, înşelătorii ordinare. La fel stau lucrurile şi-n sezonul ieftinirilor de toamnă pe plaiurile noastre. Când intri în (neapărat!) „market”, descoperi că etichetele au fost falsificate ca preţurile să pară ieftinite, iar afişul de doi ari, în culori ţipătoare, îţi fură inima.

În ceea ce priveşte calitatea, peste tot eşti anunţat că în cutare loc dai numai de articole de firmă, verificate, iar la domiciliu produsele culinare au gust dubios, etichete suprapuse, nasturii cămăşii de lux sar la prima folosire iar aparatele de „marcă”, făcute probabil pe vapor, mor când ai nevoie de ele. Pentru plângerile tuturor păcăliţilor n-ar ajunge o armată de inspectori.

Nivelul calitativ al serviciilor ar trebui să fie corespunzător preţurilor, de o stea, de două, de trei…, iar patronul mulţumit cu suma de pe chitanţă. Nu numai că în spatele „stelelor” afişate nu afli ce-ai plătit, dar la terminarea comenzii ori mai devreme, pentru a condiţiona efectuarea, apare jenant o mână întinsă pentru ciubuc. Cu cât este mai atractivă oferta, cu atât mai mare posibilitatea de „a lua ţeapă”,  cea mai frecventă locuţiune verbală a limbajului comun.

Banca naţională, ministerul finanţelor, fiscul, garda, numeroasele organe de control se luptă(?) cu morile de vânt încercând să impună disciplina financiară. Să fim serioşi. Nu se întâmplă mai nimic. Deşi e plin de reclame bancare, pe solicitant îl aşteaptă un întreg calvar, atât înainte, cât şi după, de la o mulţime de formalităţi hârţogăreşti umilitoare, până la dobândă. Chiar deschizând bine ochii, (România – stat de drept?), la prima rată te poţi trezi că pe lângă dobândă mai ai de plătit, cică legal, câteva comisioane „normale”: al băncii, al concesionarului, al celui ce întocmeşte contractul, pentru gestionarea contului, pentru verificări, pentru formulare, pentru plată în avans(!), pentru fel de fel de operaţiuni interbancare, aceleaşi situaţii fiind de notorietate şi la carduri, iar dobânzile, odată inscripţionate, rămân bătute în cuie, chiar dacă pe piaţă scad. Nu şi când cresc. Când depui bani la bancă ori în card, situaţia se inversează, tot în defavoarea ta. Măcar că ai contract, la scoaterea banilor te trezeşti cu …praful de pe tobă. „Miroase a cămătărie”, spun tot mai mulţi analişti, românii temându-se şi să mişte cardul în buzunar de frica atâtor comisioane. Singura speranţă a fost la operatorii străini, numai că între timp, s-au dedat şi ei cu obiceiurile dâmboviţene.

Mass-media te asaltează asiduu cu publicitate neobrăzată asupra „produselor” unor  manelişti de vijelie, de aur, de Piteşti ori de balaoacheşi care te asasinează în mijloace de transport, în localuri insalubre, în pieţe, la iarbă verde, în bloc, în parc, în… cimitir. Într-un stat de drept, poluarea sonoră se pedepseşte drastic. Venituri se obţin numai în baza unor calificări date de şcoală, iar cumpărătorii sunt educaţi să evite kitsch-ul suburban. Nu-mi aduc aminte ca vreun savant să fi spus că asemenea făcături sunt muzică. Frumoasele versuri, melodiile populare româneşti sunt transpuse pe linii melodice şi ritmuri de harem calchiate după cele din bazarele Orientului. E vorba de furt intelectual, de plagiere ordinară prin care, cu insolenţă şi tupeu, analfabeţii ajung „mari” compozitori, acumulând din lipsa noastră de educaţie averi fabuloase căci terfelirea valorilor culturale consacrate nu constituie infracţiune, iar noi renunţăm definitiv la cultura şi civilizaţia Europei.

Petru Tomegea