Birocraţia românească

Birocraţia e făcătoare de ţară. Naţiunile occidentale au atins nivelul actual de civilizaţie şi bunăstare graţie unor birocraţii şcolite şi eficiente. Opusul acestora poate fi studiat în România. Oricât am detesta-o, e intermediarul între noi şi statul întrupat de ea. Acoperă integral vârsta cetăţeanului, inclusiv perioadele intrauterină şi … postmortem.

Se cunosc multe tipuri de birocraţii, dar a noastră e şleampătă de la origini până în prezent, iar viitorul se înscrie pe aceleaşi coordonate. Cea importată de Carol I şi continuată de Ferdinand, avându-l ca genitor pe celebrul Otto von Bismarck, primul ministru al Kaiserreich-ului, a reuşit să disciplineze cumva funcţionărimea, permiţând românilor să-şi desăvârşească idealul de unitate naţională şi să ajungă o entitate europeană de sine stătătoare. Se baza pe respectarea regulilor şi educarea încrederii în cetăţean. Căci el era statul. În doar şase decenii s-a putut respira europeneşte, demonstrând că, la Porţile Orientului, se poate construi o patrie normală. Urme ale ordinii şi disciplinei prusace se mai află şi azi în organizarea cadastrală a Bucovinei şi a Ardealului. Cine vrea să admire caligrafii gotice impecabile şi hărţi teritoriale precise n-are decât să deschidă impresionantele volume, catagrafii.

Comuniştilor nu le-au convenit regulile şi au aruncat-o la gunoi, importând modelul sovietic al birocratului care calcă de şapte ori într-un acelaşi loc iar superiorul îl talonează mereu suspicios. Cetăţeanul a fost substituit cu „capul de locuitor” şi cu membrul de partid, iar încrederea în om şi în cuvânt a dispărut odată cu întocmirea fişelor de cadre. Nu erai membru pcr, nu aveai drepturi, ci numai obligaţii. În loc de încredere, s-au legiferat suspiciunea, izolarea în propria carapace. Ca să nu tânjeşti după lumina libertăţii, ţi se cereau mereu hârtii, acte, dovezi, confirmări, adeveriri, certificări, actualizări, reveniri, cópii simple, duble, triple, dosare ici, dosare colo etc. şi pentru vii, şi pentru morţi. Pentru naştere, înmormântare, boală, sănătate, casă, scaun, găină, vacă, plug, pământ, fântână, gard, apă şi aer, drum şi copac, şanţ şi budă… Mai mult, birocraţii deveniseră un fel de supraveghetori şi temniceri ai unei populaţii gregare mânate cu biciul poliţiei politice şi al delaţiunii spre „ţelul suprem”. Noianul de hârţoage a stârnit reacţii de un comic aparte: apăruseră ironii la adresa aşa-zisei DMH (direcţia de mişcare a hârtiilor), sau scheciuri satirice ale actorilor curajoşi. Urmate de râs albastru.

Am participat cu entuziasm la revoluţie, evident, în faţa televizorului, ca orice provincial, cu gând că vom scăpa de hârţoage. Stupoare! În loc de una, se cer mai multe, mape, volume cu acte. Dar acum toate costă. Ceea ce într-o ţară normală se rezolvă pe loc, la noi durează o lună, două, trei… sau două decenii pentru decizia instanţei de a reintra în posesia drepturilor, a moştenirii, a bunurilor luate cu japca de comunişti. La care primarul priveşte scârbit, trimiţându-te din nou la tribunal. Vrei să înfiinţezi o firmă, să dezvolţi o afacere? Câteva luni bune aduni aprobări. Vrei să faci o casă? La fel. Vrei să-ţi înscrii copilul la…? Zeci de zile de lucru pierdute pe la uşile birocraţilor. Vrei operaţie, pensie, vrei un credit, trebuie aprobare de la…, trebuie să completezi formulare, să aduci adeverinţe de la …, toate certificate, aprobate, verificate de… şi apoi mai vorbim (decalogul mitei). Cum să nu te laşi păgubaş?

De ceva vreme s-au introdus instrumente moderne, carduri de sănătate, de pensionar,  carnete de…., baze de date. Ei şi? Aduci mata adeverinţă de salariat. Trebuie vizată la DSP, la  direcţia cutare, de primar, de şefi şi şefuleţi, nu contează că locuieşti la sute de km, trebuie apoi iar şi iar verificată, certificată, acceptată de… Mori cu zile. Instituţiile nu mai au loc de arhivare, se sufocă în hârţoage, iar în birouri cu greu te mai poţi strecura printre mese, calculatoare, imprimante, dulapuri cu mii de dosare şi oameni asudând din greu să înregistreze, clasifice, repartizeze, să care bibliorafturi. În timp ce la uşă, afară, pe ploaie, pe vipie, pe ger de crapă pietrele, aşteaptă cozi lungi de zeci, sute de contribuabili, ca pe vremuri, la butelii, pâine, lapte, carne…

Însă discursul politic e plin de bune intenţii. Se reformează statul. Ca întotdeauna la noi, se începe de sus. Cu Senatul. E în plus. Serviciile secrete, nu. Chiar dacă sunt de 10 (zece!) ori mai populate ca temutul MI 5. Se cutremură săracii paşoptişti şi unionişti! N-au intuit ce urmaşi vor avea. De birocraţie însă nu scăpăm. N-are nimeni habar cum. Mahării zilei nu stau la cozi. Nu umblă cu dosare. Afacerile? Între patru ochi. Mâna pe bani şi ochii la uşă. Îşi fac operaţii, îşi îngrijesc sănătatea doar în renumite clinici occidentale, pe sute de mii de euro, deşi unii n-au dat un ban la CAS, iar în spitalele româneşti plătitorii de taxe şi impozite îşi cumpără mâncarea, medicamentele… Între firme, societăţi comerciale şi fisc, primărie, instituţii cresc munţi de hârtii, iar munţii de piatră rămân golaşi. Avem tot mai puţine păduri „per capita”.

Capitaliştii adevăraţi, nu pârâţi, au început reforma de jos. S-a renunţat la formularistica inutilă concomitent cu informatizarea. Mâncătorilor de timp bun de lucru, spoliatorilor de bani degeaba de la contribuabili, miilor de şefi, şefuleţi ocupaţi cu plimbatul hârtiilor, plicurilor, cu şedinţe multe şi dese, cu telefoniada cu sau fără fir, oprită doar de cataclisme, li s-a dat altceva util de făcut. Acum, în ţările anglosaxone, creditul, aprobarea, serviciile etc. vin prompt în urma unui simplu telefon ori Mail. Nu vezi oameni cu dosare, nici cozi la plata impozitelor, la niciun fel de plată. Nu eşti legitimat pe stradă. Îţi poţi declina doar identitatea. Dacă ţi-o declari în fals, te priveşte, dar suferi rigorile legii. Iar legea nu e glumă pentru nimeni.

Petru Tomegea

Noapte bună, copii

Amintirea acestei emisiuni antedecembriste mă urmăreşte simptomatic şi acum. Semnificaţia titlului inducea un mesaj subliminal tinerei generaţii, să aştepte în linişte, cu răbdare că timpul şi tovarăşii le vor rezolva pe toate.

Totuşi posturile de radio şi televiziunea rezervau, e adevărat, tot mai greu, aproape 10 minute zilnic micuţilor, şi nu numai, în care poveştile, chiar că de adormit copiii, erau ascultate cu atenţie. În plus, se căutau cu înfrigurare revistele, de multe ori colorate, „Arici-Pogonici”, „Luminiţa”, făcute dispărute în ultimii ani de dictatură. De „Cutezătorii” sau de altele asemănătoare, altă dată. În şcolile mai pretenţioase apăreau diverse caiete de creaţie, cele mai multe simple însăilări proletcultiste sau făcături naive. Era totuşi un exerciţiu. Bibliotecile, pe lângă rafturile garnisite din belşug cu tomurile roşii, luxoase şi numeroase ale tovarăşilor „tătuci”, „savanţi” de la noi ori de aiurea, ofereau copiilor o literatură (foarte multă politizată) destul de bogată, fapt îmbucurător pentru profesorii de specialitate. În lipsă de altceva, se citea mult.

Oricine poate remarca sărăcia extraordinară a vieţii spirituale nu numai a tinerilor, ci şi a noastră. De multe ori şcoala făcea adevărate artificii pentru compensare, fapt uitat azi. Refugiu se putea găsi totuşi în lectură, muzică şi filme cu condiţia de a “face rost”.

Ei bine, dacă autorităţile americane au recunoscut că nu pot eradica sărăcia şi nici îmbunătăţi rezultatele la învăţătură în Washington D.C., (după o carte a lui Francis Fukuyama), în România nu numai puterea politică, ci întreaga societate ar trebui să-şi mărturisească cinstit păcatul că nici măcar nu au încercat să se preocupe de tânăra generaţie. Ca dovadă, e/i/migraţia masivă. Cândva, Brucan era supărat pe autorităţi că niciodată după revoluţie, cu o mică şi trecătoare excepţie (Marga), nu a existat un proiect de modernizare şi susţinere financiară serioasă a acestui sector, că oamenii politici nici măcar nu iau în serios dezvoltarea învăţământului, a culturii şi a cercetării autohtone, chiar dacă prin lege ele constituie priorităţi naţionale, aşa că economia, nivelul de trai nu se pot pune pe picioare de la sine.

Fiindcă după ’89 nu numai că nu s-au schimbat multe, dar au dispărut până şi lucrurile care mai atenuau cât de cât vidul cultural, făcându-i pe copii să suspine după emisiunile şi revistele părinţilor lor. Astfel fondul de carte al bibliotecilor, neînlocuit la timp, aproape că şi-a epuizat resursele, s-a diminuat, s-a uzat fizic şi moral; de reviste bine făcute, nici vorbă, iar emisiunile pentru copii, în afara desenelor animate, nici atât. Noroc de posturile TV de tip Discovery, Animal Planet, National Geographic, noroc de Internet şi de jocurile pe calculator, mari consumatoare de timp şi energie. Dar nu pentru toţi tinerii. Pe lângă site-uri cu care îţi pierzi vremea degeaba, apar şi multe altele inteligente ce cultivă acuitatea şi rapiditatea observaţiei, inteligenţa şi chiar anumite trăsături de caracter. Este fără temei aprecierea multora că după revoluţie a dispărut pofta de a citi, căci setea de informaţie, atunci cea mai frecventă motivaţie a lecturii, nu arta literară, cum ar fi fost normal, poate astăzi fi satisfăcută prin alte mijloace mult mai ieftine, mai rapide şi mai atractive. Cine vrea artă literară citeşte cărţi de literatură.

La o analiză sumară, se observă că piaţa are o ofertă abundentă în domeniul literaturii pentru copii şi tineret, multe dintre marile creaţii universale, arareori cele româneşti, pot fi achiziţionate de pe tarabele de oriunde, preţurile însă sunt prohibitive, iar reviste de tipul „Din lumea poveştilor”, „Terra”, ori  „Bravo”, cu o audienţă aproape de 0, nu reuşesc să le satisfacă pretenţiile şi pasiunile.

Jurnalele şi săptămânalele noastre social-politice nu oferă decât accidental informaţii despre cultura adolescenţei, în schimb prisosesc lamentările continue pe aceeaşi partitură: lipsuri, subfinanţare etc., fiindcă perspectivele optimiste rămân întotdeauna doar la stadiul de proiect.

În ceea ce priveşte situaţia emisiunilor pentru copii şi tineret, aceasta este de-a dreptul jalnică. În afara desenelor animate ale posturilor specializate şi ale altora, apare emisiunea lui Ianţu, „Copiii spun lucruri trăsnite”, o simplă însăilare cu aluzii obscene, nu pentru copii, ci pentru maturi. În rest, se mai pot urmări şi alte emisiuni la care iau parte tineri, concursuri „regizate” de doi bani, cu copii de decor ori cu animatoare „trecute”, costumate ca la grădiniţă, dar calitatea şi mai ales mesajul lor lasă mult de dorit, eufemistic vorbind. Putem urmări mai ales fetiţe, de cele mai multe ori aproape complet dezbrăcate, interpretând fel de fel de creaţii fără nici o legătură cu arta muzicii ori a dansului, frământându-şi trupul pentru a imita „vedetele” cu aceleaşi mişcări stereotipe ruşinos de expresive, sexy, deşi minore. De foarte multe ori melodiile sunt manele ordinare dintr-un repertoriu tot mai aglomerat / deochiat / decoltat, semn că influenţa şcolii e derizorie la acest capitol. Talk-show-urile dedicate tinerilor nu trec de stadiul şuşanelelor politice. Nici nu ştii pe cine să condamni, CNA-ul că permite, regizorii că promovează, ori studiourile ce asigură rating-ul cu asemenea producţii de umplutură. În caz că aştepţi emisiuni educative / civice într-o vreme când toţi vor să scoată bani din orice, meriţi compătimire.

Dacă televiziunile şi Internetul au o asemenea atracţie, ar fi minunat să se gândească cineva la crearea unui post dedicat tinerilor şi copiilor, ori măcar la rezervarea unor ore pe posturile transmise şi la ţară, ore subvenţionate cumva. Bună ar fi şi o editura şcolară cu carte ieftină şi importantă. Altfel, nu este exclus ca tinerii, aceia care nu vor să-şi părăsească ţara, să facă şi pentru noi colectă de „neuroni”. Cum au făcut-o pentru politicieni.

Petru Tomegea

Viclenia ţărănească

De-a lungul timpului, ţăranul român a imprimat mentalului colectiv o imagine despre sine deloc favorabilă, cu toate încercările semănătoriştilor şi ale poporaniştilor de a o „corecta”. Nici mai târziu, surogatele proletcultiste menite să cimenteze alianţa „istorică” între ţărănime şi clasa muncitoare n-au prins, ba au căzut în desuetudine încă din deceniul „problematic” (VI), fiindcă  folclorul nou cu stahanovişti şi tractoriştii fruntaşi nu căpăta aderenţă la mase. În schimb, panoplia identitară ţărănească încropită de istorici şi cronicari, români şi străini, dă la iveală trăsături deloc încurajatoare: viclean, făţarnic, isteţ, mişel, ipocrit, prefăcut, mincinos, pişicher, înşelător, sforar, perfid, duplicitar, şarlatan, fariseic, dibaci, hâtru, mehenghi şi marghiol, aşezate aici într-o ordine a frecvenţei. (Între timp, mişel, isteţ, dibaci, hâtru şi-au schimbat sensurile, n.a.). Odată cu comunismul, portretului i s-a adăugat caracteristica „hoţ”, slab reprezentată până atunci. Toate coexistând pe un fond de căinare mereie încă din timpul fanarioţilor. De remarcat că aceste atribute au fost transferate identităţii naţionale în lungul proces de constituire a statului naţional român. Dacă nouă ne place să ne autoflagelăm, când descoperim note defăimătoare în discursul unor ideologi naţionalişti germani, maghiari, ruşi ori ucraineni, acuzăm mânioşi nedreptatea, reaua-voinţă, duşmănia, lipsa argumentaţiei şi chiar a logicii. În alte părţi, atacurile identitare au declanşat războaie.

Preocuparea pentru mentalităţi şi tipologii rustice depăşeşte patru secole în Occident, ca dovadă culegerile cu snoave, povestioare despre vicleniile ţărăneşti, tipărite începând cu 1580: Till Eulenspiegel (Till Buhoglindă), apoi 1661, Molière, cu Les Fourberies de Scapin (Vicleniile lui Scapin) etc. La noi au fost Păcală şi Tăndală, cu circulaţie orală până la 1842, când snoavele se tipăresc în Albina Românească. O observaţie strict necesară: sunt mult mai multe asemănări decât deosebiri între cele trei tipuri de ţărani şi ţărănii, semn al civilizaţiei cândva comune.

Transformarea silnică a agriculturii ţărăneşti tradiţionale în agricultură socialistă, conform directivelor staliniste, avea să renască spiritul de revoltă împotriva spoliatorului, mai cu seamă, bolşevic. Până acum era menţionat în cazul marilor răscoale, de la Bobâlna la 1907. Jefuiţi de pământurile înnobilate cu sânge de strămoşi, ţăranii s-au băjenit la oraşe, angajându-se în fabrici, uzine şi şantiere. Cei împătimiţi de ogor s-au răsculat. Sute de mii au pierit de glonţ, schingiuiri, puşcării, deportări, lagăre, Siberia. Marginalizaţi neam de neamul lor în şcoli, facultăţi, armată, miliţie, cadre de partid, administraţie. La istorie nici că se învaţă astfel de evenimente. Se vorbeşte câte ceva despre opoziţia armată din munţi, lichidată de trupele de securitate abia după două decenii. Erau „instruite” la început de comisari sovietici. Un fenomen a scăpat însă: haiducia. Nu pot să nu-mi amintesc că, de fiecare dată când ne duceam la peşte cu bunicul, fie iertat, mai luam o traistă cu de-ale gurii şi pentru Lişman, nedespărţit de echipamentul cazon, mantaua ponosită, de ZB-ul său greoi şi de cartuşiera în diagonală peste umăr. Era om aspru, trăitor în codri, lunci, zăvoaie şi lanuri de păpuşoi înalt, hibridat porceşte, din care ai noştri nu voiau să facă mămăligă. N-am găsit informaţii oficiale despre el. Nu ştiu ce le făcea bolşevicilor. Cert este că activitatea de „lămurire” a ţăranilor pentru a se înscrie „la cazan” presupunea oarece riscuri. De aceea, activiştii erau dotaţi cu revolvere ruseşti, mişunau în găşti însoţite de miliţieni şi securişti.

Colhozul era simţit ca străin. Aşa că ce recoltau ziua furau cât puteau noaptea. Mai ales producţia de pe propriul teren. Mai târziu îşi dijmuiau şi rezultatele muncii prost plătite: în loc să asude depăşind norma de şuruburi, făceau cuţite, ustensile casnice, potcoave etc. Niciunul nu se socotea hoţ. Pentru a înşela vigilenţa autorităţilor, tăiau viţelul, oaia de 1 Mai, 23 August şi alte sărbători cu fanfară şi defilări. Aşa s-a născut sentimentul „hoţiei” la români. Dar de holda  şi acareturile aproapelui nu s-au atins, temându-se de justiţia divină. Astăzi unii sociologi grăbiţi susţin că identitatea noastră ar fi fost coruptă atunci prin adaptarea forţată la condiţii sociale precare, dar fără să studieze temeinic rolul determinărilor, al fenomenelor intruzive.

Acum când dăm iarăşi de greu, revenim la starea identitară. Mulţi susţin că ţăranii lui Coşbuc, Ilarie Chendi, Lovendal, Rebreanu, Marin Preda nu mai există. Dar tabloul identitar nu a suferit cine ştie ce modificări. Încă nelimpeziţi după ultima confruntare, politicieni perdanţi împreună cu analişti supăraţi pe soartă au descoperit noi valenţe ale identităţii: ne lăsăm păcăliţi cu promisiuni deşarte, suntem mitarnici, obţinând în schimbul votului avantaje, bunuri, ceea ce într-o ţară normală ar umple puşcăriile. Însă logica ţărănească e de fier: dacă tot mint de îngheaţă apele ca să poată mulge ţara după bunul plac, măcar să ne întoarcă şi nouă ce le prisoseşte. Suntem şi noi ai lui Dumnezeu. Pe de altă parte, criticii globalişti aruncă în seama „clasei politice” tarele identitare cu care ne-au procopsit neprietenii şi cărora le-am dat apă la moară noi înşine cu mare slobozenie a minţii. Se pleacă totuşi de la realitatea că modelul politic oferit de Păcală şi Tândală a fost mult mai uşor de pus în operă decât al Brătienilor, al lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu. Ceea ce nu s-a întâmplat cu Till Eulenspiegel şi Scapin.

Cititorul acestor rânduri îşi dă seama că fişa identitară realizată pe baza invariabilelor istoriografice dă la iveală un popor iubitor de libertate, însă greu de stăpânit şi guvernat fără acceptul său, motiv de gâlceavă între politicieni, istorici şi sociologi.

Petru Tomegea

Politică şi vorbe din străbuni

Românii nu au avut niciodată şcoli renumite de politică. Nici astăzi nu par a regreta. Mai mult, lipsa lor de consideraţie faţă de fenomenul politic e surprinsă de proverbe şi zicători care ar înroşi hârtia. Regimul de dinainte de ’89 a resimţit acut în prima fază necesitatea unor asemenea instituţii mai ales pentru a contracara influenţa moscovită a activiştilor instruiţi acolo dar şi pentru a inaugura cu mândrie stahanovistă o linie roşie proprie, un curent autohton, un fel de stalinism al nostru. Cu toate acestea, mai toţi profesorii de la Ştefan Gheorghiu aveau doar studii sovietice. După revoluţie, în loc să se pornească de la zero invitându-se politologi celebri de la universităţile lumii, dacă se poate, români, am asistat la o convertire peste noapte a filosofilor şi economiştilor bolşevici în capitalişti sadea după principiul „la vremuri noi, tot noi”, modă preluată rapid de celelalte sectoare. Mai ales mass-media.

Revoluţionarii de la TV sau cine or fi fost ei s-au trezit pe 22 decembrie ’89, la ora prânzului, cu o ţară în fierbere care trebuia guvernată căci autoritatea comunistă intrase în disoluţie, mai laşă ca niciunde în spaţiul exsovietic. Mai întâi, au lăsat a se înţelege că nimeni nu are curajul să-şi asume puterea, chiar dacă în culise era mare înghesuială. Nu se cunoştea decât politica însuşită la învăţământul de partid cu care însă nu prea aveau spor. Ieşirea din impas a fost una tipic românească, dacă nu comică: finaliştii crosului spre TVR (liberă!) au zis că vor face ei o democraţie „originală”, dar în fapt au continuat-o pe cea arhicunoscută a „nobilelor idealuri întinate” de ştiţi dvs. cine, care a şi fost executat, fără mofturi juridice. Puţini s-au prins de rocadă.

Pe vreo câţiva, ajunşi mai târziu, realmente cu simţ, orientare şi pregătire politice, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, (nu uşor, s-ar mai putea adăuga câteva nume!), plecaţi prea devreme în câmp cu verdeaţă, nu-i credeau decât cei de o vârstă venerabilă sau cei ce se entuziasmau de tot ce era antebelic. Ceilalţi au ţinut-o una şi bună că n-au mâncat salam cu soia, plantă căutată azi cu înfrigurare, că „nimeni nu e profet în satul lui”, că „să nu te bagi în borşul altuia”, că „o fi având vecinul  porumb frumos şi negru, dar nici cu al nostru nu ni-i ruşine, cât îi de mic, tot îi cu spic”, apoi „cu răbdarea treci marea”… şi aşa au mai sărit peste încă 20 de ani după ce trecuseră degeaba alţi 45. De, „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”!  Aşa că s-au specializat în „a bărbieri ouă” şi „a face apa căpiţi”, sau în „a bate şaua ca să priceapă iapa” la talkshow.

Nu ne-au lipsit politicienii în majoritatea momentelor dificile. Pe mulţi îi admirăm ca statui morale: Kogălniceanu, Carp, Maiorescu, Delavrancea, unul din marii noştri oratori, Brătienii, Maniu, adevăraţi părinţi ai naţiunii, multe din ideile lor importante fiind aplicabile şi astăzi.

Adaptabili, cum sunt, „trestia care se îndoaie vântul niciodată nu o rupe”, concetăţenii noştri au ieşit în agora doar cu ce le-a convenit din înţelepciunea străbună a proverbelor, cu ce le-a fost mai uşor şi au pus în practică dictoane parţial înţelese ca: „adevărul umblă cu capul spart”, „cine spune adevărul umblă bătut ca mărul”, vezi cazul unor jurnalişti care scriau prea multe, iar altruismul l-au deprins din: „învaţă frizeria pe capul altuia”, „laudă fasolele, dar mănâncă numai carne”. Cinstea şi corectitudinea, respectarea cuvântului dat  le-au interpretat în felul lor: „cei mici muncesc pentru cei mari, iar cei săraci, pentru cei bogaţi”, „vinde pielea ursului din pădure”, „o mână spală pe alta şi amândouă obrazul”, „zi ca popa şi fă cum te taie capul”; până şi justiţia, afirmă presa, o fac după zicerile de demult: „judecătorul e ca osia de car; cum o ungi, nu mai scârţâie”, „tâlharul cel mic e spânzurat, dar cel mare scapă”, „cine nu are dreptate acela plânge mai tare”, „nu da vrabia din mână pe cioara din par” etc.

Atât marea cât şi mica politică românească au la bază sfaturi celebre ca: „să te faci frate cu dracul până treci puntea”, „cotcodăceli multe, ouă puţine”, deşi unii zic că le prisosesc, „multe ştie, multe croieşte, dar nimic nu isprăveşte”, „nu se poate să umbli cu miere fără să-ţi lingi degetele”, „banul deschide uşile fără cheie” etc.

Rostul acestor rânduri este însă altul pentru că asemenea lucruri se spun şi se scriu demult. Ba chiar au devenit obositoare şi sâcâitoare. Ruşinos este că toate proverbele şi zicătorile citate au corespondente în engleză, franceză şi germană. Or mai fi având şi în altă parte. Cultura românească este la fel de valoroasă ca a lor. Însă aţi auzit domnia-voastră de asemenea fenomene de masă în civilizaţia lor politică? Noi nu. Întrebarea asupra cauzelor urmează firesc, iar răspunsul: nu ştim, nu vrem ori nu putem. Sau ne facem că.

Politicienii noştri se calcă pe picioare condamnând mânioşi corupţia, clientelismul şi migraţia de la un partid la altul, lipsa încrederii, a sincerităţii, a cinstei şi a onoarei, nerespectarea cuvântului dat, fără a învăţa nimic de la ceilalţi. Au scos legi multe. Cine să le şi aplice? Cine se împiedică de ele? O vorbă veche zice că sunt ca nişte bariere peste care sar leii, pe sub care se strecoară căţeii şi în care se izbesc boii. Tevatură grozavă! De, „butoiul gol face zgomot mare”! Rezultatele se văd. Spre disperarea noastră, acesta este tonul discuţiilor politice din ultima vreme. În loc de principii, seriozitate, de ţintirea binelui comun, „caii verzi pe pereţi”. Fără studii politice serioase, fără un program naţional de educare / formare a comportamentului civic, fără voinţă şi putinţă nu vom avea o clasă politică mai bună decât noi.

Petru Tomegea

Modelul raţional

Evenimentele postelectorale ridică destule semne de întrebare asupra discursului câtorva politicieni de vârf dispuşi să creadă în paranormal, vrăji, blesteme şi deochi, să aplice tehnici iraţionale, magice, esoterice în actul de management al puterii. Criticii mai radicali se îndoiesc  chiar de integritatea lor psihică / mentală. În plus, vâlva mediatică internaţională aruncă iarăşi în cârca românilor, a tinerilor performeri din universităţile ori din marile companii ale Occidentului o ocară în plus. De aceea, tot mai mulţi se pregătesc să renunţe la cetăţenie sau la numele devenit povară. Din nenorocire, suspiciuni de incompetenţă apar şi în alte sectoare: nu suntem în stare să alcătuim un program capabil să stopeze criza, nici să realizăm o lege modernă a educaţiei, sau a salarizării corecte, iar administrarea unor segmente importante ale vieţii publice nu se ridică la înălţimea cerinţelor UE. Supăraţi, analiştii dau vina pe selecţia vicioasă a meritocraţiei. Câtă e.

Ni s-a tot repetat că dacă adoptăm republica şi asimilăm democraţia vom scăpa îndată de sărăcie şi necazuri. Promisiuni deşarte de transformat în voturi optimismul nostru exagerat. Căci  Democraţie nu înseamnă doar actul de decizie prin vot a majorităţii, simple, calificate ori absolute, ci presupune apel obligatoriu la adevăr şi raţiune, al cărei somn, iată, naşte malformaţii. Tocmai de aceea, fundamentul democraţiei rămâne legislativul, numai că acolo trebuie să acceadă cele mai luminate şi reprezentative minţi pentru a legifera ce este necesar, drept, raţional şi ce nu. După conţinutul legilor, inclusiv al celei electorale, după reţeta bugetară aparţinând aceleiaşi eminenţe cenuşii uitate în minister de pe vremea tovarăşilor şi după lipsa de respect faţă de norme şi reguli, orice sociolog serios va emite judecăţi de valoare pesimiste asupra viitorului nostru. Până şi simpli observatori ca noi realizează că ne paşte un real pericol. Ne vine, ca întotdeauna, propria manu.

Acum doi ani, ni s-a indus ideea că votul uninominal va curăţa „zoaiele” de pe geamul politicii, or, cu ultima legislatură, incompetenţii, compromişii, dubioşii s-au înmulţit, iar imaginea publică şi notorietatea câştigate în schimbul mitei electorale au (re)legitimat în jilţuri înalte inşi vulnerabili, fără merite, dar buni de gură, care se trag de curea cu semenii la serbarea ciolanului cu fasole ori a ţuicii fierte, bonviveuri, cozeuri atoatepricepuţi, judecând lumea doar prin prisma experienţelor personale exhibate cu nonşalanţă. Cunună şi botează jumătate de circumscripţie în speranţa că se vor eterniza pe post. În acelaşi timp, jurnalele incomode, mai cu seamă de investigaţie, sunt condamnate la pieire, iar jurnaliştii, pentru prima dată de la revoluţie, la şomaj. Însă slăbirea presei nu e de bun augur pentru statul de drept. Nici pentru libertatea de exprimare cucerită cu atâtea sacrificii.

Mai marilor le convine situaţia tulbure, de aceea cică vor să „perfecţioneze” majoritarul: ba cu votul electronic, ba prin corespondenţă „anticipată”, ba că ar fi suficient un  tur de scrutin ca finalistul să ia totul după „principiul morţii subite”. În fapt, se urmăreşte scoaterea pe tuşă a PNL şi a UDMR. Nu contează că jumătate dintre cetăţenii cu drept de vot va fi nereprezentată în Parlament şi consilii locale. De securizare şi corectitudine a sufragiului nici că se mai aminteşte. Se vede că pe meleag dâmboviţean normalitatea nu-şi regăseşte locul.

Nu mai interesează pe nimeni grila şi garanţia partidului, nici ale comunităţii cetăţeneşti din care face parte candidatul. Se deschide astfel larg cale traseismului şi ignobilelor trădări, aventurismului şi imposturii. Dacă se mai iau în considerare şi cele peste 130.000 de nereguli la secţiile de votare, aflate în cercetare la organele de urmărire penală, unele de ani buni, avem un tablou sumbru al stării de fapt. Pentru că a doua putere în stat, justiţia, nu e lăsată ori nu e în stare să asaneze mediul politic.

Iată că raţiunea, ştiinţele politice tind să fie înlocuite de iraţional, mitomanie, esoteric, fatalitate şi destin. Nu mai miră absenţa credibilităţii principalelor instituţii ale statului de drept. Cu moguli, regi, baroni şi alte mantre-sperietori, cu magicieni, vrăjitori şi parapsihologi, e clar că nu construim autostrăzi, nici nu ieşim din criză. Nu dăm de lucru şomerilor decât înfiinţând posturi noi de şamani, astrologi la instituţiile centrale şi locale care să descânte foamea. Noroc de semnalele de alarmă trase de mediile internaţionale care au menirea să ne trezească din transă.

Spre ruşinea intelighenţiei româneşti, excesiv de tolerantă cu impostura, confruntarea între raţional şi iraţional (indus, emoţional, iluzoriu, chiar legiferat) scoate la vedere gradul scăzut de integrabilitate a noilor doctrine politico-economice şi sociale. Învăţate de formă la cursuri postuniversitare sau de completare / reciclare pentru activişti politici, sunt şterse rapid din memorie la ieşirea pe poarta şcolii. În locul lor se preferă misticismul revolut unde poţi bate câmpii cu sau fără graţie. Ca nişte cheflii încălziţi de patima filozofării. Iar când amatorismul şi improvizaţia au strangulat reformele economice, o dăm pe vrăjitorie şi inflamări  violete.

Iraţionalul atrage fiindcă e şocant şi impredictibil. De la manifestarea oarbă a violenţei, fizice ori de limbaj, la dezlănţuirea mulţimilor revoltate, de la basme de înspăimântat pruncii la minciuna sfruntată, ameninţarea iraţionalului poate deveni politică de stat, obligând individul să renunţe la comunicare firească. Fatalitatea, destinul, soarta alături de credulitatea şi mitomania noastră primitivă vin din educaţie precară şi şcoală slabă ori puţină. Modelul european, fiind unul raţional, e greu de construit în aceste condiţii.

Petru Tomegea

Bogdăneşti – legendă şi istorie

Prof. Maria Holban şi preotul Florentin Loghinoaia ne-au oferit o „încercare de monografie”: Bogdăneşti – trăire ortodoxă şi învăţământ românesc, Editura Fundaţiei creştin filantropice, Bogdan Întemeietorul (2003). Iniţiativa şi devotamentul sunt de înţeles când se vorbeşte de o vatră autentică de istorie şi civilizaţie rurală, asupra căreia cercetătorii s-au aplecat mai puţin. Pentru că un toponim cu o asemenea rezonanţă arhaică, important centru de iradiere etnoculturală, nu putea să nu stârnească dorinţa de a dezvălui adevăruri necunoscute ori uitate.

În „Cuvânt către cititor”, pr. Loghinoaia motivează apariţia acestei cărţi prin intenţia  de a constitui „un punct de plecare spre noi explorări” deoarece „un nume încărcat de simboluri” legate de descălecat, de predecesori merită dulcea zăbavă a lecturii. La rândul ei, profesoara Holban aduce „un pios omagiu şi o preţuire nemărginită celor dispăruţi” care „au sădit în sufletul urmaşilor deschiderea spre lumină”.

Să recunoaştem că editarea lucrării este o întreprindere curajoasă ţinând cont de vastitatea materialului oferit de arhive, de la primele atestări şi până azi. O pot confirma istoricul Ion Solcanu, profesor al Universităţii Al. I. Cuza, prof. Vasile Pohoaţă, muzicolog la TVR Iaşi şi subsemnatul, filolog, care au adunat şi prelucrat multe sute de pagini de documente, din păcate, fără a vedea încă lumina tiparului.

Cuprinde patru capitole judicios alcătuite: I. Comuna Bogdăneşti, II. Bogdăneşti – viaţa şcolii, III. Bogdăneşti – o vatră de ortodoxie şi IV -  tabele şi fotografii. Editarea cărţii pare a fi fost un preambul la întâlnirea fiilor satului, prilejuită de împlinirea a 640 de ani de la prima ctitorire a Mănăstirii Bogdăneştilor şi 145 ani de la zidirea primei şcoli. Însă şcoli au funcţionat şi înainte de 1858 în localitate. Pe la una a trecut şi Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariului.

În privinţa aşezării geografice, a reliefului şi a climei e de remarcat corecta informaţie, iar abundenţa termenilor de strictă specialitate demonstrează aria largă a publicului ţintă. Din nefericire, neinserarea unor hărţi de specialitate, ele există, chiar şi în variante cromatice, pentru aria studiată, îngreunează localizarea unor fenomene tectonice şi hidrografice.

Probleme apar în legătură cu istoricul şi evoluţia socială, administrativ-politică a aşezării. Din analiza datelor bibliografice se observă lipsa unor izvoare certe, scrise şi arheologice, legate de etimologia toponimului generic şi de atestarea sa documentară în secolul al XIV-lea, pentru că majoritatea surselor la care se face trimitere citează aceleaşi legende şi presupuneri lansate, ca şi confuziile, de către Narcis Creţulescu în 1898 în Istoria Sfintei Mănăstiri Râşca, preluate în mare de lucrările următoare; lor li se adaugă fabulaţii, pentru că peste 30 de toponime identice, răspândite nu numai în Moldova îşi justifică aproape asemănător originea, vechimea şi forma. Fireşte, e de apreciat patriotismul local, iar reamintirea cunoscutelor legende produce înălţare sufletească. De asemeni, punându-se bazele argumentării pe studiile serioase ale lui C. C. Giurescu, N. Zaharia, Mircea D. Matei, I. Barnea, V. Mihordea, afirmaţiile capătă  oarece fundament ştiinţific.

De reţinut că Bogdăneştii se pot lăuda cu multe lucruri: una din primele cetăţi moldoveneşti, aflate pe malul drept al Moldovei, atribuită lui Bogdan Întemeietorul, peste ruinele căreia preotul G. Loghinoaia, tatăl autorului dimpreună cu enoriaşii a construit mănăstirea de azi; cei mai mulţi dintre locuitori au fost răzeşi şi nu doar robi pe moşiile călugăreşti, au avut una din primele şcoli nu numai din  judeţ şi, nu în ultimul rând, mândria cea mai mare a localnicilor, numele lui Bogdan ca radical al toponimului lor. Arheologul şi istoricul mai au de rezolvat localizarea corectă a cetăţii Moldovei, Civitas Moldaviae, (Moldaviensis), numită mai târziu, după deschiderea minelor, Baia, ale cărei ruine încă vizibile pe malul drept al râului omonim nu au beneficiat nici până azi de cercetări riguroase, de aici confuziile între Bogdăneşti, Bogdana şi Bogoslovul.

În schimb, istoricul învăţământului, de la localuri la situaţia financiară, de la dascăli la elevi, de la activităţi didactice la relaţiile cu autorităţile beneficiază de o atenţie aparte.  Construcţia acestui edificiu de cultură şi civilizaţie, de educaţie şi instrucţie are ca piloni nume celebre: Nicolae Cârlănescu, Vasile Hudiţă, Mihai Lupescu, Vasile Alexandrescu, dar nu sunt uitaţi nici cei anonimi de demult ori de azi care, în linişte şi cu răbdare, de cele mai multe ori cu remuneraţii  mizere (p.36) continuă să slujească instrucţia şi educaţia cu aceeaşi dăruire.

Un capitol interesant şi bine documentat este cel dedicat bisericii şi activităţii religioase de tânărul pr. Loghinoaia care stabileşte începuturile mănăstirii la 1363, având la bază sursele mai sus pomenite, urmate de două faze ulterioare de refacere, 1511-1512, pe vremea lui Bogdan al III-lea, iar între 1620-1745 un schit de maici. Mai aflăm, de asemeni, de schitul lui Iov, de la care astăzi a rămas doar numele unei poieni şi schitul Bogoslovul a cărui localizare rămâne în sarcina viitorilor cercetători. Capitolul este închinat, evident, reconstrucţiei mănăstirii, adevărată catedrală ortodoxă, cel mai de seamă eveniment al secolului trecut. Nu sunt uitate nici biserica de lemn a Sfinţilor Voievozi, lăcaş liniştit, de pioasă reculegere, din vatra satului, al cărui început însă trebuie căutat  în jurul lui 1700, odată cu cel din vatra Boroii, şi nu în inscripţia de pe un octoih, 1776, ori aceea de pe clopotul mijlociu, l783, nici biserica Duminicii Mari, construită după război.

Petru Tomegea

Ideologie şi mainstream

Intrat relativ recent în bagajul lexical al economiştilor şi apoi al sociologilor, termenul mainstream înlocuieşte cuvinte sau expresii româneşti cunoscute precum curent, tendinţă, modă, vogă, concepţii prevalente, ideologii dominante etc., fiecare desemnându-i diferite valenţe semantice. Ca şi în alte domenii, globalizarea vine cu neologisme captivante ca brainstorming, management, underground, feedback etc., integrate rapid în circuite mediatice.

De remarcat că metoda şi termenul au găsit teren fertil mai întâi în ştiinţe economice,  marketing, deoarece lansarea pe piaţă a unui nou produs avea nevoie de studii de impact şi fezabilitate, de prezentare adecvată şi captivare emoţională a viitorilor clienţi, de promoţii la preţuri ultraconvenabile, de publicitate eficientă, ca în final investiţia să devină afacere profitabilă, iar construcţia fabricilor, a reţelelor de distribuţie să nu risipească preţiosul capital. Prin intermediul celebrilor economişti J. M. Keynes, Milton Friedman, J. K. Galbraith etc., lexemul s-a impus în metalimbajul specific. Însă tema este ilustrată pe larg şi în literatură ori în cinematografia ultimelor decenii.

Dorind să beneficieze de succes şi predictibilitate ca în domeniul ştiinţelor economice, specialiştii în comunicare şi PR au adoptat cu repeziciune noua tehnică de marketing, cu principiile şi metodologia adaptate activităţilor sociale. În consecinţă, entităţile cenuşii ale formaţiunilor politice au trecut la testarea aderenţei ca abia apoi să pregătească lansarea temei, naşterea mainstreamului, crearea de multiple culoare mediatice favorabile pentru o ipotetică obţinere a masei critice, culminând cu impunerea în spaţiul public. Au existat şi insuccese, deziluzii căci cu greu se poate garanta evoluţia personajului politic şi a actelor sale. Mai ales în spaţii brownian mişcătoare.

Numeroase exemple din politica mondială ne ajută să înţelegem fenomenul: apariţia unor organisme internaţionale eficiente în descurajarea / lichidarea conflictelor ca ONU şi Consiliul de Securitate, impunerea unor curente propice dezvoltării economice şi eradicării sărăciei, ideea că democraţia trebuie să triumfe pretutindeni, înfiinţarea unor consorţii suprastatale în domeniile bancar, economic, educaţie, cultură. Actualmente asistăm la acţiuni susţinute de promovare a competenţelor şi expertizelor, a femeii, a tinerilor, a categoriilor defavorizate, a discriminării pozitive etc.

Fireşte, democraţiile puternice au fost primele care au pus în operă avantajoasele stratageme sociopolitice. Au fost croite la început pe baze utopic-idealiste, ca mai târziu ideologiile să încorporeze pragmatismul economico-social şi, normal, interesele bine conturate ale unor pături sociale sau/şi ale unor grupuri de presiune. Iată de ce în societăţile dezvoltate partidele, coaliţiile, alianţele exprimă trenduri, curente, tendinţe ale societăţii şi nu vizează doar bătălia oarbă pentru câştigarea / menţinerea puterii, prin orice mijloace, ca în ţările lumii a treia. Sistemul permite selecţia naturală, firească a meritocraţilor şi accederea lor în posturi de înaltă responsabilitate, aşadar face posibilă implicarea ştiinţelor în actul de conducere a societăţii.

Nu poţi să nu priveşti cu jenă, de ce nu, cu revoltă, la ce se întâmplă pe meleag dâmboviţean. Practica mainstreamului este şi aici bine reprezentată, dar a fost aplicată constructiv doar pentru realizarea celor două obiective naţionale sine qua non: apartenenţa la NATO şi UE. În rest, s-au folosit de el, obsesiv-destructor, primii doi-trei lideri marcanţi pentru fiecare etapă. Funcţionează la fel de „original” ca şi democraţia: se pune în aplicare nu pentru crearea unui trend politic ori pentru lansarea vreunei personalităţi extraordinare, ci pentru desfiinţarea, înlăturarea, mătrăşirea celui ce ameninţă viitorul unui jilţ, al unei funcţii din sferele înalte ale puterii. Iată principalele faze:

1. Debutează cu testarea opiniei publice de către servicii ori firme specializate. Când e vorba de fruntaşii ţării. Când nu, e de ajuns o campanie de presă ori o „corelare” de informaţii murdare „pe surse”, adevăr plus minciună fifty-fifty. Adesea, merg în paralel.

2. Înaintea declanşării mecanismului, totdeauna foarte costisitor, destinatarului i se arată pisica în cadru privat, eventual între patru ochi. La mica înţelegere. Dacă nu se retrage fără torţe, ingratului i se aruncă stârvul în faţa porţii, semn al declanşării luptei pe viaţă şi pe moarte;

3. În caz că opinia majorităţii e sastisită de lovituri directe ori pe la spate, se pune în operă „second mainstream”: se scot pe piaţă în ritm crescendo zvonuri, bileţele, imagini, filmuleţe stocate din vreme pentru şantaj sau, în variantă nereuşită, măcar pentru distrugerea imaginii şi a notorietăţii;

4. Toate canalele media se inflamează, unele în necunoştinţă de cauză, încercând să provoace ridiculizarea, renunţarea, demisia, demiterea, desfigurarea împricinatului ajuns „pericol public”;

5. Dacă totuşi rămâne în picioare, manifestând vădită rezistenţă, i se pregăteşte proscrisului o copită fatală de frate, venită de la apropiaţi uşor de năimit, de la propriii colegi, aliaţi, iar în cazuri extreme chiar din familie. N-a existat niciodată exces de încredere şi loialitate. „Numai boul e consecvent”, ni se reaminteşte periodic de la vârf. Istoria consemnează deocamdată doi supravieţuitori, şi aceia părelnici, întâi dl Tăriceanu şi apoi dl Băsescu. Taşmacheria a umplut sediile politice de „cadavre”, „scheleţi”, „capre”, „elefanţi”, mazili mofluzi, stare din care se iese doar cu picioarele înainte.

La o analiză atentă, se observă că toate fac parte din arsenalul metodelor de lucru ale fostei securităţi, mai exact, ale poliţiei politice. Care a fost calea de transmitere? Hm! Ghiciţi-o şi dumneavoastră că tot aia e.

Petru Tomegea

Argoul elevilor

Dacă francezii au catalogat devreme argoul (1690), reacţia elitelor româneşti a fost pe cât de categorică, pe atât de inutilă. De aproape două secole se interzice folosirea unor cuvinte „alintate” cu epitete ca „buruienoase”, „bolovănoase” sau, mai nou, „de mahala”, „de cartier” culminând cu „de ţărani”, „guţereşti” etc. Şi, ca orice lucru interzis, acest tip de exprimare a găsit un câmp fertil, lăsat brusc viran de limbajul ideologizant a cărui sursă a secat de curând. Încercări modeste, eforturile şcolii nu au avut urmări. Din contra. Argoul elevilor, al studenţilor cunoaşte efervescenţă fără seamă, un fel de subcultură sau „cultură de cartier”, numită „underground”. La fel stau lucrurile şi în subprodusele media, în muzică etc.

Cauzele expansiunii sunt multiple: o puternică tendinţă a celor şcoliţi recent de a epata, a persifla exprimarea încorsetată; argoul a devenit o formă juvenilă de protest, cu dorinţa de a părea şmecher şi a-i obliga pe ceilalţi să constate „nobleţea” de răufăcători, de „borfaşi”, intenţia de a se da mare, grande, etc. Aşadar, ţin de modificarea axiologiei morale şi nu numai.

Cu intenţia mascată de a escamota realitatea, lingviştii noştri au redus argoul la „limbaj convenţional”, ceea ce nu se întâmplă aiurea, iar aria sa de răspândire a fost privită doar marginal, „vagabonzi”, „răufăcători”, pierzând din vedere aspectul de „fenomen”, mai ales al oralităţii, care nu lasă necontaminat niciun grup social, din mai înalta sau mai joasa societate.

Dacă atributul „convenţional” nu mai este general, în schimb aspectul conotativ pare trăsătura de bază a argoului, după cum se va vedea în cele ce urmează.

Încercarea noastră are la bază materialul adunat de la cursanţii gimnazişti şi liceeni pe parcursul ultimelor două decenii.

După înţelegerea clară a noţiunii, fără deconspirarea identităţii, elevii-surse au fost rugaţi să inventarieze termenii care pot fi consideraţi argotici, cu tot cu semnificaţii, pe cât posibil. Materialul fiind impresionant, se vor reţine pentru discuţii doar câteva teme ca:

1. materii de studiu: mate(scârţă), geóme, grama, písică (fizică), pisicologie, romanţă (română), franca, diriclanţia (dirigenţie), geogra, isto, cap (capacitate);

2. note: lebădă (2), scăunel (4), seceră, labă (5), coasă (7);

3. profesori: prof, profă, (var. proafă), profan(ă), dirig(ă), moléculă, (de biologie), libelula, betovína (de muzică), direct(ă) (director), moş Pendulă, pendulă (de fizică), şcalat (prof „al naibii”), masa de operaţie (catedra);

4. lucruri şcolăreşti: colivie, coteţ (clasă, cabinet, birou de lucru), aragaz, biţoacle, binoacle (ochelari), copniţă (fiţuică), lovéle, biştari (dim. biştărei), dinari, creiţari, hroşi, material (bani), ţoaşcă (gumă de mestecat), ţoale, cârpe (haine), mergători de asfalt (pantofi de oraş), pălăbască (comanac), drojdie (băutură), marfă (droguri, ţigări, gagici), tărăboanţă (ghiozdan), clobanţi (dinţi), bostan, cutiuţă, etaj (cap), piloni, catalige, bulane (picioare), faruri, becuri (ochi), balcoane, înaintaşi (sâni);

5. mediul şcolar: tămâie, botă, tufă, butuc, lemn, clei(os), paralel, îl supără (doare) talentul (prost), tocilar (peiorativ), meseriaş, doxat, bazat, meridian, parametru (deştept), a o uşchi, a o tăia, a o sări, a o rări (de pe vremea lui Creangă), a o chişca, a o tunde, a o rade (de la ore), corist (corigent), a avea una sau mai multe boabe (examene picate), botanist, care pune botul (nu se prinde de figură), a fi în pom, plop (plopist), a fi paralel (a nu şti nimic), a i se fâlfâi, a i se rupe în paişpe (a nu-i păsa), abureală, a aburi (mai mult decât „a minţi”), a pune clanţa (a certa), a pune placa (a repeta aceleaşi lucruri, a spune lecţia pe de rost), a se sparge-n figuri (a face imposibilul), papagal, libelulă, meliţă, moară, pupătoare (gură), ca lumea, naşpa (ironic), de comă, şmecheresc, beton, bestial, bengos, fútere (extraordinar). Expresii imposibile logic precum  „haine de comă”, „muzică beton” sunt triste realităţi.

6. mediul borfaşilor: mişto, cu toată pletora lexicală şi semantică: miştol, miştoală, miştocuţ, miştocar, a miştocări, miştocăreală etc., caşto (frumos), năsol (rău şi urât), bărzău, naşparliu (rău, urât), gagiu (cu toată familia lexicală se află în regres, ca şi mişto), meclă, meglă, bidon, moacă, muie, muian (faţă), borş (sânge), lipeală (ocazie, cunoştinţă), ţăran, guţer (sinonime), a produce, a ciordi, a palma, a rătăci, a şuti, a mardi, a trage un şmen, a pune laba (a fura);

7. relaţii interumane: a se da mare la (a curta pe), a da cu biul, a i-o pune, a i-o da, a i-o trage, a regula, la propriu şi la figurat, a se da rotund, grande, măreţ, dodoloţ, baştan, şmé(cher), ciumeg, băiat de băiat (a se lăuda), a se da naşpa (a ameninţa), a mozoli, mozol, mozolodrom (aleile parcului), a linge (a săruta, a bea), a îmbârliga (a convinge), a se îmbârliga, a se combina (a se împrieteni), şmen (minciună, înşelătorie), a bulangi, bulangiu (gagicar), şúcăr (supărare, ceartă), a şucări, a lua cu stânga şi a da cu dreapta (combinaţii necinstite).

De menţionat că s-a evitat, pe cât posibil, transcrierea termenilor care bântuie masiv mass-media.

Prima impresie a acestei prea lungi enumerări, copleşitoare, este creativitatea lexicală, bogăţia şi varietatea extraordinare de sensuri şi posibilităţi combinatorii ale limbii române, caracteristici oportune la unii scriitori, prozatori dar şi poeţi.

Resursele argoului e necesar să fie reevaluate. Cea mai vizibilă este adaptarea fondului lexical comun la alte coordonate semantice decât cele normate, de tip DEX. Calea, cel mai adesea, e metaforizarea: simplă, primară ca în lebădă, scăunel, seceră, coasă, tămâie, tufă, botă, clei, tocilar etc. sau complexă, imprevizibilă: a aburi, bidon (prin renunţare la epitetul „turtit”), labă (5 degete), libelulă (bâzâie), pendulă (material didactic la fizică), a pune botul (a înghiţi momeala), colivie, coteţ, tărăboanţă (roabă), aragaz etc.

Denaturarea, deturnarea sensurilor uzuale alimentează şi ele copios argoul: meseriaş, bazat, parametru, paralel, material, de comă, beton, bestial, ca lumea, toate fiind superlative.

Multe se obţin prin abreviere: şme(cher), mate, grama, isto, cap; prin derivare, inclusiv regresivă sau diminutivală: scăunel, copniţă, drojdier, cutiuţă, meseriaş, corist, botanist, şmecheresc etc. (v. Dilema, VIII, 404, p.8), bestial, bengos, miştocuţ, muian, lipeală, ţoaşcă, a ţoşcăi (a suge, a bea). Uneori sufixarea surprinde: plopist, miştoală.

Interesantă este şi compunerea. Prin contopire: pălăbască, sau alăturare: masă de operaţie, Moş Pendulă, băiat de băiat, un fel de calc lingvistic după fr. „garçon de garçon” sau engleză. E o construcţie aproape universală de superlativ înlocuind mai vechea formulă „fraierul fraierilor”, „guţerul guţerilor”, obţinută flexionar.

Cu noile sensuri, cuvintele româneşti pot intra în sintagme multiple, cele mai multe fiind locuţiuni, care surprind prin prospeţime, ironie, uneori caustică, printr-un iz balcanic greu de suportat: a pune botul, a se sparge, rupe-n figuri, în paişpe, a se da ciumeg, a i se fâlfâi, a pune placa, a-şi trage o gagică, o puicuţă (a-şi găsi), a-l supăra, durea talentul, mintea, a trage clapa, a pune laba, a lua cu stânga şi a da cu dreapta, a-l pune benga, a da în şucăr.

O altă sursă, cândva mult mai bine reprezentată este împrumutul lexical, dominant în argoul borfaşilor, al hoţilor de buzunare, prostituatelor, din limba ţigănească: mişto, nasúl, antonime, semnificând atât „bine” cât şi „frumos”, „rău” cât şi „urât” ca şi în alte limbi necultivate ori primitive; apoi lovele, naşparliu, mai frecvent în varianta prescurtată, naşpa, şucăr, sau chiar în germană: guţer (cf. Gutsarbeit), arhicunoscut „fraier” şi, foarte discutabil, şmecher, prescurtat şmé, cu acelaşi sens rom. teşmecher, din rom teşmec (v. Tiktin, Şăineanu), din cauza lipsei suportului semantic. Dar, în argoul românesc, nimic nu este imposibil. Nesigure sunt: baştan, benga, ciumeg care aparţin arealului balcanic şi caşto, poate ţigănesc.

Percepţia despre şcoală, categoric negativă, reliefează aceleaşi tare pe care, parcă, nici o reformă nu le veştejeşte: matescârţă, din „matematică” şi „a scârţâi”, a nu merge, písică, explicabil prin paronimie, pisicologie, geogravarză, (a tăia) ca-n varză, diriclanţie (dirigul pune „clanţa” pe elevi), veşnicul război între profesor şi elev de la domnul Vucea încoace, masă de operaţie, frica de note, de consecinţele acestora, colivie, coteţ, care spun totul despre condiţiile materiale. Ghiozdanul devine tărăboanţă (roabă), iar profesorii care înghit aburelile elevilor pun botul în timp ce lor li se fâlfâie de efortul dascălului. Pe cei ce pun suflet, dovedesc sârguinţă, fie elevi, profesori sau părinţi îi supără talentul. Literatura devine, pe drept cuvânt „romanţă”, pentru niciunde nu apar ca teme atâtea omoruri, răzbunări, răscoale sângeroase ca în aceea din programele preuniversitare: Mai am un singur dor, Mioriţa, Baltagul, Neamul Şoimăreştilor, Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraţilor şi chiar M. Cărtărescu cu „Florin scrie un roman”, încât e foarte greu de descoperit câteva în care să nu fie lacrimi, nefericire, sărăcie.

Ceea ce supără la argou este aerul de superioritate juvenilă şi obraznică emanat de vorbitori.

Câteva concluzii. Marea creativitate şi inteligenţa, desigur, nativă a acestor componente lexicale este de netăgăduit. În fantastica ei diversitate, frumoasă şi plină de nuanţe, limba română trăieşte, se adaptează mai rapid ca niciodată. Nu trebuie să sperie că ea coboară în stradă, între tineri, de pe soclul purităţii unde a fost izolată ca într-un turn de fildeş. Fenomenul se produce din cauza lipsei de modele acceptate de nonelite, a neaderenţei la oferta şcolii contemporane şi se vindecă prin apelul permanent la valoare, la autentic, făcut cu profesionalism prin şcoală dar şi prin canalele media.

(apărut în Crai Nou)

Prof. Petru Tomegea

Bugetul şi muzele

„Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,/ Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…” Dar zeiţa, nimic. Pe dealul-valea ondulatorii carpato-danubiano-pontice pierit-au glasurile muzelor. De sărăcie şi economie de ceaţă. Ori de ruşine. Nici mânia nu mai e ce-a fost, abia pâlpâie „cu stingerea-n bătaie”. Mocneşte cu „patima (bugetară) crudă” ce îndoaie sufletul de cărturar. Pentru el bat clopotele (ale lui Hemingway).

De ce trag clopotele, Mitică? De funie. Mitică, şmecher de plai, o duce bine mersi. Mestecă mita din campania trecută cu gând la cea viitoare. Între timp, dimpreună cu ortacii îngână polifonic „puşca şi cureaua lată”, înfrăţindu-se nu cu codrul, întors întru nefiinţă din pricina unei zicători mereu la modă, ci cu maneaua şi telenovela. Drepturile omului la ei se referă, nu la intelectuali, nici la şcolari. Judecaţi nu ca oameni, ci per capita. Ca oile şi catârii. Drepturile astea îi ţin la icoane şi pe drumari, bancheri, exportatori, dezvoltatori – oligarhi ori nu. Societatea bocciană se poate lipsi de ceilalţi. Pagubă-n ciuperci. Ce produc ăştia în afară de mătreaţă? Lucrători cu gura, scârţa-scârţa. Deşi Domnia Sa însuşi şi o mulţime de arhonţi erau cândva fraţii noştri de suferinţă. S-au vitregit. Vezi fabula cozilor de topor.

Bugetul şi şcoala nu mai fac casă bună de vreo 8 decenii. Cam de când a început seria nenorocirilor româneşti. Dacă „burghezo-moşierimea” decăzută mai făcea oarece danii epitropiilor şcolare, în semn de respect şi consideraţie pentru cărturărie, bolşevicii veniţi în numele stelei sataniste cu 5 colţuri au socotit şcoala cuib de sabotori, au scos-o la munca de jos ca s-o de/re/formeze din temelii, iar dascălii, intelectualii, în genere, au fost etichetaţi otova „pătură şovăielnică”, pe mâna căreia nu poţi lăsa viitorul patriei. Obligatoriu măreţ. De aceea activişti cu „înaltă conştiinţă muncitorească” au fost „însărcinaţi” să o conducă spre „un mâine luminos”.

Mâinele a venit, dar lumina, ba din contra. În varianta optimistă. Decât filosofi, mai bine Academii de tinichigii şi chelneri. Aşa că, de pe bănci ies în neştire, pe bandă rulantă, şi acum, tâmpiţi. Bucuros, statul le dă ajutoare, dar le ia votul. Populus captivus.

2009 a fost un an ca şi ceilalţi 19 postrevoluţionari, cu mici excepţii. Subfinanţarea educaţiei a rămas bineînţeles la fel de cronică, de supravieţuire. A se citi „subvieţuire”. „Prioritizările” bugetare au mai băjenit câteva zeci de mii de intelectuali, între care 3 000 de medici plus 12 000 de asistente. Lor li se simte întâi lipsa fiindcă ne dor toate celea. Fireşte, brain-drain au şi alţii, numai că drama lor nu are asemenea prăpădenie. Nici gust proletcultist. Pe meleagul get-beget măgură-viezure-originar-doinaş-torna fratre cartea nu face două parale. Se poartă asfaltul. La obraz.

S-a obţinut în timp, după reţete securiste verificate, o populaţie mutantă alcătuită din pensionarii deveniţi grea povară, deşi la timpul lor statul le-a luat biruri împovărătoare, inclusiv CAS-ul, li se adaugă cei ce n-au unde pleca fiindcă nu le-ar da nimeni de lucru, sau cei ce se îmbată nu doar cu apă rece că se va face şi se va drege şi cei ce s-au îndeletnicit în românofilie cu vatră şi mioriţe. Orice ai face, nu-i scoţi din ale lor. Scriu cărţi pe care nu le mai cumpără nimeni, se duc la catedră să-i înveţe pe prunci chiar şi fără salariu. Necazurile lor au început atunci când diriguitorii s-au prins că ăştia oricum o fac.

Priviţi-i. Se comportă haios: cântă de dor când li-e foame, preamăresc virtuţile sărăciei, ale barabulei coapte în spuză de tizic şi ale mămăligii cu fasole făcăluită. Plus usturoi. Leac universal. Un leu căciulia. Apoi scriu poeme despre lună şi Paradis. Încă aşteaptă viitorul de aur. Trec peste dureri şi necazuri cu vocalize repetate la ore fixe despre binefacerile reformei continuu-viitoare. Ca să-i ţină calzi până la următorul sufragiu, samsarii de voturi, periodic, le fac declaraţii sforăitoare de dragoste. Iar lor li se umezesc ochii de plăcere. Ca apoi să li se strepezească dinţii. De aguridă. Când li s-au promis budă şi învăţământ modern în şcoli dărăpănate, plus salarii ca acelea, au şi sărit cu votul. Deşi s-au fript de fiecare dată. (Nu înjuraţi. Învăţătura ne face demni! n.a.)

N-ar fi ajuns aici dacă i-ar fi învăţat ce trebuie pe copii. De mici. În loc de formule multietajate cu substanţe aromatice şi algoritmi, să ştie a preţui libertatea lăsată de Dumnezeu, pe a lor şi pe a aproapelui. În loc de acizii dezoxi/ribonucleici, să ştie că o societate nu se poate construi fără dreptate şi justiţie. În loc de zecile de mii de articole din enciclopedii, să înveţe că nu poate exista evoluţie umană fără adevăr şi solidaritate. În loc de dogmatism şi mnemotehnică, să se zbenguiască jucând „nu te supăra, frate”. Ca să nu uite de unde au plecat când vor ajunge mari politicieni. Să nu se rinocerizeze în politruci. Ca până acum.

De supărare pe PIB şi buget, toate căpeteniile sindical-didactice, în timpul liber iscusiţi vânzători de voturi, ameninţă că scot şcoala în stradă. De parcă n-ar mai fi făcut-o şi până acum. De ocară. Degeaba. Şcoala nu are ce căuta în stradă. În stradă se pot schimba doar bordurile şi caldarâmul. Să mai îngraşe jăburile dinastiilor de baştani. Şcoala trebuie să reintre în clasă. Şi să-şi facă meseria învăţându-i pe elevi lucrurile fundamentale: să nu-şi vândă libertatea pentru un blid de linte, să se apere de mincinoşi şi hoţi, să se deprindă a fi drepţi şi cinstiţi, să devină cetăţeni cu capul pe propriii umeri. Acesta ar trebui să fie primul capitol al reformei în educaţie. Al reformei statului. Şi singurul. Fără de care nu mai merge. Poate atunci aceste lucruri se vor înţelege, iar diriguitorii se vor ocupa de fişa postului fără a mai umbla veci-pururi cu fofârlica. Iar inculţii, inapţii intelectual, dar fuduli, vor sta respectuoşi în banca lor, făcând ce ştiu mai bine. Nu pe deştepţii. Nici pe marii diriguitori.

Petru Tomegea

Limba română…de tranziţie

În ultima vreme, preocupările specialiştilor şi ale aflătorilor în treabă, legate de limba română, aproape au dispărut. Însă aberaţiile celor ce s-au ocupat postrevoluţionar de corectitudinea limbii încep să dea „roade”: şcolarul stresat nu vrea nicicum să înţeleagă de ce î din hotărî devine â în hotărând, de ce pronunţăm „sânt” şi scriem „sunt” etc. La ce va mai fi  slujind principiul fonetic?

Ca orice disciplină legată de comunicare, limba română se cere a fi învăţată temeinic nu doar în şcoală unde numai cine nu vrea nu ajunge la un standard acceptabil, dar şi în mass-media, care, din economie, nu acordă spaţiul cuvenit cultivării limbii, iar corectitudinea şi eleganţa propriei exprimări are de suferit.

Nenorocirea vine din necunoaşterea limbii de către cei ce se adresează direct consumatorilor media. Pentru ei, comunicarea corectă nu este nici pe departe o prioritate, eufemistic vorbind. La încadrare nu li se impun cunoştinţe de limbă. De parcă nu şi-ar câştiga pâinea cu limba română. E admirabil efortul multor manageri de a cere noilor angajaţi cunoaşterea limbilor străine, dar de exprimarea corectă în limba română nu se ocupă nimeni. Ascultându-i pe unii dintre aleşi, funcţionari, inclusiv pe ministrul educaţiei, n-ai crede că au văzut în viaţa lor o carte de gramatică.

Pentru că mediile noastre, în majoritate, sunt contaminate de erori gramaticale. Nu mai vorbim de conţinut. Greşelile dovedesc necunoaşterea regulilor ortografice şi ortoepice. Unele sunt uşor de observat, însă pleonasmul, aplicarea aleatorie a regulii gradelor de comparaţie şi chiar accentuarea unor cuvinte ar merita mai multă atenţie.

Zilnic suntem agresaţi de „aprecieri pozitive”, „evoluţii negative”, ori  „pozitive”, „a aproba pozitiv”, uneori „afirmativ”, „a dezaproba cu tărie”, „absolut corect” sau „incorect”, „foarte legal”, „foarte ilegal” sau şi mai şi: „complet ilegal”. Orice vorbitor de limbă română poate sesiza fără nicio greutate „beţia de cuvinte” a celor ce vor să pară foarte decişi, pentru că apreciere, evoluţie, aprobare nu pot fi decât pozitive, iar legal şi corect au ca antonime pe ilegal şi incorect, fără grade intermediare de comparaţie. Dezaprobarea rămâne tot dezaprobare şi „fără tărie”.

Multe pleonasme aparţin stilului administrativ-juridic: „infracţiunea de omor” ori „de furt”, de „tâlhărie” etc.. Să însemne cumva că există şi omoruri, furturi, tâlhării care nu sunt    infracţiuni?

Crainica postului PRO TV cerea deunăzi să „nu eludăm mişcarea în aerul liber”, neglijând că a eluda înseamnă altceva. Dar mai înseamnă şi boala abuzului de neologisme, de  savantlâcuri. Din aceeaşi emisiune: „se completează reciproc”, „unul pe altul”, „se autopropune” -  neluându-se în seamă valorile reflexive ale sinonimelor: se, auto, reciproc, unul pe altul, fiind suficient doar unul.

Necunoaşterea sensurilor unor neologisme ca „rebarbativ”, „reacţionar”, „refractar”, „oportunist”, „infractor” este nepermisă moderatorilor TV, jurnaliştilor, care le găsesc adesea grade de comparaţie în contexte imposibile. Interesant este că acum unele încep să fie folosite ca atare: ultrareacţionar. L-a observat şi Caragiale. Uzul limbii greşite poate produce mutaţii imprevizibile.

Un înalt funcţionar de stat a perorat un sfert de oră despre „perspectivele viitoare”, ca mai apoi s-o ia de la capăt cu „prognoze viitoare”. Ei bine, după asemenea dovezi de „stăpânire” a limbii, fiţi siguri că mesajul său, de altfel viguros, nu a avut niciun ecou. Până când onorabilii vorbitori şi scriitori TV nu vor înţelege că a te exprima corect româneşte este o formă de respect   faţă de segmentul căruia i se adresează, efortul lor va fi inutil.

Prezentăm câteva „perle” de politruci: „a reuşit să aşeze economia pe o pantă ascendentă”? (pantă – porţiune de drum pe care vehiculele circulă coborând- DEX). Sau  agramatisme ca: „îi convine mai bine…” sau, în aceeaşi emisiune, „îi convine de minune”, … „mai degrabă”? Ori un ministru al mediului care propunea „implementarea în practică a acestor legi”, referindu-se apoi la o „apă foarte potabilă”? Ce să zici de un stâlp al puterii care schimbă echipa de partid „nemaifiind lucrativă”? (lucrativ – care aduce câştig, rentabil). Hm! Gura păcătosului adevăr grăieşte. Un reprezentant al Guvernului cerea nici mai mult nici mai puţin ca „inginerii să fie utilizaţi în domeniu”? Iar un distins istoric: „e absolut foarte posibil…”, ca mai apoi să continue: „e ceva nelalocul ei”? Chiar că… Nu li se întâmplă nimic. Lumea uită. Ei    nu-şi dau seama. Altui mare domn i-a ieşit porumbelul: „Eu nu înseamnă că justific…”. Sau avocatul de succes: „d-l director…pe care firma noastră îi acordă asistenţă”, anacolutul de-a dreptul primitiv nefăcându-i o bună reclamă. Sau dl Gh. Onişoru, colegul de anacolut: „Cine are dosar, noi nu-l putem fabrica”?

După cum se vede, numeroase greşeli vin dintr-un snobism vechi de peste două secole. Chiar dacă posibilităţile instruirii sunt la îndemâna tuturor, apar indivizi care, cu bună ştiinţă, îşi schilodesc numele de familie. Cazul a mai fost semnalat, abuzul continuă, mai ales în sport, ceea ce face credibilă afirmaţia despre analfabetismul unor crainici sportivi. Nume româneşti ca: Bouariu, Găinariu, Rotariu, Curelariu, Vacariu, Lemnariu, Pascariu, Pădurariu, Porcariu, Chiuariu, sau Vieriu, Cocieriu, Funeriu etc. nu au putut fi împrumutate nicicând şi nicicum din genitivul grecesc de tipul Vasiliu, Gheorghiu, Grigoriu, accentul căzând pe ultimul i, antroponime apărute la noi mai întâi în catagrafiile fanariote. Primele însă sunt cuvinte româneşti derivate pe teren autohton şi nu pot fi accentuate după model grecesc. Ca dovadă dubletele: Boaru, Găinaru, Rotaru…

E de mirare că lingvişti şi decidenţi politici nu văd adevărata cauză a stricării limbii. În timp ce pentru corectitudinea limbilor franceză, engleză, germană trudesc zeci de institute de profil în vederea actualizării anuale a dicţionarelor şi gramaticilor: Larousse, Robert, Oxford, Chambers, Webster’s etc., limba română nu beneficiază nici măcar de lucrări normative unanim acceptate.

Şi atunci, ca şi în alte domenii, recităm leitmotivul: vorbim  limba pe care o merităm.

(Apărut în Crai Nou)

Prof. Petru Tomegea