Porecle şi politică

Rolul cuvântului în izbânda demersului politic a crescut odată cu amploarea mass-mediei. La români, a căpătat relevanţă în vremea paşoptiştilor, care se bazau pe o serie de vectori lexicali exhortativi ca unire, propăşire, Europa, civilizaţie, democraţie, libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate, independenţă, stat de drept etc., dar şi inhibitori: antiunionist, retrograd, înapoiere, învechit, nesemnificativi faţă de primii. Exista dorinţa unanimă de a pune bazele unei naţiuni moderne. Istoria reţine, de asemeni, câteva supranume şi porecle de mare impact: Cel Bătrân, Ţepeş, (Vlad) Dracul, din familia Drăculeştilor, fără vreo legătură cu subst. comun „drac” (nomina odiosa), ci sinonim cu Şarpe, Bală, şi ele nume proprii, apoi Şchiopu, Rareş, Lăcustă etc. Altă falsă etimologie, la Ciubăr (Cipor) Vodă, pronunţat Ciúbăr, semn al originii nemţeşti, probabil Zuber. Un maestru s-a dovedit Dimitrie Cantemir în a sa Istorie hieroglifică, dar lipsa de ecou şi circulaţia restrânsă în epocă n-au permis influenţarea spaţiului public. În schimb tipologia metaforică a supranumelui a prins la stratégii PR-ului, mult mai pamfletar decât politic.

Dacă paşoptiştii au cultivat „cuvântul care zideşte” şi „uneşte”, după model biblic-testamentar, reuşind să creeze o patrie respectată în Europa civilizaţiei şi a bunăstării, astăzi cuvintele-vector au doar conotaţii destructoare, desfigurante, persiflante, ilariante, comice, satirizante, batjocoritor-miştocăreşti, iar rezultatele se văd: voinţa de unitate şi progres ne lipseşte, nici vorbă de regăsirea în patria-mamă a tuturor fiilor de aceleaşi limbă, istorie, tradiţii, iar idealul paşoptist, care ne-a „lămurit” o identitate, scoţându-ne din hrubele feudalismului oriental, s-a pierdut în iureşul egoismului feroce al noilor pohte dâmboviţene: putere şi avere.

Sărăcia ideologică şi programatică, lipsa viziunii de ţară europeană, deturnarea sensului politicii de la scopul bunei guvernări la imunda bătălie aducătoare de procente la urne sunt principalele valenţe ale „noului” discurs. Vocabularul de joasă sorginte scoate la iveală obrăznicia, lipsa de respect pentru libertate şi democraţie, cantonarea lexicală în mediul permisiv al spiritului gregar. Astfel devine armă de temut căci cuvintele-măciucă, repetate obstinant, şochează largi categorii sociale.

După scopul urmărit, asemenea termeni se împart în mai multe categorii:

- cuvinte-etichetă: porecle şi supranume. Sunt de mare impact deoarece au remanenţă, gâdilând ego-ul celor simpli: Ceaşcă, Odi şi Sini, Prinţişorul, Leana lui Zăpăcitu, Ion Teleagă, Bătrânul Edec, Tataia, Bunicuţa, Cucuveaua, Frankenstein, Manivelă, Cherestoi, Ţapul, baroni, Prostănacul, hrebenciucul – unitate de măsură, Curdefier, Moliceanu, Trădiceanu, Motocicleanu, Răzgândiceanu, Buldogul, Piedone, Şpagaton, Robocop, Distonocalm, Slăbiceanu, Războinicul Luminii, Micky Şpagă, Guzganul Rozaliu, Izotop, Almanahe, Rudotel, Abramburica, Pufuleţ, Bombonel, Arogantul, Felix Motanul, Bideu, Piticul Atomic, Pinalti, Corleone, Emil Gâscaru, Pompierul Atomic, Piticul Atomic, Piromanul Boc, Bokemon, Papagalul lui Băse, Boc care face poc, Profesorul, Băsecu, cu trimitere la fosta poliţie politică, Preşpăratul, Zeus, Piratul, Marinarul, Marinelu, Vodcăroiu, Whisky, Jack Daniel’s, Traian Pinochio, Captain Planet, Poppeye Marinarul, Politicianul cu Nume de Floare… Se cunosc lansatorii. Mai toţi sunt concurenţi pe acelaşi culoar politic ori provin din partide antagonice,  şi-au aliat jurnalişti celebri, unii independenţi, alţii cu contract. Îşi promovează „opera” prin replay-uri, remake-uri frecvente. Cu reacţii şi contrareacţii. Se cunosc şi interesele care îi mână a-şi mânji adversarii, dar nu şi resorturile intime ale propriei terfeliri în mocirlă. Uneori autorii sunt personalităţi cu diplome serioase şi educaţie înaltă. Nu doar lipsa argumentaţiei, graba şi pofta nesăţioasă de a-şi distruge / demotiva duşmanul, ci indiferenţa mulţimilor la mesajul elevat îi determină să-şi dezbrace vestimentaţia scumpă şi să treacă la bască şi pufoaică. Din păcate, indiferenţa li se datorează: n-au fost în stare să ne explice pe limba noastră rolul ideologiilor. Nu mai vorbim de educaţia civică a poporenilor şi nivelul precar de civilizaţie. Procedeul etichetării va dispărea atunci când vom preţui înţelepciunea, onoarea, cinstea, nu viclenia ţăţească de „a-i face din vorbe” pe ceilalţi.

- cuvinte-ciocan: naş, năşie, cumătru, cumătrie, căsătorie ori mariaj din interes, sistem ticăloşit, caltaboş, grupuri de interese, Iliescu, Vanghelie, moguli, oligarhi, Vântu, Patriciu, Voiculescu – Grivco, 322, coaliţia ruşinii, guvernul lui Peşte, teroristul-şef, tiranul, Sauron, fascistul, dictatorul, tătuc, jupân, stăpân, salvatorul neamului. Se supun oprobriului public doar patroni mediatici şi oligarhi din tabere adverse.

- cuvinte-fetiş: mafie, corupţie, hoţie, furt, şantaj, scandal, război, criză, şmecherie, cacealma, dosariadă, Ha-ha-ha, autostradă, bileţel roz, cele trei Elene, trădare, normalitate etc. Intenţia lor este de diabolizare a incriminatului. Numai „normalitatea” rămâne stingheră.

- metafore: putregai, papagal, iepuraş, şoricel, trompetă, goarnă, flaşnetă, radio-şanţ, a înghiţi o broască râioasă, a se spăla pe mâini, a o lua în freză, cu mucii în freză, animal politic, din zoon politicon, a o lua pe cocoaşă, mâţa moartă, scheleţii din dulap, tain, Fabrica de diplome etc.

- ultragieri: nebun, săltat, cu un neuron, prost, handicapat, sărac cu duhul, nespălat, nesimţit, imbecil, animal, porc, malac, bou, măgar, găozar, păsărică, ţigancă împuţită, curva ori bagabontul dracului, sconcs, escroc…

Efectul pare a se întoarce acum împotriva pontoşilor. Poate era cazul să se concentreze, măcar în ceasul al XI-lea, pe fişa postului.

Petru Tomegea

Revizuirea revizuirii Constituţiei

Nici n-am aflat bine de eşecul reformelor puse în operă de două decenii, că lumea politică doreşte brusc iniţierea în dreptul constituţional, ascuns cu multă „măiestrie” într-o variantă mai degrabă poetică a legii fundamentale, căci fiecare interpretare „corectă” se bate cap în cap cu alta, la fel de „corectă”. Ca-n poemele ermetice. Încă nu s-au şters din memoria colectiv-auditivă răcnetele leonine ale „marilor bărbaţi de stat” când firava societate civilă şi Seniorul Coposu elogiau Constituţia din 1923, care, cu modificări minime, ar fi asigurat o bună gestionare a treburilor publice pentru mulţi ani. Cu condiţia vindecării rănilor cauzate de pumnul greu al procurorului sovietic Vîşinski trântit cu obidă mujică în capul monarhiei, deocamdată singura reprezentantă legitimă şi tradiţională a românului. Se zice că nimeni nu  poate ieşi de sub blestemul regelui alungat. De remarcat că varianta actuală consfinţeşte grosolana imixtiune în viaţa / fiinţa intime ale poporului român, caz unic, forma de guvernământ republicană ceauşistă neputând fi schimbată nici măcar prin referendum, cu toată  suveranitatea şi autonomia naţionale cu care ne lăudăm. Plebiscitată fără prea multă vorbă prin alergare cu urna după votanţi, Constituţia actuală ne-a costat două decenii de certuri, tergiversări, încurcături, fiind parcă menită să le servească doar nostalgicilor vechiului regim şi pescuitorilor în apele tulburi ale tranziţiei. Cosmetizată în 2003, de aceleaşi mâini, cu toate bunele intenţii, a ajuns iarăşi cuca bătăilor politice. Situaţia se va repeta…

Fără să plece ab initio de la alegerea cinstită a regimului, monarhic ori republican, fără să anuleze legitimitatea fostelor constituţii, nici să clarifice categoric raporturile între puterile statului, fără a stabili cine păstrează cheia sistemului, fără să ţină cont de resorturile lăuntrice ale poporenilor care nu au nici în clin nici în mânecă cu republica prezidenţială scornită de ceauşeşti, utopia constituţională iorgovană se dovedeşte un eşec anticipat. Rezultatele se văd: ţara se risipeşte.

Se pare că a sosit vremea unor necesare primeniri. Dacă până acum doar voci izolate mai reaminteau smintelile provocate de legea fundamentală, situaţia s-a inflamat brusc, odată cu propunerile preşedintelui de reformare a parlamentului, după neizbânda unanim recunoscută a uninominalului. Motivele au căpătat o încărcătură electorală: pe lângă renunţarea la luxul tot mai împovărător al celor două camere, se urmăreşte actualizarea formală a principalei instituţii democratice, încremenite cică în proiectul din ’90, cu bătaie mai lungă asupra asanării „clasei politice”, fluidizarea, eficientizarea întregului proces legislativ şi evitarea suprapunerilor cu Parlamentul European după integrare. Asta în vorbe. Din păcate, ca şi în ’90, 2003, ne lipsesc răbdarea şi dorinţa lucrului bine făcut, nefiind exclus ca varianta băsesciană să nu fie cu mult mai longevivă decât cele iliesciene. Constituţia trebuie să fie a tuturor, cu tot cu cei ce vin după noi.

Pe de altă parte, ea reflectă implicit un anumit stadiu de dezvoltare economico-socială şi s-ar dori un vector important, nu frână a democraţiei şi libertăţilor. De aceea, procesul de elaborare nu este neapărat unul politic, ci mai degrabă unul ştiinţific. Din dialogurile socratice ale lui Platon se ştie că nu se poate vindeca ochiul fără de trup, partea fără întreg, aşa că diagnosticul şi panaceul trebuie să vizeze în egală măsură atât legea fundamentală cât şi societatea.

Însă momentul discuţiei este unul critic. E atât de presantă „voinţa de putere” (Nietzsche) a preşedintelui? Nici n-au apucat să scape de prăpădul crizei economice şi politice, de AH1N1, că guvernanţii trebuie să facă faţă unei şi mai dure provocări în condiţiile scăderii vizibile a încrederii în instituţiile statului deoarece orice instabilitate politică poate degenera. Temele aruncate zilnic în spaţiul public, uitând că politică se face în parlament, nu în presă, vor adânci şi mai mult hăul dezmembrării instituţionale, al dezarticulării formaţiunilor politice aglutinate nu în jurul unor idealuri înălţătoare, ci al unor interese conjuncturale. Ideea că preşedintele şi partidul său s-ar situa într-un empireu, în afara jocurilor de interese, nu păcăleşte pe nimeni.

Parlamentul unicameral nu va duce cu siguranţă la legi mai bune, celeritate, eficienţă, dacă în spate vor prospera aceleaşi încrengături bântuite de tare balcanice, iar profesionalizarea nu va fi luată în serios ca la orice angajare pe post. Fără înalte studii politice, n-ar trebui să se permită accederea în cursa pentru forul legislativ. De aceea, nici uninominalul nu a rezolvat nimic în condiţiile în care la noi notorietatea, flerul, tupeul, prezenţa fizică, micii şi berea însoţite de mită electorală şi populism josnic „produc” voturi. Până la normalitatea europeană drumul e lung. El trece prin programe naţionale de educaţie politică, prin Şcoală, Universitate şi chiar prin Academie, necesitând rigoare morală alături de asumarea codului deontologic al profesiei.

Dacă se va decide revizuirea Constituţiei, ar trebui să cerem în sfârşit transparenţă totală a întregului proces, consultarea reală a voinţei populare asupra formei de guvernare şi a Constituţiei din 1923, pe care nu a anulat-o nimeni legal, căci realmente nu parlamentul bicameral e problema acum, ci lipsa stabilităţii monarhice din ecuaţia democraţiei. Isteria „imbecilizării” pe toate canalele a celor de altă părere ţine de războiul imund cu propriul popor. N-ar fi de dorit ca dreptul celui ce rage mai puternic (cf. Putin) să prevaleze din nou asupra dreptului celor fără de curaj şi nici ca noii corifei ai modificărilor să uite că trăim în Europa şi suntem, aproape toţi, urmaşii unor ţărani care şi-au amestecat sufletul şi sângele cu ţărâna.

Petru Tomegea

Dă, mamă, cu biciu-n mine…

De multă vreme presa îi suspectează pe câţiva înalţi demnitari că mediul academic ori şcolile înalte prin care au trecut nu le-au asigurat cine ştie ce competenţă în domeniul activităţii social-politice. Au acumulat, în schimb, o însemnată cantitate de neologisme „preţioase”, numai bune spre a-şi demonstra loruşi ce multă ştiinţă de carte au, deşi sintaxa precară demonstrează contrariul. De aceea, comportamentul lor rămâne unul neaoş, venind dintr-o istorie a minimei civilizaţii, dominată de înapoiere şi sărăcie. Inclusiv intelectuale. Iată de ce fac vâlvă în spaţiul mediatic tot felul de fapte reprobabile, proastă-creştere şi imoralitate, vorbe de clacă rostite ca mari adevăruri. Doar se adresează unui „stupid people”.

N-ar trebui ca fruntaşii să ne fie modele demne de urmat? Căci nu neapărat din cauza proastei guvernări, a deciziilor nefundamentate ori nesimţite se generalizează neîncrederea poporenilor, cei mai mulţi neavând habar de managementul politic, cât datorită faptelor şi vorbelor neobrăzate, a minciunilor sfruntate care nu-i mai păcălesc nici pe copii. În spatele tuturora se străvăd setea neostoită de putere şi egoismul, mai josnice decât oriunde în lumea civilizată. Drept consecinţă a unei atari purtări, se percep tot mai clar viclenia, duşmănia şi încălcarea înţelegerilor între putere şi opoziţie, între guvernanţi şi guvernaţi. Numai că şi putere, şi opoziţie au de gestionat împreună treburile ţării, fiecare cu rolul ei: una să-şi pună în operă programele pentru cetăţeni, iar alta să o critice, să nu o scape din ochi. Împreună constituie faţa şi reversul imaginii unice a politicianului român, responsabil faţă de votul alegătorilor. Responsabilitate făcută uitată după obţinerea sufragiilor, când, golăneşte, batjocoresc poporul numindu-l în scârbă gloată, plebe, mulţime, populaţie şi chiar prostime. Ca să nu mai adăugăm şi măscările.

De aceea, episodul cu biciul, ori harapnicul dlui Boc, ditai prim-ministrul unei ţări din Uniunea Europeană, n-a primit încă replică pe măsură. O asemenea nesăbuinţă ar fi trebuit să-l măture imediat din viaţa publică, nu doar politică. Luaţi cu bălăcăreala zilnică, ne-a scăpat semnificaţia joasă a faptei. De la cronicari citire, biciul, harapnicul, gârbaciul, topuzul sunt simboluri dureroase ale supuşeniei perene, imprimate de veacuri în mentalul colectiv, semne ale lipsei de reacţie împotriva celor ce ne ştrangulează dreptul divin la libertate, căci am rămas obedienţi merei uzurpatorilor dinlăuntru şi vecinilor hrăpăreţi. Această „forma mentis” ultragiantă, extrasă din ideologii imperiale, e reînviată în faţa cetăţenilor noii Europe: trăim într-o promiscuitate pseudofeudală alături de cei ce ne jefuiesc şi ne asupresc, iar revolta ne dă ghes o dată la două generaţii irosite. Fiindcă mămăliga românească nu explodează.

Biciul, harapnicul şi gârbaciul ne vin din istoria plină de osândă a Evului Mediu. Aduse din orientul osmanlâu şi mujic, sunt preferate mai ales de fanarioţi pentru îngrădirea libertăţilor şi a drepturilor, pentru estorcarea ultimei picături de strânsură şi strâmtorarea rumânilor, a vecinilor, a ţăranilor clăcaşi. Cu asemenea scule de tortură ispravnicii, agii, vechilii strângeau dările şi birurile ori menţineau în frâu talpa ţării: „îmi voi împleti biciul în piele de rumân”, ne îngrozea aga Costache Chiorul pe la 1830. Mai devreme cu un secol, C-tin Mavrocordat foloseşte gârbaciul ca să siluiască boierimea autohtonă şi să stoarcă tot rodul muncii silnice. Îi promisese sultanului în schimbul caftanului, tuiului şi topuzului că ştie cum să plătească un haraci de zeci de ori mai mare decât cel cerut, lecuindu-i pe români de „lene” cu gârbaciul. Vezi că şi pe atunci eram „neproductivi”. Însă neamul acesta veşnic docil nu a putut niciodată înţelege de ce trebuie să fie productiv pentru îmbuibarea altora. Şi apoi, unde s-au mai văzut robi productivi?  Căci naţiunile Apusului au prosperat doar în libertate. A lor. A noastră a fost mereu jugulată de diriguitori „mari şi tari”, străini de durerile celor mulţi.

Universitarul de drept constituţional, un anume Boc, fiu de harnic ţăran ardelean, băgat iată pe nedrept de odraslă în ocară, nu se lasă mai prejos, ameninţându-şi şi el concetăţenii cu biciul: “Ia daţi-mi un bici…, că cu ăştia trebuie făcută … ordine” (Scuzaţi. Am sărit peste un dezacord! n.a.). Să fie vorba de „Ordnung und Disziplin”? „Începem de la Parlament şi mergem mai jos cu biciul, mai departe”… Parlamentul fiind simbolul democraţiei, al suveranităţii şi al libertăţii României! Pe care îl calcă în picioare ca apoi să deplângă neîncrederea otova în „clasa politică”. Mai ţineţi minte poza marţială a lui Hitler cu biciul ameninţător în mână? Căci şi naziştii au ales biciul ca simbol al atotputniciei fuhrerului. Între Mavrocordaţi şi Boc, trei secole de sugrumare a libertăţilor, trei secole de război primitiv cu propriul popor. Se vede clar că nu l-a luat gura pe dinainte, ci aşa gândeşte. Îşi urăşte neamul în care s-a născut. Din contribuţia căruia îşi hrăneşte copiii. Nu e singurul. Seară de seară tovarăşii săi în frunte cu alt posesor, de astă dată de buzdugan ridicat spre cer, ne ameninţă nu numai cu biciul, ci şi cu foamea, cu tăierea salariilor, a ajutoarelor sociale, ori că ne umflă dările şi preţurile. Cică, în nimicnicia noastră, halim ca sparţii şi consumăm curent mai mult ca nemţii. Pe deasupra, mai şi cârcotim.

Rătăciţi de tradiţie şi de cultura străbună, pe care au abandonat-o în sărăcie lucie, au picat din mediu academic tocmai în clasa maneliştilor, pe care, radiind de fericire, îi citează copios, ori le lălăiesc ahturile de baştani şi gologani dând cu căciula de pământ. Ca-n dosul crâşmei „La ultimul leu”. Astfel economia, sociologia, politologia care i-au călăuzit pe alţii afară din criză, au ajuns „ştiinţele lu’ Peşte”.

Criza asta nu e economică, nici politică, ci boală a imposturii.

Petru Tomegea

Spaţiul public şi distorsionarea informaţiei

Definit îndeobşte prin excluderea celui privat, spaţiul public s-a bucurat încă din antichitatea greacă şi romană de o atenţie aparte, studiul lui ajutându-i pe conducători să-şi ajusteze deciziile, fie în societăţile democratice, fie în cele aristocratice. Reglementările sale ţin, în genere, de tradiţie, având la bază caracteristici de bun simţ precum libertate, dreptate, democraţie, cinste, onoare, demnitate, bună convieţuire, respect pentru alteritate etc., în proporţii specifice fiecărui tip. De remarcat că întotdeauna spaţiul public denotă măsura nivelului de civilizaţie, de aceea statele, organizaţiile civice insistă să se legifereze mare parte din numeroasele-i aspecte.

Dezordinea, devălmăşia, dereglementarea spaţiului public românesc sunt primele mari surprize de care te loveşti pretutindeni, de la afişele, reclamele, anunţurile lipite, apoi uitate acolo până le distrug intemperiile, la starea jalnică a gărilor, sălilor de spectacole, a refugiilor pentru pietoni, localurilor, pieţelor, mijloacelor de transport etc. Pe stradă, în locuri cu vad, te izbeşti de tot soiul de indivizi soioşi expunându-şi infirmităţile inflamate ori cerşind prin cântece lălăite. În interiorul instituţiilor de contact cu cetăţeanul te întâmpină aerul stătut de pe vremuri, aceeaşi lipsă a actualului, aceeaşi mizerabilă delăsare vizuală, aceleaşi turbulenţe cacofonice obositoare, chiar dacă marmura, termopanele îţi iau ochii. Lipsă de respect faşă de ceilalţi şi de noi înşine.

Nu despre asta fi vorba mai departe, ci despre distorsionarea informaţiei în spaţiul public, mai ales sub aspectul său infracţional. Întrucât fenomenul a cunoscut amplificare rapidă, există pericolul permanentizării, cu atât mai mult cu cât nivelul slab de reacţie a concetăţenilor poate lăsa profitorilor impresia că se poate şi aşa, sperând ca obişnuinţa impunităţii să devină lege.

Cine deschide ochii când dă de clipuri, calupuri, afişe, spoturi … publicitare indicând fel de fel de produse care de care mai „isteţe” îşi păstrează banii la locul lor. Chiar dacă gardurile, zidurile, stâlpii, geamurile, vitrinele, difuzoarele, ecranele, jurnalele sunt pavoazate cu imagini de lux. Cu siguranţă, acasă, va constata că i-a aruncat pe apa sâmbetei. Nu s-a văzut nici un organ de protecţie a consumatorului să verifice corespondenţa între reclamă şi calitatea produsului şi nici afacerişti în spatele gratiilor pentru asemenea falsuri, minciuni, înşelătorii ordinare. La fel stau lucrurile şi-n sezonul ieftinirilor de toamnă pe plaiurile noastre. Când intri în (neapărat!) „market”, descoperi că etichetele au fost falsificate ca preţurile să pară ieftinite, iar afişul de doi ari, în culori ţipătoare, îţi fură inima.

În ceea ce priveşte calitatea, peste tot eşti anunţat că în cutare loc dai numai de articole de firmă, verificate, iar la domiciliu produsele culinare au gust dubios, etichete suprapuse, nasturii cămăşii de lux sar la prima folosire iar aparatele de „marcă”, făcute probabil pe vapor, mor când ai nevoie de ele. Pentru plângerile tuturor păcăliţilor n-ar ajunge o armată de inspectori.

Nivelul calitativ al serviciilor ar trebui să fie corespunzător preţurilor, de o stea, de două, de trei…, iar patronul mulţumit cu suma de pe chitanţă. Nu numai că în spatele „stelelor” afişate nu afli ce-ai plătit, dar la terminarea comenzii ori mai devreme, pentru a condiţiona efectuarea, apare jenant o mână întinsă pentru ciubuc. Cu cât este mai atractivă oferta, cu atât mai mare posibilitatea de „a lua ţeapă”,  cea mai frecventă locuţiune verbală a limbajului comun.

Banca naţională, ministerul finanţelor, fiscul, garda, numeroasele organe de control se luptă(?) cu morile de vânt încercând să impună disciplina financiară. Să fim serioşi. Nu se întâmplă mai nimic. Deşi e plin de reclame bancare, pe solicitant îl aşteaptă un întreg calvar, atât înainte, cât şi după, de la o mulţime de formalităţi hârţogăreşti umilitoare, până la dobândă. Chiar deschizând bine ochii, (România – stat de drept?), la prima rată te poţi trezi că pe lângă dobândă mai ai de plătit, cică legal, câteva comisioane „normale”: al băncii, al concesionarului, al celui ce întocmeşte contractul, pentru gestionarea contului, pentru verificări, pentru formulare, pentru plată în avans(!), pentru fel de fel de operaţiuni interbancare, aceleaşi situaţii fiind de notorietate şi la carduri, iar dobânzile, odată inscripţionate, rămân bătute în cuie, chiar dacă pe piaţă scad. Nu şi când cresc. Când depui bani la bancă ori în card, situaţia se inversează, tot în defavoarea ta. Măcar că ai contract, la scoaterea banilor te trezeşti cu …praful de pe tobă. „Miroase a cămătărie”, spun tot mai mulţi analişti, românii temându-se şi să mişte cardul în buzunar de frica atâtor comisioane. Singura speranţă a fost la operatorii străini, numai că între timp, s-au dedat şi ei cu obiceiurile dâmboviţene.

Mass-media te asaltează asiduu cu publicitate neobrăzată asupra „produselor” unor  manelişti de vijelie, de aur, de Piteşti ori de balaoacheşi care te asasinează în mijloace de transport, în localuri insalubre, în pieţe, la iarbă verde, în bloc, în parc, în… cimitir. Într-un stat de drept, poluarea sonoră se pedepseşte drastic. Venituri se obţin numai în baza unor calificări date de şcoală, iar cumpărătorii sunt educaţi să evite kitsch-ul suburban. Nu-mi aduc aminte ca vreun savant să fi spus că asemenea făcături sunt muzică. Frumoasele versuri, melodiile populare româneşti sunt transpuse pe linii melodice şi ritmuri de harem calchiate după cele din bazarele Orientului. E vorba de furt intelectual, de plagiere ordinară prin care, cu insolenţă şi tupeu, analfabeţii ajung „mari” compozitori, acumulând din lipsa noastră de educaţie averi fabuloase căci terfelirea valorilor culturale consacrate nu constituie infracţiune, iar noi renunţăm definitiv la cultura şi civilizaţia Europei.

Petru Tomegea

Decuplarea politicului de resurse

Ideea nu e nouă, dar acum capătă legitimitate şi rigoare, deocamdată în discursul politic intelectualist. Ar fi putut fi temă importantă de campanie. Puncte tari ale analizei: puterea abuzează de bugetele publice, fie naţionale, fie locale, le exploatează în interes propriu, inclusiv prin intermediul firmelor „de familie” ori „de partid”. Văzută din presă, schema devalizării e simplă: comisioanele grase, numite „mălai”, „tain”, „bani de lapte la copii” şi umflarea de zeci, sute, mii de ori a costurilor. Verificările, amenzile, puşcăria, imputarea câştigului ilicit de către fisc nu-i înspăimântă, acestea vizându-i doar pe adversarii politici. Dacă deconectarea politicienilor de la fluxul bugetar ar deveni realitate, cică am scăpa de sărăcie, s-ar risipi şi jefui mai puţin. Medicii nu luptă împotriva tumorilor întrerupându-le fluxul sanguin? Aşadar, se bate iarăşi monedă pe depolitizare, ca imediat după ’90, însă acum nu se mai trece dintr-o extremă în alta, ci se procedează cu oarece măsură: politică ar trebui să se facă, dar nu la televizor, ci în parlament, consilii locale şi reviste de specialitate, ca peste tot în lume, iar executivul, mai jos de miniştri, să se profesionalizeze, devenind un bun şi stabil manager. Independent de factori partizani. Decizia trebuie să aparţină competenţilor, experţilor şi profesioniştilor, nu posesorilor de fler numiţi „animale politice”, ori liderilor „puternici”, cu pixul gata de procopseală, nici combinagiilor ori învârtiţilor aflaţi mereu la putina cu miere. Puncte slabe: „clasa politică” e privită otova ca „sistem ticăloşit”, or, iată, încolţesc şi nuclee de normalitate. Din păcate, nu vom avea prea curând o masă critică. În plus, se uită că executivele central şi local exprimă nu doar voinţa majorităţilor, ci şi doleanţele alegătorilor materializate prin mandatare.

Cum s-a ajuns la asemenea degradare a spiritului civic-democratic? După „specialiştii noştri”, după păreri exprimate de berbecii mediatici de partid când se referă la alţii, e clar: când nu-i dai peste mâna prea lungă, când legea îi lasă portiţe tot mai soft, care nici nu pot fi bănuite de ageamii ca noi, vechilului îi creşte osânza de neam prost mai ceva ca râtanului îngrăşat de Crăciun. Fiindcă demnitatea, cinstea şi onoarea ţin de bună-creştere: celor mai mulţi le ajung 7 ani de acasă, dar altora le sunt prea puţine două decenii de studii academice. Frecvent, duplicitatea şi delapidarea sunt sarcini de partid şi de serviciu: servitorii, loialii, lăudătorii năimiţi primesc sinecure şi posturi cu bugete „armonizate” doar în schimbul achitării unor „datorii” faţă de „naşi”.

Cum e la alţii?

La nordici, acuzele de acest tip au dispărut de mult. La englezi, americani, în genere, ţările din aria Commonwealth-ului, situaţia e aproape neschimbată de mai bine de un secol: pe lângă dimensiunile foarte reduse ale sectorului de stat şi diminuarea monopolului acestuia în favoarea proprietăţii private, particulare sau publice, cultul străvechi pentru onestitate micşorează posibilitatea de manevră a politicului în administraţie, şcoală, spital, sau servicii asistenţiale. Repartizarea fondurilor se face la vedere, după reguli clare, cunoscute şi acceptate de toată lumea, iar ingerinţa din afară e sancţionată rapid. Legal, posibilitatea furtului din ban public e exclusă, iar derogarea de la lege, încălcarea ei sunt excepţia, nu regula. Nici la fraţii de gintă latină plaga politicului nu îngraşă ca la noi pe posesorii de demnităţi, iar spaţiul mult mai redus al proprietăţii comune, sistemul legislativ eficace şi funcţional, disciplina tradiţională a ordonatorilor de credite limitează marja abuzurilor. Chiar dacă unele necurăţenii mai transpar în mass-media, faţă de ale noastre, par a ţine de normalitate.

Comparând grosso modo arhitectura statului român cu a celorlalte unde contribuabilul   n-are a se plânge de cine ştie ce malversaţiuni, se observă că instituţional şi jurisdicţional nu sunt diferenţe semnificative, ca atare generalizarea mătrăşirii banului public vine din politizarea excesivă a funcţiei, din ineficacitate justiţiară, din lipsa unui cult pentru legalitate şi corectitudine. Situaţia României este una fără precedent în democraţiile recunoscute: numirile în funcţie sunt prin definiţie atributul puternicilor zilei, unica promovare în posturi decizionale fiind aceea pe criterii politice. Nu există rău instituţional mai mare decât numirea politrucului habarnamist ca vătaf peste profesionişti şi fluctuaţia personalului decident în funcţie de desele schimbări de regim ori de umorile nu ştiu cui. Ca nu cumva să-şi tulbure loruşi interesele, nicio reformă nu merge până la capăt, aşa că în loc de profesionalism avem improvizaţie, amatorism, ţâfnă, orgolii de maidan şi ameninţări. Cariera înaltă nu e posibilă ori predictibilă fără a fi umilit de politic, de aceea tinerii capabili nici nu mai mizează pe vreun post în România, iar profesiunea şi-o aleg după necesarul de forţă de muncă în Occident.

De amintit şi obiceiurile româneşti din ultima vreme legate de funcţia publică, dominante fiind mita, slugărnicia, oportunismul, carierismul, culminând cu specularea tuturor posibilităţilor de îmbogăţire rapidă, eventual de căpătuire pe viaţă. Ca-n proverbul cu găina care se hrăneşte de unde scurmă.

În fapt, o decuplare adevărată nu e încă posibilă. E prea mare „foamea”. Ceea ce de la curţile Apusului se vede foarte clar. În consecinţă, se feresc de căpeteniile noastre ca de râie. Poate măcar limitarea dezastrului prin motivarea fiscului să-şi facă datoria, eventual prin asigurarea unui coeficient din banii recuperaţi. De asemenea, discutabile rămân nu realizarea bugetelor, totdeauna supravegheată de FMI, UE, ci defalcarea şi executarea transparente, în funcţie de necesităţi legitime, fără „contribuţia” beneficiarului, a intermediarului…

Petru Tomegea

Cale spre normalitate

Generată de lipsa de transparenţă, ocultarea deciziilor politice constituie hrana predilectă a presei de două decenii. Motivaţia psihologică e destul de simplă: când se ascunde ceva, curiozitatea descoperirii acelui „ceva”, a decriptării semnificaţiei poate atinge cote paroxistice. Nu a fost zi în care să nu răbufnească informaţii despre înţelegeri dosnice ale mai-marilor vremii, în deplin dispreţ faţă de lege şi corectitudine politică, faţă de onoare, demnitate şi ruşine. Au ieşit la iveală hotărâri luate în pripă, ori la întâmplare, ale căror efecte le suportăm cu naivitate, negocieri ca la obor, urmate de comunicate ipocrite menite a abate atenţia celor mai mulţi de la problemele grave cu care se confruntă. Li s-a spus, în bătaie de joc, politică, negociere, compromis. Pentru aşa ceva au fost remuneraţi din bani publici, diminuându-se  fondurile şcolii şi ale spitalului. Toate au avut ca ţintă: jaful bugetului public, eludarea legilor în vederea câştigării sau a menţinerii puterii, golirea buzunarului celorlalţi şi îngrăşarea porcoasă a conturilor proprii, aranjarea copiilor, nepoţilor, unchilor, mătuşilor, verilor, finilor şi a tuturor ţiitoarelor în posturi, moştenire de „familie”, unde competenţa, softul şi hardul ar fi trebuit să fie condiţii sine qua non. Întreaga societate a intrat într-o fundătură din care nu mai poate, sau nu ştie să iasă nici acum, iar timpul nu mai are răbdare.

Drumul parcurs în aceşti ani, cu nenumărate poticneli, întoarceri, renunţări a pornit de la început cu asemenea făcături născute dintr-un egoism feroce. Astfel, unii au declanşat revolta în stradă cu mii de morţi şi răniţi, iar alţii, dintre „foşti”, ajutaţi de vechile structuri şi reţele reactivate, au profitat, fiind emanaţi direct în jilţurile puterii „democratice şi libere”, speculând  indulgenţa românilor. Şi-au făcut fronturi, uniuni, alianţe, asociaţii transferându-se mereu din una în alta, doar-doar se va pierde urma imposturii şi se va căpăta legitimitatea atât de mult visată, dar rămân încă neclintiţi în fotolii aducătoare de profituri, sinecure grase din care supraveghează cu acribie totul pentru ca nimeni să nu mişte în „front”. Tunurile date contribuabililor le-au adus beneficii imense. Totul se rezolvă cu un telefon sau o semnătură unde trebuie.

A năvălit însă peste cazanul în care fierbe mocnit, molcom, ciorba românească greu digerabilul an 2009, când, „ameninţaţi” de-a dreptul cu înapoierea şi sărăcia, politicienii trebuie să aleagă în cunoştinţă de cauză o cale lipsită de ambiguitate spre civilizaţie, libertate, democraţie autentice, de data aceasta pentru toţi şi pentru totdeauna, fără a o mai putea vreodată coti după cum bate vântul, ca până acum. Opoziţia, de 65 %!, deocamdată timid, pare a fi înţeles că schimbările trebuie să fie mai de profunzime, iar puterea simte ameninţător bătaia furtunii prin grajdurile lui Augias, răspândind în atmosferă miasme insuportabile.

Prima victimă va fi chiar şmecheria politică a ultimilor ani, naşul moral al acestui tip de epocă şi comportament politic, amestecat în majoritatea controverselor postdecembriste. Ei bine, epoca celui mai tare din parcare tinde să apună încet-încet, istoria nevrând să se procopsească cu o dilemă suplimentară, dar cu „arta” tergiversărilor, a dezinformării şi manipulării, în care ni s-au experimentat pe viu nălucile lui „big brother” şi ale populismului în eşuare latentă dar progresivă, merge mai greu.

Din păcate, deciziile politice se iau încă departe de ochii lumii, în secret, pe şest, la restaurant, la club, în piaţa publică şi chiar la televizor, motiv pentru care impresia scenariilor, a ocultării se accentuează. Nici vorbă de instituţii de cercetare, de prognoză, de consiliere a experţilor, de studii aprofundate, nici vorbă de experimente ştiinţifice, singurele asemenea decizii fiind cele ale organismelor internaţionale care ne prind mereu pe picior greşit.

În plus, a mai apărut o cabală: preşedintele face totul, guvernul aşijderea, parlamentul a trecut în opoziţie, iar oamenii simpli rămân cu semnele de întrebare şi cu necazurile. Gâlceavă după gâlceavă se insinuează din senin(?), lăsându-se impresia că se lucrează pe rupte. Însă criza se adânceşte. Vezi cazul prăbuşirii economice şi al libertăţii presei ajunsă pe ultimele locuri în Europa.

În consecinţă, se mai prefigurează deja câteva semne de întrebare: se fac dinadins, în cunoştinţă de cauză, ori sunt rodul incompetenţei şi al neputinţei, iar, dacă lucrul acesta se dovedeşte şi cu intenţie, domnii care şi-au asumat puterea vor trebui să dea socoteală nu numai politic. Societatea românească are nevoie de mijloace şi posibilităţi mai rapide de autocorecţie pentru că numai sancţiunea electorală rămâne tardivă şi insuficientă pentru cei 20 ani de impostură, de confuzii şi stagnare, de degradare morală, de minciună, uitându-ne cu jind la suratele noastre de „lagăr” în marş forţat spre civilizaţie. Nu se poate învinovăţi la nesfârşit poporul român pentru lipsurile grave ale atâtor diriguitori fără chef de treabă. A sosit momentul unei analize riguroase şi lucide a cauzelor pentru care nu reuşim să ieşim din marasm. Vom fi în stare?

Dilema cea mai grea rămâne dacă autorii profită cumva de întârzierea reformelor radicale, altele decât cele sub stindard electoral, care să ducă la ieşirea populaţiei din starea de sărăcie şi lehamite, fără depopularea ori exodul satelor şi al oraşelor româneşti spre locuri de muncă mai bine plătite în lumea amară. Din cât se vede, deciziile luate cu încălcarea gravă a legislaţiei şi a deontologiei profesionale se răzbună mai devreme ori mai târziu. Şi atunci, cui prodest? Nu era mai bine dacă toată energia risipită aiurea ar fi fost pusă în slujba ţării conform jurământului rostit cu fast la instalarea în funcţie, jurământ uitat imediat, pentru care nimeni nu a dat niciodată socoteală?

Petru Tomegea

Sindromul incapacităţii politice

Ca oricărui cititor conştiincios de gazete, mi-a trezit interesul frecvenţa tot mai mare cu care se repetă în spaţiul public cuvântul „incapacitate” în contexte legate de factorul politic: incapacitatea „funciară a clasei politice”, generalizare a analiştilor superficiali ori a politicienilor când se referă la ceilalţi, incapacitate a „politicii externe româneşti de după 2005”, a „guvernului Boc”, a „politicii investiţionale”, „incapacitatea de a organiza alegeri libere şi corecte”, „de a asigura un climat al încrederii reciproce”, „de a administra sistemul medical”, „de a găsi soluţii pentru reducerea efectelor recesiunii”, „incapacitatea clasei politice de a se profesionaliza”, „de a realiza un acord politic”, „incapacitatea mediului politic de a-si construi un cadru juridic de funcţionare”, „a desprinderii de vechile structuri”, culminând cu „incapacitatea politică a Preşedintelui”. Toate culese din presa unei singure zile.

Morbul e vechi. A contaminat spiritul fabuliştilor începând cu al XIX-lea secol, dar consecinţele s-au ivit mai târziu, odată cu nemulţumirile faţă de reformele şi moralitatea lui Cuza. Abdicarea domnului unionist, perceput ca al lor de către clasele de jos, a fost determinată nu neapărat de parlamentari români, cât de marile cancelarii europene. Impresia de incapacitate a dus la coalizarea întregului spectru politic şi la invitarea unui principe străin „să domnească” peste vrajba mereie dintre români, poate cea mai inspirată decizie politică luată vreodată, judecând după rezultate. Vor fi fost şi presiuni externe.

Actul vizionar de la 1866, bine păstrat în mentalul colectiv, a mai avut pusee  în 1990 şi 2007, iar acum în 2009 desemnează deja sindromul unei boli cu o anumită ciclicitate, deocamdată fără leac.

La fel ca şi alţii, românii îi acuză pe guvernaţi când nu le merge bine, deşi normal ar fi  să-şi revadă întâi propriile deficienţe, neîmpliniri, ca pornind de aici să le rezolve pe ale tuturor. Cum se întâmplă în Apus, unde aceste două planuri sunt inversate. Noi rămânem asidui privitori în curtea vecinilor, capra lor mai ghizdavă – motivul discordiei, o formă mentală remarcată din vechime. Însă aserţiunea că identitatea caprei ar fi neaoş-românească are la bază tendinţa noastră de autoflagelare. Vezi bine, mitul îl au şi alţii, sub forme diverse, dar nu e o scuză. Nu este un dat al sorţii ori al fatalităţii, aşa cum ne iau peste picior detractorii, ci o consecinţă a risipirii speranţelor, a lipsei de apetit pentru educaţia celor mulţi manifestată cu foarte mici excepţii de majoritatea domnitorilor, cei mai mulţi, fără prea multă ştiinţă de carte sau chiar analfabeţi. La noi totdeauna învăţătura cere sacrificii, căci bietul om s-a aflat mereu „subt vremi”, aşa că, neavând pe cine da vina, ocărăşte timpul neprieten. Dacă regii, nobilii, patronii, bogaţii occidentali se mândresc de un mileniu şi jumătate cu întemeierea şi întreţinerea unor cunoscute universităţi, academii, spitale, fundaţii culturale, ai noştri îşi pizmuiesc norocul unii altora, vânându-şi averile şi poziţia socială. În nicio altă ţară europeană şcoala nu a fost şi nu este mai urgisită ca în România. De aceea nu au fost posibile decât sporadic un consens naţional, nici coduri ale onoarei şi ale demnităţilor cavalereşti. Or bunul simţ, civismul, comportamentul politic al individului se însuşesc în familie, la şcoală, în societate.

Sindromul „domnului străin”, acum însoţit de acela al „neamţului providenţial”, priceput şi robace, revine în actualitate după două decenii de improvizaţii şi politicianism, de căutări sterile generatoare de insatisfacţii, dar şi de concluzia multora, din Vest şi din Est, că nu ne putem guverna singuri. Ne-o tot spun atâţia începând cu Herodot. Degeaba s-a ofuscat cronicarul că „nasc şi la Moldova oameni”.

Însă reluarea motivaţiilor paşoptiste se datorează neîncrederii în propriile capacităţi. Luptătorilor întorşi de pe frontul antisovietic li se simţea nodul în gât: ar fi preferat ca ţara lor să ajungă land al Germaniei, decât să cadă sub ciubotă bolşevică. Prins la ananghie, sufletul lor hăituit nu mai vibra româneşte. Ca să scape de abuzurile unor diriguitori străini de aspiraţiile poporenilor, au continuat războiul în munţi încă vreo două decenii. Nici eroismul, nici uitatele lor jertfe nu încălzesc inima unor diriguitori egoişti, îmbătaţi de elixirul puterii: nu se mai adresează unui popor unitar, ci unor mulţimi uşor de manipulat, întreţinute, pe faţă ori pe din dos, cu ajutoare de stat în schimbul votului. Ideea străinului salvator se află şi în imaginarul altor popoare jefuite de conducători hrăpăreţi sau de imperii: albanez, bulgar, croat, sârb, slovac, sloven, eston etc. Numai că astăzi dorinţa de a fi înfiaţi de SUA şi filogermanismul românesc  sunt susţinute pe marile canale mediatice la ore de vârf, fără complexe de conştiinţă etnică. În buna tradiţie a patriotismului nostru, de care se mai face caz doar la Ziua Naţională, ai senzaţia că se întâmplă ceva grav cu fibra naţiei. Nici istoria strămoşilor nu ne mai spune nimic. Totul pentru putere. „Chiar de-ar pieri lumea”.

Dar plângerile tardive n-au legătură cu emanciparea publică, nici cu proiecte vizionare de funcţionare corectă a democraţiei, toată tevatura de azi fiind legată de încurcături socio-politice de moment – numai după ce ajungem la fundul prăpastiei căutăm calea de scăpare. Nu i-a oprit nimeni şi nimic pe aleşi să creeze o majoritate politică serioasă, să treacă din casă în casă asemeni apostolilor spre a câştiga suport popular şi să pună în aplicare principii sănătoase de guvernare cu premieri destoinici, sau să-i facă dreptate Regelui Mihai readucându-l pe tron. Poate că nu s-ar fi rezolvat toate deodată, dar măcar poporul era cu toate ale sale lăsate moştenire de înaintaşi, iar tranziţia ne-ar fi părut mai suportabilă.

Din nefericire, paşoptismul e istorie uitată.

Petru Tomegea

Imaginar social-politic şi personalitate

O întrebare delavranciană a unui ţânc serios revine în memorie: „Tati, da’ politicienii un’ se duc când se duc?” Întrucât dilema părea insurmontabilă, răspunsul a întârziat nepermis de mult, fără a-l putea satisface pe copilul deranjat precoce de obsesii vitale.

Căci în politica noastră, evoluţia personalităţii umane e imprevizibilă. Carierele se construiesc atipic, aleatoriu, unele cu mare dificultate: Corneliu Coposu, Emil Constantinescu etc., altele fulminant: M. Dinescu, I. Caramitru, Gh. Seculici, Dorina Mihăilescu, şi, în sfârşit, pe şest, prin promovare pe scara de serviciu fără vreo dotare predilectă pentru implicarea la nivelul decizional, fenomen aproape generalizat. Nici după 15 ani nu s-a găsit o modalitate corectă, eficientă de selecţie a cadrelor, alegerea făcându-se încă empiric, tradiţional, de către şefi care cică se pricep la oameni, au mână bună, fler etc. De aceea, în Legislativul nostru, foarte mulţi aleşi nu au habar de jurisdicţie ori jurisprudenţă, dar fac legi necesare ca apa şi ca aerul, iar alţii nu şi-au tocit coatele & creierele nici pe băncile universitare. În executiv incompetenţa se simte cel mai repede. Despre studii politice serioase, nici vorbă. Aşa că rezultatul activităţii dumnealor se multiplică într-o entitate socială românească încă neîntemeiată, guvernată pompieristic-amatoristic, confuză şi săracă. Ei se vor „duce” primii, rămânând să dăinuie doar derizoriul, improvizaţia.

Ieşirea din politică la români e o mare tragedie fiindcă tocmai veleitarii se socotesc de neînlocuit. Fără ei piere ţara. Nesesizându-se ridicolul, instituţia onorantă a demisiei nu funcţionează decât pasager: Mona Muscă, deşi acum se vede clar că a fost instigată să demisioneze din cauza zvonului privind posibila candidatură la Preşedinte. Se zice că ar fi   păţit-o însuşi Stolojan. În rest, mai toţi demisionarii din necesitate s-au înecat în oprobriu public.     S-au dus campanii de o virulenţă nemaiîntâlnită împotriva unor inşi ataşaţi atât de tare de jilţul puterii, încât ruşinea, dezonoarea nu vor mai fi spălate nici de urmaşii urmaşilor…

Partea interesantă de abia acum urmează: în culmea disputei aprige pentru posturi, funcţii, groaza faptului neîmplinit, penuria argumentelor îi împing pe perdanţi, guvern, consilii, comitete, funcţionari suspuşi, la stratageme răsuflate încă din antichitate, a victimizării  şi chiar a „cetăţii asediate”, tehnici specifice de intimidare psihologică, în vogă postfactuală pe malurile dâmboviţene. Aplicată cu multă „măiestrie” de către Ion Iliescu după mineriada din iunie ’90, dar reluată şi mai abitir după eşecul scrutinului în 1996, prin acumulări succesive, a dus la izbânda sa în defavoarea unor candidaţi realmente valoroşi în 2000: Mugur Isărescu. Până şi ultima bătrânică dintr-o zonă mai retrasă se plângea, evident, la televizorul naţional: „Ce au, maică, cu preşedintele Iliescu, doar ne-a dat pensii şi pământ?” Apoi, învins la alegerile interne din PSD printr-o înţelegere tacită a marilor baroni „înnobilaţi”  de el însuşi, a constatat stupefiat că nu mai poate reactiva vechea strategie.

În istoria postdecembristă, au mai uzat de aceeaşi găselniţă primii miniştri Victor Ciorbea, Radu Vasile alături de grupurile susţinătorilor interesaţi, însă campania dură stârnită în mass-media nu le-a permis un prea mare spaţiu de manevră. Deşi lecţiile usturătoare oferite de predecesori le erau bine cunoscute, au încercat inutil gustul amar al  neputinţei.

Se pare că actualmente asistăm bucuroşi la căderea în desuetudine a acestei mitologii atât de bine „reprezentată” în etiologia politicului, alături de multe alte taşmacherii de înşelat ochiul grăbit al alegătorului, pentru că, parafrazându-l pe la toate bunul Caragiale, onestitatea în politica românească e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Încercări recente de a resuscita vechile trucuri ale victimizării şi „cetăţii asediate” vor mai fi fost, poate vor recidiva, reuşite însă nu. De aceea, înainte de a-şi da obştescul sfârşit, se pot detalia câteva particularităţi, „contribuţii” româneşti: 1. fără suport mediatic interesat ori „de amorul artei”, nici unul n-ar fi beneficiat de reuşită; 2. debutează prin autovictimizare; 3. se amplifică prin corul amplificărilor publice mai ales al celor ce s-au înfruptat cu diferite avantaje, ambele faze presupunând carenţe grave de onoare şi demnitate; 4. devine stratagemă prin inventarea cât mai multor pericole şi individualizarea unor duşmani odioşi, răzbunători; 5. cu o treaptă paroxistică în care primejdia proprie a pierderii scaunului se transformă în ameninţare naţională.

La o analiză atentă se observă că toate fac parte din arsenalul supradimensionat pus în operă cu o artă demnă de ceva mai bun de către serviciile secrete şi de propagandă ceauşiste când au declarat România victimă a tendinţelor expansioniste ale URSS pentru a trezi reacţia, compasiunea lumii libere. Astfel, la hotarele patriei, duşmani revanşarzi, fioroşi aşteptau de o mie de ani momentul potrivit pentru a şterpeli Ardealul, Moldova şi Ţara Românească spre a le exploata la Budapesta, Moscova, ori la Sofia. Scopul real a fost însă unul cât se poate de pervers întrucât a reuşit să-i ţină departe pe români de suflul reformelor „primăverii” de la Praga, de influenţa „Solidarităţii” poloneze, de valul schimbărilor din Ungaria şi chiar de socialismul gorbaciovist cu faţă umană asociat transparenţei pătrunse prin filieră sovietică. „Strâns uniţi în jurul partidului şi al secretarului său general”, lipsiţi de cele mai elementare noţiuni despre libertate şi democraţie, românii s-au trezit deodată cu revoluţia pe cap, neştiind ce să facă cu ea, adevăratul motiv al tranziţiei noastre prelungite.

Actualele evoluţii politice indică o ultimă încercare de resuscitare sindromului „cetăţii asediate”.

Petru Tomegea

Taraba şi vitrina

Înainte de Mica Unire nu prea existau dughene, prăvălii, magazine, ci mai adesea tarabe, un fel de mese lungi şi late pe care se aşeza marfa în târguri, oboare, pieţe. Alături se vindeau direct din căruţe, cărucioare trase de mână roadele muncii ţărăneşti, de la grâu, brânzeturi, fructe, vin, la scoarţe, pănură, oale, mobilier. Comerţ liber, ferit de înşelătorie, hoţie, domnia bunului plac.

Vitrina este invenţie burgheză târzie menită să arate eventualilor clienţi nu vechile tejghele cu toate celea la vedere, ci o altă faţă a lucrurilor, una fardată şi făloasă, cu exponate ieşite din comun, numai bune să-ţi ia ochii. Aşa s-a născut prima dată conflictul între realitate şi imagine, tot mai trucată, manipulată, falsificată până la butaforie.

Nu doar negustoria, ci şi politichia românească au trecut prin acest stadiu primitiv începând cu zorile democraţiei, ca în doar câţiva ani să facă progrese uimitoare. România devenise nu doar o putere economică, ci şi un fel de Benelux, sau chiar Elveţie a Europei Răsăritene, iar Bucureştii, Micul Paris. Numeroşi occidentali căutau de lucru la noi. Leii erau de aur şi argint. Cine vrea să se convingă de stadiul democraţiei nu are decât să recitească discursurile parlamentare din vremea lui Cuza şi Carol I, să studieze comportamentul mai totdeauna nobil al politicianului, fie de la putere, fie din opoziţie, să cerceteze acurateţea, buna credinţă, baza de drept a deciziei politice, să analizeze frumuseţea, volutele limbii şi ale retoricii. O făceau ca să aibă şi ei o patrie, voiau un loc în istorie, deşi unii se lăudau cu patriotismul lor înfocat, dacă îl ascultăm pe Caragiale.

Odată cu libertăţile din ’89, comerţul a irupt iarăşi pe tarabe, dar, în scurtă vreme, a reintrat în magazii uriaşe, hipermarketuri, malluri pe sute de hectare. Politica însă nu reuşeşte să treacă de stadiul tarabei. Ca orice artă, ştiinţă, ar fi trebuit învăţată pe îndelete. În relaţia sa cu electorii, a revenit la cutumele interbelice ale trăistuţelor de mălai. Acum se poartă micii şi berea, peturi cu ulei, pungi de făină, zahăr şi orez, puse în găleată cu sigla partidului, plicul cu un milion amărât, purcei de lapte, carne de pui ori de alte celea, mă rog, ce îi prisoseşte candidatului pe „acasă”. Se dau pe semnătură. Lipsesc deocamdată praful de tibişir presărat pe sumanul alegătorului infidel şi ardeiaşii cu ciomege aşezaţi în usturoaie pentru a-i da o „recompensă” pe măsură. În locul lor s-au introdus telefoanele mobile cu fotografia buletinului de vot stampilat sau webcam-uri cu calculatoarele aferente care vor stoca imagini doar  pentru „specialiştii noştri” şi posteritate, fiindcă nu pot constitui probe în instanţă. Nici de usturoaie n-am scăpat cu totul, după cum se vede din presă.

Relaţiile între politicieni, grupuri, putere şi opoziţie s-au reluat şi ele din perioada zorilor civilizaţiei, de la stadiul de tarabă, într-o combinaţie insidioasă cu vitrina.

Sunt şi „flori”, dar prea rare pentru a înclina balanţa. Ne aflăm undeva în epoca tribală, zic unii răi de gură, între sclavagism şi ev mediu timpuriu: avem încă destui servi(tori) care nu ies din cuvântul stăpânului, care se prostituează pe trotuarele puterii pentru lider, bani, avantaje, privilegii, sinecure şi, tot ca în vremurile proprietarilor de sclavi, nu numai fotbalişti, ci şi senatori, parlamentari, consilieri se vând ca la celebrele târguri, fiind cumpăraţi ca pâinea caldă cu preţuri variind între o bucăţică de ţară, o garsonieră elegantă ori o maşină de lux. Cei din poziţii subalterne au şi ei preţul lor, până la cel mai insignifiant „deconcentrat”, căpetenie locală de partid, vătaf de cartier, felcer comunal cu oarece influenţă. Mass-media colcăie de exemple. Deloc puţine, căci fac parte din joc. Se joacă la cărţi mari. De credit. Orice se poate preţălui la tarabele politice din piaţa publică şi de pe culoarele instituţiilor „democraţiei”, când e vorba de accesul la resurse bugetare, singurele fătătoare de averi peste noapte. Între grupuri, între putere şi opoziţie lucrurile decurg cam la fel, unica deosebire fiind de costuri şi funcţii, evident, multiplicate la puterea „n”.

Vitrina încearcă să ascundă gunoaiele, urâţenia, natura duală, mesajul „dublugândit” (Cf. Orwell) al politicului românesc, să nu se vadă mânăreala de sub tejghele, nici să răzbată miasmele-i puturoase, de aceea mănâncă foarte mulţi bani din bugetul „consolidat” care ar trebui alocat şcolii, cercetării, spitalului, şi aşa insuficient pentru poftele de imagine şi notorietate ale parveniţilor. Doar ei se strofocă după aşa ceva, crezând că sunt suficiente pentru a binemerita (prea)măriri politice şi recunoştinţă publică. De transparenţă nu s-a prea auzit. Pertractările de pe sub tarabe le numesc negocieri, algoritm, iar cearta din legislativ devine  învestitură, sesiune, şedinţă, moţiune, asumare, ca să nu iasă la iveală trocul ordinar, târguiala cea mai joasă.

Un academician, cândva (o tempora!) bizantinolog de renume, azi moşier sadea, zicea că „aleşii” – generalizarea nu-mi aparţine – suferă de (in)cultură şi (ne)civilizaţie, două boli grave care nu dor, dar tehuiesc spiritul civic, numai că împricinaţii dispun de diplome „beton” şi palate mai confortabile ca-n staţiuni de nababi, Miami, Monte Carlo, Copacabana. Învârt pe degete lumea cu trei sfori şi trei arşice, se pricep de minune la „acumulări cantitative”, ştiu orice îi întrebi, filozofează zi şi noapte pe ecrane năimite, de zici că sunt docenţi. Şi chiar au acte în regulă. Necazul e sub pălărie. Dar nu se vede la televizor. Adrian Barbu numeşte acest fenotip mediatic „cimpanzeu”, însă biata moniţă nu a putut învăţa să vândă gogoşi la tarabă.

Fireşte, de troc şi târguieli, de servilism şi alte apucături demne de întunecatul Ev Mediu se pot scrie tomuri… Nu criza şi sărăcia sporesc vulnerabilităţile de ţară, de ele am putea scăpa, ci nedestoinicia atâtor diriguitori.

Petru Tomegea

Gramatica limbii române (Ed. Academiei, 2005)

Apariţia ar fi trebuit să constituie un eveniment editorial, cu atât mai mult cu cât vine după o lungă, nefirească aşteptare, de jumătate de secol, antecedenta din 1963, „corectată”(!) în 1966, era în fapt o ediţie destul de „revizuită şi adăugită” a GLR 1954. Va declanşa cu siguranţă aprige dispute deoarece Institutul de lingvistică, sub a cărui autoritate a fost redactată, nu a dorit   să colaboreze cu un grup mai larg de cercetători, gramaticieni consacraţi din afara propriei instituţii, a universităţilor bucureşteană şi „Transilvania” din Braşov. Sastisiţi de recentul DOOM, ale cărui aberaţii au fost calificate drept un atentat la cultura raţională de fie iertatul prof. D. Irimia, nu este exclus să asistăm la divizarea şcolii româneşti de filologie, întrucât puternicele citadele ieşeană, clujeană şi bănăţeană nu vor accepta în ruptul capului, spre onoarea lor, norme insuficient fundamentate, impuse pe nebăgare de seamă. Şi pe bună dreptate deoarece nu se respectă principii consacrate: cel naţional şi al universalităţii, viciate nu numai de selecţia arbitrară a punctelor de vedere, ci şi de invidii, rivalităţi seculare. Presimţind vulnerabilitatea, autoarele au inclus între referinţele bibliografice cele mai mari nume ale momentului, inclusiv pe reputaţii profesori ieşeni C. Dimitriu, D. Irimia, fără aportul cărora nu  se putea elabora atunci o gramatică ireproşabilă, ca să nu mai pomenim de tineri cercetători cu valoroase contribuţii publicate în anale universitare ori în reviste academice. Abundenţa, calitatea, diversitatea bibliografiei ar trebui să demonstreze intenţia de seriozitate în abordarea ştiinţifică.

Concepută în două volume, inegale ca mărime, I  CUVÂNTUL (712 p.), II  ENUNŢUL (1036 p.), modelul de inspiraţie al construcţiei fiind evident renumitele gramatici ale limbilor franceze, engleze din ultimele decenii, Valeria Guţu Romalo expune în prefaţă scopurile masivei lucrări: „descrierea structurii gramaticale a limbii române actualizată din perspectivă teoretică şi sub aspectul materialului faptic”(VII), reperul fiind GLR 1963, iar varianta ţintă a limbii, cea literară standard. Dacă până adineaori erau selectate doar texte aparţinând unor scriitori din diferite provincii istorice ori etape, de data aceasta aria cercetată se extinde, cum e şi firesc, asupra comunicării orale, a limbii vorbite, „langue et parole”, asupra numeroaselor stiluri funcţionale, numai că, din nefericire, s-a dat girul unor variante ale exprimării care relativizează reguli importante, atentând tocmai la valenţa normativă indispensabilă. Soluţiile propuse  rămân adesea cel puţin discutabile.

Cele ce intrigă de la bun început sunt preluarea tale-quale a improvizaţiei numite reformă ortografică, (autoarele sunt în mare aceleaşi! n. a.), încă imposibil de generalizat, deşi a fost statuată prin DOOM, precum şi amestecul arguţial neinspirat al curentelor lingvistice tradiţionale cu cele moderne, de la clasic la structuralism şi generativism, toate însoţite de plăcerea, de înţeles la un studiu individual, dar insolită la unul cu caracter de normă, de a complica inutil noţiunile inserând majoritatea noilor „descoperiri”. De prea  mulţi  ani asistăm pasivi la examinarea doar pe orizontală a domeniilor studiate, fiind mult mai importantă deosebirea a zeci de alte atribute, inclusiv circumstanţiale, a altor complemente în cadrul celor directe, indirecte şi circumstanţiale, decât studierea în profunzime şi elucidarea, sistematizarea monografică a fiecăruia. Meteahna e prezentă şi aici. Nu s-a învăţat nimic din analizele consecutive versiunii compromise din 1963, făcute cu bun simţ, aplicaţie, fie şi numai în mulţimea tezelor de doctorat. Astfel n-are nici o justificare includerea articolelor genitivale, posesive al, a, ai, ale, ale celor demonstrative, adjectivale cel, cea, cei, cele între pronume fiindcă ipostaza lor etimologic-pronominală latină e identică cu a celor hotărâte, care rămân în continuare articole doar fiindcă se scriu aglutinat, la fel cum nu se observă avantajul ştiinţific, nici practic al unor divizări aiuritoare precum complementul secundar, deşi în esenţă este tot direct: „Îi învaţă pe copii lecţia”, complementele prepoziţionale cunoscute până acum ca indirecte, circumstanţial cantitative, comparative etc. numite îndeobşte modale, înmulţirea peste poate a atributelor circumstanţiale, pentru a cita aleatoriu doar câteva având corespondente gata asimilate. Unele de-a dreptul preţiozităţi – construcţii originale cu orice preţ rezultate din combinaţia a trei criterii: formal, uzual şi semantic. Autoarele n-au luat în considerare faptul că orice român sau străin poliglot va încerca să-şi desăvârşească pregătirea după un asemenea op. Or româna este compatibilă cu toate celelalte limbi romanice unde atari abordări nu apar în normative academice. Din contra, întotdeauna impun cu argumente reguli clare, universal valabile, recunoscute de la elev până la docentul de specialitate, nu interpretări şocante, pline de savantlâcuri, cele mai multe simple lecţiuni.

Odată impusă o regulă, e bine să aibă susţinere, continuitate. Dacă majoritatea respectă raportul de inerenţă, acordul gramatical între subiect şi predicat, cui foloseşte promovarea din nou a acordurilor după înţeles şi prin atracţie mergând împotriva unei persuasive campanii mediatice? Favorizează înseşi autoarele anomia pentru că apelează chiar în tomurile de faţă la macrostructuri evitate până şi de micuţii şcolari: „un număr restrâns de substantive permit…” în loc de  *permite (p. 113 et passim,). Calcul franţuzesc putea fi evitat fără nici un efort: *doar câteva substantive permit. La fel de încurcate sunt lucrurile şi la raportul determinat-determinanţi. De ce trebuie mereu să se relativizeze canonul prin „întunearicu” de excepţii „legiferate” ca nimeni să nu mai înţeleagă nimic? Se mai poate afla aşa ceva în vreo altă limbă normată? Frica de incertitudini gramaticale îi îngrozeşte pe învăţăcei. Se va ajunge îndată la situaţia bizară că nu va putea vorbi corect româneşte decât o anumită elită, iar între idiomul grafic elevat, literar şi cel oral se va crea o adevărată prăpastie. Dacă nu cumva disjuncţia s-a şi produs. Căci oricare vorbitor român cât de cât avizat îl simte pe ecranele patriei unde erorile de exprimare au devenit un loc comun. Apoi, ce se va întâmpla cu programele şcolare, cu manualele actuale care mai păstrează totuşi linia clasică, tradiţionalistă? Încet-încet, excepţiile vor inunda conţinutul teoretic şi seturile de exerciţii, deja stufoase, sufocante, provocând confuzie, lehamite, descurajare. Pe de altă parte, nici nu se merge până la capăt după principiile funcţionalităţii pentru ca profesorii să aibă o bază formală explicită pentru a depăşi odată stadiul învăţării preponderent teoretice, moştenite din străbuni.

Totuşi, în al doilea volum, „interesul se deplasează asupra organizării şi funcţionării grupurilor sintactice în ansamblu” (II, p. 7), insistându-se asupra „structurilor”, însă studiul grupurilor şi al construcţiilor sintactice nu pregăteşte, nu anticipă, cum ar fi de aşteptat, terenul pentru compatibilizarea măcar teoretică a limbii  române cu surorile ei europene incluse de mult în softuri ample în vederea traducerilor automate. Drept urmare, se amână la nesfârşit integrarea culturii şi civilizaţiei noastre în circuitul universal căci un dicţionar complet, o gramatică profesionist informatizate încă lipsesc, cu toate că Internetul a devenit principala sursă de (in)formare a întregii lumi, iar fără conversie computerizată se produce sub ochii noştri izolarea cultural-ştiinţifică a României acum, în era globalizării.

Un bun câştigat este însă ultimul capitol dedicat „organizării discursive”, prin contribuţia unor cercetătoare ca Rodica Zafiu, Domniţa Tomescu, Adriana Gorăscu. Preocupările academice în acest domeniu erau cu totul anemice. Abordările, în sfârşit la îndemâna celor interesaţi, se referă la construcţia discursului: deixis (desemnare, nominalizare, alegere, n. a.), anaforă, modalizare, afirmaţie, negaţie, conectori frastici şi nefrastici, structuri sintactice deviante, organizare informaţională şi prozodică a conţinutului, vitale oricui vrea să se exprime civilizat româneşte.

Ca şi vechea GLR 1963, şi GLR 2005 este un corpus de studii, păreri, analize, de prea multe ori îndrăzneţe, alteori captive unei tradiţii vetuste, cu concluzii ori interpretări nu întotdeauna unitare, dar inerente în cazul unor lucrări de grup astfel configurat. Cele ce au lipsit: stabilirea clară a perspectivei, a adresabilităţii şi coordonarea eficientă.

E de dorit ca lucrarea, din păcate legată urât, neglijent, precar să se afle pe masa iubitorilor de limbă românească, iar autorii să nu abandoneze nicidecum ideea unei re-ediţii îmbunătăţite cât de curând. Eventual anual, ca în ţările civilizate.

(Apărut în „Obieciv de Suceava”, 2006)

Petru Tomegea