VECHI NUME ROMÂNEŞTI, de Ion Popescu-Sireteanu


Autorul este cunoscut şi apreciat pentru contribuţii în domeniile toponimiei, lexicografiei: colaborator extern la „Tezaurul toponimic al României”, 1992, „Termeni păstoreşti în limba română”, 1976, „Limbă şi cultură populară. Din istoria lexicului românesc”, 1983, „Cuvinte româneşti fundamentale”, 1995, Siretul, vatră de istorie şi cultură românească”, 1994.

Vechi nume româneşti(Memoria limbii române, IV), editura „Vasiliana ’98”, Iaşi, 2003, 275 p. are ca referenţi ştiinţifici pe eminenţii universitari ieşeni dr. Ilie Dan şi dr. Petru Zugun şi cuprinde studii asupra unor aspecte controversate ale lingvisticii ca: limba auşonilor, nume româneşti din „Gesta Hungarorum” ori „Registrul de Oradea”, din primele secole ale celui de-al doilea mileniu, ori mai vechi, rezolvări noi pentru etimologii controversate precum: Menumorut, Litovoi, Maramureş, Vícina, Muşat, Eminescu, Iaşi etc. Cartea s-ar dori o replică unor „atacuri” maghiare asupra primatului, a continuităţii româneşti în Transilvania, spiritul polemic umbrind adesea firul argumentelor.

Trebuie spus că Ion Popescu-Sireteanu (I.P-S) abordează subiecte de mare complexitate în condiţiile inexistenţei unui dicţionar complet al termenilor atestaţi în limba română de la începuturile ei, fiind nevoit să defrişeze hăţişurile etimologiei. A se aminti improvizaţia practicată pe scară largă în acest domeniu: derivarea subst. proprii din subst. comune, în uz şi la I.P-S. Astfel, Maramureş, Menumorut, Mirăuţi ar proveni din „marmură”, ca şi „mormoloc”, „mereu”, citând un intermediar *mermereu (p.p. 28, 29), deşi în aceeaşi arie geografică există atât „Mara” cât şi „Mureş”, alături de modelul *Trans-Silvania, *Er-Dely (Ardeal).

Autorul resimte „lipsa unei şcoli româneşti de tracologie” (p. 178), fiindcă inconsistenţa unor argumente bazate pe tradiţii orale a făcut mult rău viziunii străinilor despre români. Totuşi argumentează că Mirăuţi, Rădăuţi, Bădeuţi etc. au ca radicali substantivele comune „mire”, „bade”, sau „marmură”, nu numele atestate documentar Mira, Mirea, Radu, Badea, care împreună cu Albu, Aldea, Badea, Boca, Boda, Buca, Florea, Fulga, Lupu, Mira, Morea, Negru, Rareş, Todea, Ursu se dădeau pruncilor la naştere cu mult înaintea calendarului creştin; patronimul Mereuţă nu este neapărat înrudit cu cel de mai sus, o explicaţie posibilă fiind Mera, Merea, cf. Merca.

Chestiunea derivării toponimelor şi a antroponimelor de la nume comune, sancţionată încă din 1980 de Ioan Pătruţ în „Onomastică românească”, îşi va găsi rezolvarea atunci când numele proprii vor fi considerate elemente ale aceluiaşi tezaur lexical, la fel de importante pentru filolog, istoric, sociolog. Nu e permis să se socotească radical al rom. Boda subst. „bod” ori „bodolan”, (os mare), să se derive Baldea şi Boldea, din „bold”, ca şi cum ar fi identice, confuziile nefiind posibile dacă „Gesta Hungarorum ar fi beneficiat de o transpunere filologică în limba română.

Când cercetările au ca subiect zone de interferenţă etno-culturală, o minimă decenţă ar fi presupus studierea ambelor şi acceptarea măcar a dublei etimologii: afirmaţia că ”apelativul ung. „buza” - rom. „grâu” n-ar putea constitui bază pentru nume de sate” (p.p. 46-47) atestate în Ungaria după venirea ungurilor n-are niciun suport. Explicaţiile prin teme româneşti n-au susţinere nici pentru Ciont, Ciomp, Coci etc. Nu se poate nega dreptul maghiarilor de a folosi orice cuvinte doresc: nicio lege nu le interzicea nici românilor, nici vecinilor să pună copiilor numele dorit, indiferent de etimologie. Până la 1848 naţionalitatea a contat mai puţin în spaţiul cercetat. În oştile voievozilor au luptat pentru apărarea gliei străbune alături de români şi Ungurul, Sârbul, Rusul, Sasul, şi Szekely, şi Ianoş ori Mikloş, căci unele moşii le aparţineau. Din Mikloş derivă rom. Miclăuşa, toponim din Bogdăneşti (SV), cu var. Niclăuşa, nu din rom. Micu. Dacă Cepan e din rom. „ceapă” (p. 48), atunci cum mai pot fi explicate: Cepta, Ceptea, Ciplea, Cipleş provenite din cu totul alt fond? Graba este evidentă în afirmaţii de genul: „Voicu… era creştin, se înţelege de rit răsăritean, deci ortodox” (p. 51) pentru un personaj dinainte de marea schismă. Se caută rădăcină românească unor cuvinte pe care le ştiu şi copiii: Ciprian e nume de sfânt, derivat din „Cipru”. „Căpriana” e altceva.

O situaţie încurcată este aceea a numelor din patrimoniul ortodox, mult mai târzii, procesul lor de alcătuire fiind diferit de al celor vechi româneşti: Mina (p. 25) nu poate constitui radicalul lui Minu, Minea, Mincu etc., probabil mai vechi, cu atât mai mult cu cât, ca şi Sava, a devenit feminin.

Uneori explicaţiile sunt jenante. Dorind a găsi cu orice preţ termen neaoş pentru hidronimul „Moldova, apelează la rom. „dolmă”, ca şi I. Iordan care îl explica prin „molid”(!), iar ceva mai încolo, (p. 33), la antroponimul Bogdan, cu variantele Bogdu(!) – Boldan(!) -*Boldania(!)- *Moldau(!) – Moldavia. Se vede treaba că o mare parte a Europei va fi vorbind româneşte căci şi saxonii, normanzii, cehii, slovacii, boemienii au Moldau, Moulde, dar nu şi „dolmă”. Nu se poate construi o ştiinţă privind aspectele doar diacronic, ci şi sincronic. Derivarea toponimului „Iaşidin sufixe diminutivale ale unor nume ca Andrei, moldoveneşte Andrieş, ori Gheorghieş, Ilieş, când originea sufixului este slavă, pare lipsită de temei mai ales că hipocoristicele încep cu consoană: Lică, Ghiţă, Sandu, Nică etc.

Forţată e şi derivarea lui Eminescu din „inimă”, prin metateticul *imină; Bogdan nu provine din apelativul „bogdan” – deal, ridicătură (p. l39), ci din tema antroponimică Bog-. Nu era nevoie să-l împrumute de la ucraineni, de moment ce bazinul lui de baştină este Banatul, nici să asimileze turcescul „bugdan”… De la Dolman ajunge la „gâlmă”, de la Muncaci la „mâncău”, lui Othman îi găseşte strămoşul „hoţoman”, (o fi fost Otho român?), lui Torka, rom. „turcă”, adică „brezaie”, lui Folk, rom. Fulga, aşa că în curând va deveni român şi bietul Faulkner. Aidoma stau lucrurile cu Morton („om tăcut”), semn că yankeii ştiau limba veche românească; nu poate fi nicicum Zercon derivat din „zarcă”.

În schimb, demonstraţiile la Porkan, Dâmb, Vícina sunt laborioase, chiar dacă ultima e gratuită, orice discuţie ţinând de numele latin de familie al monseniorului episcop „De Vícina”, atât de notoriu, încât a devenit toponim.

Prof. Petru Tomegea

About these ads

Etichete: , , , , ,

15 Răspunsuri la “VECHI NUME ROMÂNEŞTI, de Ion Popescu-Sireteanu” r r

  1. Cipriana spune:

    “Ciprian e nume de sfânt, derivat din „Cipru”. „Căpriana” e altceva. ”

    Ar trebui să se simtă cineva, domnule profesor? Se putea să mă lăsaţi să uit de vremea când îmi spuneaţi “Căpriana” ? Dar meritaţi să fiţi iertat, probabil, pentru că nu aveaţi de unde să ştiţi cine vă urmăreşte blog-ul, şi cu siguranţă nu v-aţi gândit la “otravă”. Ei bine, sunt prezentă şi aici, şi cine ştie pe unde mai daţi peste mine, că-vorba aia- “Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”. Felicitări pentru blog, domnule profesor! Pe această cale elevii au ocazia să vă cunoască şi altfel, cu toate că această multitudine de identităţi pe care o deţineţi şi de care vă daţi, cu siguranţă, seama, poate fi periculoasă… Dar e ceva! M-aş semna, dar nu mai are rost. O zi frumoasă!

  2. Ioan Albu spune:

    Nu cred că e cazul să fim așa categorici în a atribui slavilor terminația -aș,e părerea multor specialiști că dacii aveau terminații în ș doar că latinii le transpuneau în s.La fel cum azi dl.Olteanu arată clar că terminația de nume tracică -las corespunde cu cea slavă și românească -la,așa pot fi dărîmate multe ipoteze ce dau slavilor 20% din lexicul nostru.
    Sintagma limba aușonilor o trageți din termenul auș(lat.avus)pentru moșneag,moș și automat limbă bătrînească? Eu știam că se scrie ausoni.

    • tomegea spune:

      Art. de mai sus este o recenzie a cărţii. Ea se adresează unui public mai larg. De aceea numeroase argumente se limitează la lucruri certe şi mai uşor de înţeles. De asemenea, ziarele, portalurile, siteurile care mă găzduiesc nu-mi oferă spaţiu la discreţie. Corecţiile nu le-am făcut de capul meu, ci după cărţile îndeobşte respectabile. Din păcate, de multe ori lucrurile sunt pe câmpi. Mulţumesc pentru vizită.

  3. 2010 in review « Petru Tomegea – ePolitica spune:

    [...] VECHI NUME ROMÂNEŞTI, de Ion Popescu-Sireteanu February 2009 3 comments 3 [...]

  4. Adrian spune:

    Fulga e un nume românesc popular iar țurcana nu e brezaie(înseamnă pătat cu alb).De fapt țurcă, țurcană s-ar putea să fie dacic(țurțur, țurcă, țuțura etc pare o compoziție expresivă)
    Faulkner înseamnă din popor, iar cine spune că ar fi românesc sigur are cîteva lipsuri majore la mansardă..în fapt pare chiar hilar, nu cred că am citit undeva așa ceva vreodată(sigur nu e luat de pe un canal virtual?)
    Cît privește Dolman e un pic dificil: dâlma e cuv. românesc fiind o corupere între gâlmă și dâmb, ambele de origine discutabilă(ori slave, ori tracice).Gîlmă e foarte interesant: într-un dicționar sank.-englez am citit despre GLEM că înseamnă același lucru ca-n română, iar mai multe regionalisme vestice din Oaș pînă în Banat găsim zgâlmă sau zgleamăn/zleamăn pentru movilă funerară și uneori crimă(Oaș).
    Miclăuș nu poate fi doar unguresc deoarece Miclău și sufixul -uș sînt foarte vechi și larg uzitate. Sufixul -LĂU/-lă e tracic conform lui Ion Coja și S.Olteanu.Mic (Miclău)e specific limbii noastre, dar nu mă îndoiesc că o limbă primitivă și aglutinantă ca maghiara conține cîteva cuvinte apropiate cu sensuri diferite.
    Miclăușa îmi pare un diminutiv format ca-n urm. caz: lup și lupișor apoi femininul lupșă arhaic.
    Legat de bold și moldă, amintesc că în limbile antice(latină, tracă etc) exista un procedeu ciudat de alternanță între M și B. Ex. latină TURMA=TURBA ambele semnificînd la origine adunare, turmă dar fiecare luînd alte direcții, dar niciodată prea departe de sensul primar.În română e faimoasă Tibiscum și Timiș sau Musaeos și Buzău de azi.
    Același procedeu (P>M , S>Ș) a fost observat la unele dialecte semitice.

    • tomegea spune:

      Cunoaşterea în amănunt a situaţiei transformărilor fonetice vă onorează. Însă numele proprii trebuie tratate ca atare, fără a forţa apropieri faţă de cele comune. Exemplul celorlalte limbi romanice trebuie să fie valabil şi pentru română. Să observaţi că numele proprii beneficiază de statut separat. Cf. Petit Robert 2, Dictionnaire Universel des Noms Propres etc. Atenţie, un Mikloş este atestat documentar. În grabă, lingviştii noştri, fără noţiuni de geografie lingvistică, a derivat “Moldova”, din molid, grec “molybdis” (I. Iordan), deşi în Moravia, e.g., termenul lipseşte. Vă mulţumesc pentru observaţii. Mă gândeam că Istoria limbii a ajuns o disciplină moartă.

  5. Nicu Coman spune:

    N-am citit cărțile acestui domn Sireteanu, dar afirmația următoare e un pic dubioasă: „Maramureş, Menumorut, Mirăuţi ar proveni din „marmură”, ca şi „mormoloc”, „mereu”, citând un intermediar *mermereu”.

    Bieții „rumâni” de pe Mara se numeau ei înșiși moroșeni, iar cei de pe Iza și Vișeu maramoreșeni? Ce treaba aveau ei cu marmura cînd neam de neamul lor nu construiau și nu foloseau piatră pentru edificii monumentale. Aveau o cultură a lemnului, nicidecum a pietrei. Singura lor relicvă latină, legată oarecum de subiect, era murul (lat.murus), adică temelia unor case.
    Menumorut înțeleg că se vrea o de-rotacizare din *mărmoru sau *merumoru/*mermereu? :) Includerea unei vocale e specific maghiarei cînd asimilează cuvinte străine.
    Ce voia voievodul ăsta să spună, că-i alb și frumos sau dur ca marmura? Își populariza prin jur sursa sa principală de venituri..carierele de marmură? Nu văd niciun sens, zău așa!
    Mirăuți ăsta e ciuntit groaznic dacă vine din marmură. :)
    Din nou, ca și la Menumorut, îmi scapă logica derivării din marmură.

    Subiectul numelor vechi românești e teribil de interesant pentru mine.
    De exemplu, m-am întrebat mereu de unde vine Ardeal (var.Ardel, Argel). Un cunoscător al limbii ungurești punea la îndoială etimologia maghiară. Pe vremea cuceririi zonei noastre pădurile erau foarte extinse, iar sintagma „după pădure” e complet ilogică.În mare parte pădurile nu conteneau pînă la Bugeac, de unde emigraseră rămășițele bătute de pecenegi (sau cumani?) Nu zic că erau un șir neîntrerupt, dar în comparația cu mediul obișnuit al maghiarilor ar fi părut că pădurile nu se mai termină. :)
    De asemenea, erdo(pădure) n-are origine ugro-finică și nu m-ar mira s-o fi împrumutat chiar aici, la fața locului.Doar celții continentali aveau în lexicul lor un astfel de termen.
    Foarte probabil ca românii să-l fi avut și ei mai înainte.Baza e dată de radicalul IE *ardh- „înalt, a crește” : galic .arduenna-pădure și irlandez ard- „înalt, puternic”.(lat.arduus- „înalt” e și el celtic, deoarece „dh” ar fi dat f pentru italici). Românii au de aici verbul a ridica/rădica (arh.ardica la timoceni e încă viu astfel), plus rediu(rădiu). În concepția indo-europeană majoritatea înălțimilor erau împădurite și se reflectă și-n lexic. IE-eni erau popor de cîmpie, doar Caucazul le era mai cunoscut și pădurea nesfîrșită dintre Nipru și Volga.

    Altă ipoteză, subțire, cam improbabilă și care-mi aparține ca să zic așa, ar fi că Ardealul păstrează amintirea unui descălecat al gepizilor conduși de Ardaric, celebru pentru pentru stîrpirea unui contigent important al hunilor conduși de fii lui Attila după moartea acestuia. Fiind un nume compus din Arda și ric(„rege”) e limpede de ce m-am gîndit la el.
    Ar fi oare posibil să românizăm azi mai multe numiri topice slave, maghiare, germane și de alte origini? De exemplu, în multe locuri Crasna (din slavă) ar fi Frumoasa (În Maramureș e și arh.Formozu). Multe popoare și-au consolidat identitatea lor schimbînd radical totul.Nu mai zic de unguri sau germani, ori turci. Ăștia și-au schimbat și limba radical, eliminînd porțiuni enorme și recompunînd lexcul ca să reflecte mai bine specificul lor de bază.Un turc de la începutul secolului trecut ar avea oarece greutăți să mai converseze cu un turc dn zilele noastre.Peste 60% din lexic sînt neologisme turcice.La fel la ungurii, schimbări radicale față de 1866.
    PS: am să caut cărțile deși o să-mi facă o gaură în buget, mai ales cu atîtea facturi de plătit. :)

  6. Nicu Coman spune:

    Nu știu cum văd alții, dar îmi plac mai mult numele noastre foarte vechi. Între un Adrian și mai vechiul nostru Udrea( var.Udroiu, Odroiiu, Udriște), pe care credeți că l-aș alege? :)
    Cât de poetic sună un Medru(var.Medrea) sau Fulga, Badea, Bădiul(ca o curiozitate îmbadiu- adj.bun, frumos), Florea, Îndrea (Îndreian), Mara, Măriuca, Barbu(din Barbara, dar avem și arh.Barburu, Barbura), Bărbat, Bucur, Mota (?), Blaga(„cel bun”; „blaga lui Dumnezeu”), Comșa, Mușat(-a), Preda (?), Moga, Rona, Oprea(de obicei așa era numit ultimul copil la ardeleni;nu că ar fi avut „family planing” :) ), Rora, Arbure, Bunea, Nicoară, Luana(?), Iancu, Ralea(tracic Roles),Remeș(izolat în nordul țării, probabil dacic din tracic *ramus-linștit?) Rareș, Scora(e o floare montană), Pintea etc.
    Altele: Bițu(tracic Bithus unde th e de fapt o africată), Bușa(bătăușul), Mareș, Giurgiu(var.Giurea), , Gelu, Drag, Micul, Cornea.
    Ma sunt sfinți români sau străromâni care merita reactualizați; Casian, Șaguna(e interesant numele), Gherman, Oprea sau Brîncoveanu. Pot deveni prenume și un imbold de mândrie națională. Cu puțină imaginațe băgăm și cîteva hipocoristice.
    Mai era un sfânt stră-român în Balcani , Basilius parcă, păstrat în cîteva nume vechi ca Basea dacă nu mă înșel.Poate de aici vine numele lui Băsescu.
    Astea sunt doar vârful „iceberg”-ului, presupun că-s o pletoră întreagă, unele încă nedescoperite sau puțin știute.

    *Morea e interesant deoarece îmi amintește de un apelativ rar dat de Dorin Ștef în dicționarul său de arhaisme:
    „more, interj. – Măre: “More, voinicule” (Antologie 1980). “Apoi zicem more la un om tare frumos” (Papahagi 1925). – “Mi se pare a fi schimonosirea lui măre!” (Țiplea 1906).” Adj.mare e char tracic(Pyrmerulas), folosit în nume compuse într-o formă ușor schimbată și la germanici sau slavi.
    http://www.etymonline.com/index.php?term=more&allowed_in_frame=0

  7. Nicu Coman spune:

    Nu eu mă grăbesc, ceilalți merg prea încet! :)

  8. Nicu spune:

    Într-un articol despre antroponimia românească veche, Iorga remarcă sufixul „-ea” foarte productiv în epocile vechi, dînd exemple ca Petrea, Medrea, Badea ș.a.m.d.
    Ce reprezintă acesta și de unde vine? Are vreo legătură cu sufixul genitival -a din slavonă?

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: