Mai are România nevoie de elite?

Mai are România nevoie de elite?

Ca români, luăm în considerare un lucru abia când ne frige la degete sau dispare. Cum climatul politic s-a deteriorat, iar excesele, abuzurile de putere s-au înmulţit, privim cu ochii umezi, vorba preşedintelui, la ipotetice elite care ar trebui să sară în apărarea celor năpăstuiţi.
În spaţiul public, bocitorii pe umărul sărăcenilor, apărătorii libertăţilor şi ai democraţiei s-au înmulţit. De la ei provine acuza de non combat la adresa marilor personalităţi ale culturii şi ale ştiinţei româneşti, care cică întârzie într-un prelungit somn al raţiunii.

Şi totuşi elitele…

Acuzatorii însă nu-şi pot depăşi propria condiţie, să înţeleagă că fenomenul elitist contemporan nu mai e cel învăţat cândva din cărţi. Capitalul, criza şi, mai ales, recesiunea ne-au lovit nu doar la buzunar, ci mai ales în structura demografică şi demnitate. Starea elitelor, cu excepţia celei politice, singura care nu ne părăseşte, orice ar fi, s-a schimbat radical, prefigurând, ca de obicei, o primenire generală de statu quo-uri şi mentalităţi.
Pentru ţările care, din varii motive, n-au prins primul avânt al libertăţilor şi al democraţiei, elitele au jucat un rol determinant. Ca să ne întemeieze o patrie, paşoptiştii au avut de luptat cu suzeranitatea otomană, statul patriarhal, analfabetismul şi cu înapoierea. După ce şi-au săvârşit opera lăsând urmaşilor România reîntregită a regelui Ferdinand, elitele au renunţat la sămănătorism şi poporanism, adaptându-şi comportamentul noilor cutume apusene: o parte a intrat în bătălia politică, iar alta şi-a văzut de învăţământ şi cultură.

Evoluţie frântă

Aflat la limita între civilizaţie şi conservatorism revolut, cu reprezentare pur formală la vârful puterii, mai ales după război, poporul a redevenit populaţie manipulabilă, iar speranţa de eradicare a subdezvoltării s-a veştezit. Principala cauză o constituie obstrucţionarea participării cetăţenilor la luarea deciziei politice şi distanţarea arogantă a conducătorilor de populaţie. De la origini şi în prezent.
Nicăieri în lume nu există o forţă militară coercitivă şi informativă de o asemenea amploare, interpusă între şefi şi contribuabili. Nicăieri nu se calcă pe picioare atâtea servicii secrete ca să-l izoleze pe conducător de masele populare. De cine se tem? Oare câte şcoli, spitale, km de autostradă s-ar face cu bugetele SRI, SIE, STS, SPP, DGIPI, DGIA, DIM, DCISM, DGPA…, plus sutele de mii de consilieri, bodyguarzi, argaţi, şoferi, slugi, oameni de încredere? Nu ei cocoşează statul slab? Nu cumva de asta împrumutăm miliardele?

Fripturism şi privilegii

Până prin 2004-2007, elitele au stat la TV, au scris în presă, în reviste şi cărţi cum e cu statul de drept, cu instituţiile sale, cu relaţiile între cetăţean şi autoritatea publică. Au condamnat democraţia originală a FSN-lui iliesc, arătându-ne ce e democraţia adevărată. Au scos lumea în stradă învăţând-o să lupte pentru drepturi şi libertăţi.
După admiterea în NATO şi UE, ies în public arareori, încercând să ne dezveţe ce ne-au învăţat acum două decenii, să ne convingă de opusul celor susţinute atunci. Dar nu recunosc că au greşit sau că greşesc. Ceea ce nu numai că le-a distrus aura demnităţii, dar le va infesta şi cariera.
Jurnaliştii se întreabă ce să fi determinat schimbarea radicală a opţiunilor, dar lucrurile nu sunt simple. Dacă Opoziţia acuză în genere fripturismul, sinecurele, avantajele şi privilegiile date cu generozitate de actuala Putere, se observă că procentul celor căzuţi în păcat e nesemnificativ. Dacă-i excludem pe activiştii tot mai zeloşi.

Între pragmatism şi cinism

Explicaţia e alta: luptătorii vârstnici fie şi-au diminuat activitatea, fie s-au dat cu Puterea ori au fost daţi deoparte, dar tinerii valoroşi nu şi-au însuşit idealurile lor, preferând să plece peste graniţe pentru cariere de răsunet pe cont propriu. Sătui de încercări ratate, de lentoarea prefacerilor, înţeleg altfel decât paşoptiştii valorile universale legate de patrie, limbă, bine comun.
Mulţi din cei plecaţi ne aruncă adevărurile dure direct în faţă: nu voi i-aţi ales? Nu pe banii voştri prosperă şi huzuresc? Adevărat este, însă pragmatismul tinerei generaţii e cinic, iar renunţarea la acţiuni civice profesioniste în folosul celor mulţi va menţine România între voluntarism şi statul de drept.

Petru Tomegea

Cum se distruge o carieră politică în 7 paşi

Cum se distruge o carieră politică în 7 paşi

Nu ştiu dacă cei de la resurse umane au studiat cu atenţie mişcarea de personal, construcţia şi deconstrucţia unei cariere în politica românească, dar nu cred să mai existe în altă parte atâta risipă inutilă de energii, concurenţă feroce, incompetenţă şi ipocrizie.
După revoluţie, am asistat şi la apariţii surprinzătoare şi la dispariţii bruşte. Au fost şi câteva cariere construite cu acurateţe (Mugur Isărescu, Emil Constantinescu, Andrei Marga, Zoe Petre, Renate Weber, Mariana Câmpeanu etc.), dar şi dărâmări dubios-spectaculoase (Mona Muscă, Gavril Dejeu, Victor Ciorbea, Adrian Cioroianu, Geoană, Apostu…).
Intrarea în prim-planul politicii se face adesea după zicala biblică „ascunse sunt căile Domnului!”, dar, negăsind analize şi investigaţii serioase, mai la îndemână ne-a venit varianta din titlu, fiindu-ne de mare ajutor contribuţiile colegilor de breaslă. După ei, primii 7 paşi de urmat în distrugerea carierei politice nu presupun cine ştie ce strategie:
1. Trebuie să te ridici cât mai sus, să ai de unde cădea. Aşa că te întinzi mai mult decât ţi-e plapuma, te dai priceput la toate, eşti plin de talente şi realizări notabile. Toţi mahării, de la Băsescu la Sarkozy, îţi sunt prieteni la cataramă, de aceea le zici Traian şi Nicolas. CV-ul cuprinde obligatoriu 2-3 licenţe, masterate, 15-20 de cursuri, multe în afară, indiferent când şi în ce condiţii sunt făcute, hârtia contează. Asigură notorietate cele de siguranţă naţională.
Nu te întreabă nimeni ce ştii să faci, important e ce cred alegătorii despre tine şi pentru asta există TV. Auditoriul trebuie să fie convins că marea-ţi personalitate evoluează spre primul om în stat, fără de care ar muri partidul şi ţara. Puterea şi beneficiile nu le împarţi cu nimeni, dreptatea fiind pentru căţei. Sinceritatea? Nobleţea de caracter? Puncte slabe.
2. Probarea însuşirilor de mai sus se face de obicei printr-o execuţie publică de răsunet, fireşte, a binefăcătorului care te-a promovat. Nu a duşmanului. Aşa ceva poate oricine. În cazuri extreme, dă o mână de ajutor DNA la ore de maximă audienţă. Pentru gură-cască şi pierde-vară e nevoie de regie: ieşi pe poarta cetăţii în fruntea găştii, cu mulţi şi fioroşi bodyguarzi, înaintea unei secretare suple, platinate, abia ducându-ţi servieta neagră şi mapa cu multe hârţoage.
Contează mult apariţia în viitorul colegiu la volanul unui camion cu găleţi de plastic şi pui din rezerva de acum 25 ani a yankeilor. Dar numai în prime-time şi repetat de multe ori la TV. Ţine loc de „pentru conformitate”, nemaifiind nevoie de argumente: apari pe ecran, eşti politician. Nu apari, nu exişti.
3. Zis a fost că politica e o curvă, nu o ştiinţă, nici arta bunei guvernări. E musai să-ţi însuşeşti preceptul acesta, dă bine la toată clasa politică. Ai şi argumente: corectitudinea, cinstea, onoarea, respectul aproapelui n-au fericit pe nimeni. Nu ţin de cald ca un cont offshore sau ca o vilă cu suprafaţa locuibilă de 7-8 ari, cu piscine şi Hyde Park personal. Şi apoi, să-i văd pe aceia bine educaţi cum fac faţă lupilor, balaurilor, leilor, vulpoilor colegi, sau ţigăncilor împuţite, găozarilor şi puiuţilor de bolşevici din presă.
4. Unora, dar chestia asta costă foarte mult, punctul 3 le-a şterpelit doar jilţul, ca după răcirea scandalului, să fie ţinuţi în rezervă. Pe post de pisică moartă ori schelet.
5. Cei trecuţi de fazele 1-4 continuă, deşi contestările, la început din presă, apoi din partea foştilor tovarăşi de drum, se înmulţesc. Replica trebuie să fie sângeroasă: cârtitorii sunt invidioşi, proşti, oameni de nimic, fără ideologie, scursuri politice, n-ai cu cine construi nimic în ţara asta. În faza asta mai au 7-15% în sondaje.
6. Îţi recunoşti vina? Eşti cu un picior în groapa sincerităţii specifică celor slabi. O mai lungeşti dacă din acuzat devii acuzator, lansezi, (doar la asta te pricepi, nu?) zvonuri despre posturile înalte oferite de duşmani. Trebuie să fie sus de tot, primar general, prim ministru. Mai adaugi imaginea şi relaţiile grozave pe care le ai peste graniţă, nu în Congo, ci în SUA, UK, Franţa… Căci nimeni nu e profet în satul lui.
7. Dacă nici asta nu ajută, mai ai o singură şansă: aduci un taraf de manelişti să-ţi şi să ne cânte de jale. Jalea mămăligii.

Petru Tomegea

Nu ne taie, nu ne dă, dar ne ia

Nu ne taie, nu ne dă, dar ne ia

Să ne bucurăm că există regele Mihai! Nicicând un discurs postdecembrist nu a declanşat atâtea energii! Presa ca presa, caută informaţie şi rating, dar Puterea politică, Guvernul şi Preşedinţia au început o ofensivă fără precedent de recuperare a terenului pierdut.
Nici nu s-a încheiat bine ecoul aplauzelor, că principalii politicieni, comunicatori, formatori de opinii, activişti vocali şi bătăioşi luptau pe toate canalele TV şi radio, iar presa şi jurnaliştii aflaţi sub control politic se activaseră ca la comandă.

Propaganda politică

Tonul l-a dat dl Băsescu. Deşi ne-am fi aşteptat ca în sfârşit să vină primul ministru cu programele-i grozave de dezvoltare economică şi socială sau să se bulucească investitorii în Carpathian Garden, ca să scăpăm de criză, ei bine, nu. Din nou aceeaşi nesfârşită ofensivă de imagine, aceeaşi vorbărie despre ce vor face ei. De mâine.
Nu vă întrebaţi unde sunt banii dumneavoastră, ci bucuraţi-vă de roadele propagandei. De la ele vă vin în cutii poştale sau primiţi la intrare în metrou ziare gratuite, semn al lipsei de demnitate jurnalistică de la comanditar până la executant. Şi nimeni nu-i întreabă de unde iau banii.
TVR încearcă să ne convingă, tot pe bănuţul nostru, că nu există nemulţumiţi în România, nici Opoziţie adevărată. Continuă în dulcea tradiţie: Un partid avem şi-o ţară… Se mai întâmplă oare în altă parte decât în zonele cu populaţie majoritar analfabetă? Unde contribuabilii pot fi duşi cu zăhărelul?

Jucăm după cum ne cântă

Nu ştiu cum s-a ajuns ca un preşedinte să ne dea iarăşi tonul. E suficient să-i asculţi primele cuvinte: „am hotărât să…”, „am stabilit că…”, „i-am avertizat că…”, „să spun şi Guvernului şi Parlamentului să…”, „eu am spus întotdeauna să…”, „după mine…” etc. pentru a înţelege că tot ce se petrece în România n-ar avea loc dacă n-ar fi zis sau permis dl Băsescu. Mai înainte tovarăşii se ascundeau după neutrul „noi”.
Stăpân pe situaţie, ştiutor al modului românesc de reacţie, ca să atragă atenţia propagandiştilor, a dat deunăzi tonul: „Am stabilit că nu se va merge pe reduceri de pensii sau pe reduceri de salarii anul viitor”. În secundele următoare, nu era vehicul de presă năimită care să nu cadă în extaz, la fel cum nu exista site ori forum unde postacii să nu jubileze la măreaţa hotărâre, spurcând abraş pe oricine e de altă părere.

Dar economia?

Doar cu propaganda şi prudenţa, cică economia urcă cu 3%. Pe semestru! Suntem pe drumul cel bun. Din păcate, iniţiativele Cotrocenilor legate de tăieri salariale au cauzat grav imaginii prezidenţiale şi procentelor PDL în sondaje. De aceea, declaraţia „cu veşti bune”. În plus, stafful de campanie îşi va fi dat seama că guvernele Văcăroiu, Ciorbea-Vasile au procedat vulpeşte, dar inteligent: n-au tăiat salariile, ci au dat drumul inflaţiei, scumpind mereu utilităţile publice: apă, gaz, curent, servicii.
Care, la rândul lor, provocau scumpiri în lanţ. Şi tot aşa până la alegeri: odată inflamată spirala scumpirilor, urma o creştere salarială ca să curme nemulţumirile populare. Banii veneau regulat de la tiparniţă, dar, până la magazin, se împuţinau. Sărăcenii au înţeles târziu cine le umblă la buzunar, inflaţia sau incompetenţa diriguitorilor.
Istoria se va repeta în 2012? Pe creştere economică şi cu inflaţie sub control? Deja se anunţă cu voioşie sindicală, deocamdată de la anul, că tăvălugul scumpirilor o ia iar cu gazul şi curentul, apoi cu toate celelalte. Într-o ţară democratică, asemenea contradicţii flagrante, de nu cumva minciuni, ar fi provocat prăbuşirea Executivului.

Să fi ajuns cuţitul la os?

Se pare că da. Recunoaşte şi dl preşedinte că nu mai putem suporta alte tăieri, ceea ce spulberă adevărul măreţelor realizări. O confirmă şi guvernanţii care aruncă vina pe FMI, Banca Mondială, CE, criza din Grecia, decapitalizarea băncilor şi, bineînţeles, pe lenea, lipsa de chef a lucrătorului român. Diriguitorii sunt perfecţi.
Buba e însă în altă parte: „Senatul s-a compromis în ansamblul lui”, refuzându-i dreptul de a pune pe cine vrea judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, toţi cei numiţi de altcineva provenind din cumetrii ticăloase. Aşa va fi fiind, dar nici cu această măsură economia nu creşte, după cum nu creşte nici angajând echipe de consultanţi electorali străini sau schimbând bordurile o dată pe an.

Petru Tomegea

Dispariţia Seniorului Coposu şi căderea elitelor în mocirlă

Dispariţia Seniorului Coposu şi căderea elitelor în mocirlă

Cum să nu rămâi descumpănit când vezi că dregătorii te-au abandonat în mijlocul drumului şi îşi văd de ale lor? Ca să nu se observe, fac mare caz de grija faţă de popor, în timp ce puterea, averea şi numărul amantelor le sporesc exponenţial, odată cu sărăcirea populaţiei. Dar, când ajunge cuţitul la os, ura şi răbufnirile mulţimilor au deplină justificare.
Istoricii moralişti susţin că eşuarea marilor construcţii administrativ-politice ale lumii e consecinţa decăderii morale şi a îndepărtării elitelor autentice de popor. Retragerea lor din prim-planul vieţii social-politice lasă loc impostorilor. Fără învăţătură şi modele, nicio societate nu poate progresa. Filosofii materialişti consideră că intrarea în mocirla imoralităţii are în principal cauze obiective, economice. Aserţiunile sunt complementare. E nevoie de demonstraţie.

Ţinuta morală ne-a reîntregit patria

Cât timp curăţenia morală şi virtuţile bărbăteşti i-au păzit pe conducătorii anticei Rome să cadă în păcat, imperiul şi-a întins graniţele, iar viaţa economică, bunăstarea şi cultura atrăgeau popoarele barbare ca un magnet. Când căpeteniile şi-au desfrânat poftele de mărire, avere şi destrăbălare, Roma şi-a pierdut puterea, iar popoarele s-au răsculat pentru libertate, barbarii însuşindu-şi şi ei mare parte a teritoriului şi a bogăţiilor.
La fel au dispărut mii de popoare şi civilizaţii, unele ţinute cu sabia, tancul şi kalaşnikovul. Lecţia aceasta o putem urmări pe pielea proprie în România: câtă vreme austeritatea morală, adevărul şi spiritul de dreptate pentru semeni le-au călăuzit activitatea, fruntaşii români au realizat tot ce şi-au propus, inclusiv reîntregirea patriei. Cum şi-au făcut loc desconsiderarea virtuţilor strămoşeşti, degringolada morală, trădarea şi jecmănirea aproapelui, cum s-a pierdut toată agoniseala de până atunci.

Tentaţia mocirlei

După decembrie ’89, am avut exemplul ţărăniştilor: cât au planat asupra lor înălţimea morală şi înţelepciunea Seniorului Coposu, au fost într-un gând şi-o faptă, ca, după dispariţia acestuia, acum 16 ani, partidul să ajungă la mâna unor veleitari oportunişti, neînstare măcar de o pomenire creştinească la 11 noiembrie.
Numai că în mandatul 1996-2000 s-a petrecut un fapt cu urmări catastrofale pentru România: nemulţumiţi că preşedintele Emil Constantinescu nu i-a recompensat după pretenţii pe membrii elitelor intelectual-universitare care l-au susţinut în campanie, recte pe cei 15 mii de specialişti, în mare majoritate, dornici de sinecure şi cariere politice, s-au aciuat în jurul celor ce le-au promis mai mult, al PSD-ului revenit în prim-plan în 2000 şi al viitoarei construcţii liberal-democrate ADA.
Oportunismul lor nu a trezit suspiciuni pe moment, ci abia în 2006 când cei mai mulţi au părăsit celălalt partid istoric, PNL, făcând pasul spre Traian Băsescu şi PD. Este perioada când respectivii elitişti şi-au dat arama pe faţă: odată ajunşi în jilţurile pohtite, şi-au schimbat radical discursul, apreciind la actualul preşedinte şi la PDL tocmai ceea ce criticau abraş la Iliescu şi PSD.

„Pierit-au ruşinea în Ţara Românească?”

Fără voci critice şi cenzori morali, actualii diriguitori ne-au arătat de ce sunt în stare, călcând în picioarele idealurile tinerilor din revoluţie: rând pe rând, importanţi lideri de la Ridzi la Pasat, de la Solomon la Apostu… sunt acuzaţi de mită, furt, înşelăciune, iar incompetenţa şi abuzurile ne ţin de trei ani în criză şi recesiune.
Fiindcă duc dorul lăudătorilor, s-a reînnodat obiceiul vetustelor omagii: se preamăresc unii pe alţii prin emisiuni TV, jurnale şi cărţi cu autori care nu ştiu bine româneşte, vezi cazul Gh. Falcă, „Societatea vie”.
Pe vremea dlui Coposu, idealuri ca Regele Mihai, democraţie, libertăţi, stat de drept, separaţia efectivă a celor trei puteri, dreptul la opinie şi viaţă decentă, educaţie şi cercetare de nivel european etc. erau tratate ca principii sine qua non. Azi nu ne mai amintim mitingurile şi pancartele primilor ani de libertate: „Vom muri şi vom fi liberi!”.
Sociologul V. Dâncu pune această situaţie pe seama narcisismului de care ar suferi mai toţi politicienii, dar diagnosticul e mai degrabă o mângâiere pe creştet. Adevărul nu trebuie ocolit: sunt egoişti, mercantili, iar austerii înţelepţi, anticii cenzori de moravuri au fost alungaţi din cetate. Q.e.d.

Petru Tomegea

Cu un ochi la Grecia şi cu altul la demnitatea românilor

Cu un ochi la Grecia şi cu altul la demnitatea românilor

Evenimentele recente din Grecia constituie o lecţie aspră pentru naţiunea română. Fiindcă nu mă tem de greci nici când aduc daruri, voi pune accent pe adevărul faptelor, interpretându-le după motivul cărării fără sfârşit atât de bine reprezentat şi în cultura lor, dar şi a noastră.
Râvniţi ca şi noi de imperiile vremelnice din jur, grecii şi-au pierdut fala şi forţa de odinioară, dar şi-au păstrat în foarte grele condiţii de trai demnitatea, limba şi tradiţiile. Au supravieţuit cultivându-şi pământurile aride şi dând lecţii de turism întregii omeniri de două milenii. Învăţaţii lor au fondat academiile romane, iar după câteva secole discipolii acestora le-au înfiinţat pe cele irlandeze, franceze, britanice…
Fiindcă democraţia şi republica s-au născut în agora, Atena a devenit un fel de Tropaeum Traiani pentru UE, iar Grecia şi insulele, locuri ideale pentru vilegiatura şi vilele pensionarilor occidentali. Obişnuiţi din zorii civilizaţiei cu un adevărat cult pentru democraţie şi libertăţi, puterile lor politice, cu mici excepţii, şi-au slujit cu credinţă cetăţenii. Dar situaţia actuală s-a mai repetat în istoria lor.
Între realitatea social-politică a Republicii Elene şi aceea a României există numai deosebiri. Văzând că populaţia e credulă şi docilă, că nu-şi foloseşte dreptul la vot spre a sancţiona suficient de dur managementul afectat de incompetenţă şi corupţie, guvernanţii români au încălecat drepturile şi libertăţile populare, nu de azi – de ieri, impunând orice măsuri au dorit, chiar şi în dispreţul Constituţiei.
Să nu ne ascundem după deget. Doleanţele poporului român, proiectele anunţate în campanii electorale de un primitivism specific lumii a treia, sunt uitate imediat după urcarea în jilţurile puterii, care, ca să nu se vadă, dezvoltă o demagogie cumplită, un populism deşănţat, manipulând cu uşurinţă masele.
Astfel, criza grecească e prezentată în cheie pur românească, la nivel de bârfă de cartier: grecii „ţin coada sus”, dar sunt leneşi, şmecheri, stând într-adins cu mâna întinsă la mai-marii UE şi la băncile lor darnice, iar socialismul e cauza tuturor relelor, subminând viitorul european. Culmea e că, după anatema dnei Udrea, vine un filozof de marcă să probeze că aşa e, socialismul face ravagii, pervertind capitalismul, băncile, creditarea…
Dacă politicienii români, în ipocrizia lor, vor fi având un scop legat de imagine proprie şi notorietate, dacă intelectualii puterii se tem să nu-şi piardă privilegiile, ei bine, în ecuaţia aceasta n-au ce căuta jurnaliştii. Ei ar trebui să informeze corect şi prompt populaţia, să explice cu claritate fenomenele legate de criză şi recesiune, atât pe plan intern cât şi extern.
Or, în ultimii ani presa tipărită a cam dispărut, iar calitatea informaţiei s-a degradat iremediabil, de aceea adevărul nu poate fi decât intuit de mulţimi. În plus, puţinii comentatori şi analişti verticali din mass-media, fie de stat, fie private, şi-au însuşit pe nemestecate punctele de vedere de mai sus, iar responsabilitatea guvernanţilor greci, prioritatea de a fi loiali ţării”, voinţa de a-şi ocroti populaţia, de a nu deveni cobaii Europei, de a-şi păstra demnitatea, a lor şi a poporenilor, au trecut neobservate.
Până şi manifestaţiile cetăţenilor greci pentru drepturi şi libertăţi au căpătat conotaţii jignitoare în gura autorităţilor româneşti. Căci politrucul, activistul nostru, trăitor din vânzare de iluzii şi manipulare ordinară, refuză să ia în considerare sindicalismul grecesc, salariile şi pensiile lor normale într-un stat de drept fiind de condamnat, iar sărăcirea românilor de admirat. Nici n-a ridicat bine sprânceana dl Sarkozy, că au şi sărit căţeii români de pază ai CE să-i muşte pe greci, pe spanioli, pe irlandezi, pe toţi cei împotmoliţi în datorii suverane.
De aici şi până a ne împăuna cu rezultate epocale n-a fost decât un pas: ce conducere înţeleaptă şi vizionară are Republica Românească! Nici măcar Opoziţia nu vorbeşte despre responsabilitatea faţă de cetăţeni. Dacă demnitate nu e, nimic nu e.
Iată de ce Grecia va fi eternă, iar mitul cărării fără sfârşit şi-a pierdut orice semnificaţie în România. Am rămas sub 20 de milioane…

Petru Tomegea

Bugetul actual şi falimentul României

Bugetul actual şi falimentul României

Nu ştiu ce relaţii are dl Băsescu cu consilierii săi, nici de ce competenţe dispun, dar, judecând după apariţiile radio-televizate, comunicatorul Băsescu este unul catastrofal. Învăţăturile sale către popor la ore de vârf, lungi şi dese ca ale tuturor liderilor de aceeaşi factură, au adus multe deservicii şi încurcături României pe plan extern şi intern.
Astfel, consideraţiile despre Constituţie, Parlament, Justiţie, DNA, buget, democraţie, republică, stat de drept etc. produc mereu stupoare nu doar în mediile româneşti, iar afirmaţia că, indiferent de decizia Curţii Constituţionale sau a instanţelor, guvernul oricum n-are bani să indexeze pensiile şi salariile cu cifra inflaţiei, aşa cum scrie la lege, este o declaraţie clară de intrare a României în faliment. Revenirea obsesivă din ultimele luni la aserţiunea că „guvernul n-are bani” întăreşte ideea.

Democraţia „era pe când nu s-a zărit”

În plus, amestecul în împărţirea tortului bugetar, când poate retrimite la Camere Legea Bugetului de Stat, scoate la iveală, pe lângă propriile obiective, ale sale şi probabil ale PDL pentru 2012, pasul clar al preşedintelui spre asumarea şi a altor puteri în stat, a Legislativului şi a Executivului. Asta ne mai lipsea: un lider care face totul. La nici 22 ani.
Prima observaţie este că educaţia, de obicei privilegiata tuturor guvernelor la vreme de criză, beneficiază de un buget ruşinos în Europa mileniului al treilea, abia ceva peste 2% dintr-un PIB nenorocit, ceea ce nu poate sta lângă cele peste 9% cât acordă alte state europene din PIB-uri de zeci-sute de ori mai zdravene ca al nostru. Ce viitor putem avea în astfel de condiţii? Că ţara nu ne vrea deştepţi o ştiam din spusele sale mai vechi.

Banii la ei, necazurile la noi

Şi nu că ar lipsi banii, ci că priorităţile sunt altele. Urmând an electoral, de frica revoltelor şi a demonstraţiilor, banii vor merge probabil către ministerele şi serviciile de forţă: armată, jandarmerie, SRI, SIE, SPP, Minister Public, Preşedinţie etc., sau la cele implicate în campania electorală, de departe cel mai avantajat fiind Ministerul Comunicaţiilor cu celebrul de acum STS (creşte de la 214,9 milioane lei la 266,4 milioane lei).
Având în vedere pofta de a rămâne la guvernare, o miză uriaşă a devenit votul românilor din diaspora, inclusiv cel prin corespondenţă, Ministerul de Externe beneficiind de o creştere uriaşă de fonduri, de la 540,6 milioane lei la 646,2 milioane lei. Nu e exclus să descoperim o eficientizare a actului de votare de la 6 buletine pe minut la Paris, la 10 sau şi mai şi în toate ambasadele.

Ne realegem, ori murim

La fel, cică ministerele economice se vor profila pe investiţii, adică politica de asfalt, gară renovată, gondolă, sală de sport contra primari şi voturi va continua, iar firmele oamenilor de partid vor avea aceleaşi priorităţi ca şi până acum, deşi unii spun că abia viitorul buget va fi pe măsura pretenţiilor lor de finanţatori portocalii-verzui. Aşadar, doar când e vorba de drepturile celor mulţi şi slabi nu sunt bani.
Între toate zicerile preşedintelui, una mai ilegală şi mai neconstituţională ca alta, aceea că „nu sunt bani” poate duce la prăbuşirea României. Cu toate laudele şi linguşirile oficinelor de presă. Cu succese şi creşteri economice existente doar în mintea activiştilor, leul scade, băncile îşi retrag capitalul din România, investitorii vin doar în vorbe, inflaţia îşi face treaba, pieţele de export se îngustează, iar creşterea tarifelor la energie şi servicii ne va da lovitura de graţie.

Riscul singurătăţii

În timp ce Grecia, Italia, Irlanda au beneficiat de prieteni de încredere şi lobby-uri fantastice, plus investiţii directe ale ţărilor şi băncilor europene, infinit mai mari ca la noi, la capitolul relaţii internaţionale România e la fel de descoperită şi izolată ca în preajma celei de-a doua mari conflagraţii mondiale. Chiar dacă suntem membrii atâtor organisme internaţionale, NATO nu are competenţe financiare, iar UE ne dă, dar nu ne bagă în traistă.
Ca dovadă, nimeni nu-şi face iluzii că va sări cineva să ne sprijine. Nici preşedintele. Insistă mereu să ne bazăm pe forţele noastre, dar nu ne spune care forţe şi de unde. Nici ce se întâmplă cu un stat care nu poate stârpi corupţia ajunsă la vârful puterii.

Petru Tomegea

Ultima speranţă – Parlamentul

Ultima speranţă – Parlamentul

Speranţa e legitimă deoarece în această perioadă preelectorală guvernanţi, partide, uniuni şi coaliţii, clanuri, diverse asociaţii etc. privesc cu un ochi la Constituţie, legi, regulamente şi cu altul la sondaje. Fiecare acţionează cum poate spre a-şi construi capete de pod în vederea câştigării alegerilor. Prin orice mijloace. Căci statul de drept e în suferinţă.

Legea e bună când ne convine

În Legea Fundamentală scrie clar că Parlamentul este cel ce legiferează orice se referă la suveranitate, evoluţie economică, la sectoarele vitale ale societăţii, dar iată că pentru Preşedinţie şi Executiv contează mai mult voinţa proprie, aşa că proiectul Roşia Montană prinde aripi cu toată opoziţia Academiei şi fără decizia Legislativului, deşi e vorba de teritoriul naţional şi vestigii istorice unice.
La fel s-a întâmplat mai demult în cazul atâtor privatizări dubioase sau deunăzi când, cu de la sine putere, preşedinţia a decis înrobitorul împrumut de peste 20 de miliarde de euro. Nici acum nu ştim ce s-a făcut cu ele.

Dreptul de a alege

Constituţia asigură fiecărui cetăţean dreptul universal la vot, posibilitatea de a fi ales şi a alege liber, numai că la alegerile viitoare se pot arunca la gunoi 49,99% din voturile poporenilor, căci teoretic, asta se poate întâmpla în cazul a doi candidaţi înscrişi în cursă conform uninominalului pur. Când sunt trei candidaţi, se pot anula voturile a 66,32% din alegători, la 4 candidaţi 74,99%, la 5 – 79,99%, ajungându-se chiar la 98,99 voturi anulate, dacă sunt înscrişi 100 de candidaţi. Într-o asemenea situaţie deloc absurdă, 1,01% din electorat poate decide alegerea preşedintelui. Ce reprezentativitate, ce calităţi, competenţe şi ce legătură cu ţara, cu problemele cetăţenilor poate avea un astfel de personaj? Cine va mai veni la urne dacă votul în sine contează cât o ceapă degerată?
Însă actualii tovarăşi de guvernare şi chiar din Opoziţie ridică în slăvi uninominalul, ca să-şi poată face jocurile de putere, dar democraţia nu va avea de câştigat, iar şansele României de a ieşi din marasmul crizei devin tot mai mici.

Alte idei creţe

Nu ştiu cum se face, dar de o bucată de vreme spaţiul public e doldora de asemenea idei creţe, şi asta într-o democraţie pretenţii de entitate europeană. Mereu se găseşte un individ, un grup bolnav de putere ale căror interese să fie mai presus de ale populaţiei. Orice metodă de atingere a scopului, oricât de dubioasă, e pusă în aplicare fără ca vreo instituţie a statului de drept(?) să reacţioneze.
Iar istoria recentă cunoaşte destule: referendumul în necunoştinţă de cauză asupra formei de guvernământ, stabilirea republicii pentru eternitate, din frică de Rege, prin cele două constituţii postdecembriste, ocolirea Parlamentului ori de câte ori Puterea are nevoie, de 14 ori(!) până acum, încercarea de desfiinţare a Senatului, pentru motivul că nu e condus de „ai noştri”, nu că s-ar face economie.
Dacă s-ar dori economie, s-ar încasa impozitele, taxele de la firmele şi clienţii de partid, mereu uitaţi de fisc. Acum, mai nou, se coace republica prezidenţială, căci prezidenţiabilii noştri vor să poată demite guvern, Parlament când le convine. Atât valorează votul popular.

România?

Nu ştiu cum se fac legile, dar rezultatele (ne)aplicării lor se văd: România rămâne mai departe o ţară săracă şi înapoiată. La marginea UE. În atare condiţii, diriguitorii împart bugetele în funcţie de culoarea politică, folosesc banii contribuabililor pentru orice le trece prin cap, inclusiv pentru cumpărarea, mituirea aleşilor Opoziţiei. E clar că legalitatea e vorbă degeaba. Şi nu de azi, de ieri.
Privind cu jind la democraţiile consacrate, observăm că acolo nimănui nu-i trece prin cap să fenteze statul şi să păcălească electoratul, fie că legile sunt precise şi se aplică, fie că dregătorii lor manifestă responsabilitate şi corectitudine. O repartizare judicioasă per capita, pe localitate şi număr de locuitori, pe un inventar de proiecte, instituţii şi oficii i-ar lipsi şi pe ai noştri de posibilitatea de a face din buget instrument electoral. Dar nu se doreşte.
Luni reîncep lucrările Parlamentului, iar aşteptările populaţiei n-au fost nicicând mai mari. Poate se va găsi o majoritate care să vadă că aşa nu se mai poate.

Petru Tomegea

Cazul Geoană şi politica de suma nulă

Cazul Geoană şi politica de suma nulă

Nemulţumirea faţă de politicile publice atinge în prag de iarnă cote atât de joase că te şi miri cum de nu se prăbuşeşte Executivul. Adevărul e că, după revoluţie, reuşitele au fost obţinute cu mari dificultăţi şi sacrificii, mai ales la presiunea organismelor europene şi internaţionale.
După 2008, mai ales, politica s-a împărţit în două, una pentru bazinele noastre electorale puse să se încaiere cu ale lor şi alta, pe din dosul scenei, în care cei tari îşi dau mâna cu instituţiile statului să-i scoată din cursă pe rivali şi pe inamici. Adunând cele două părţi, mereu ne dă sumă nulă, iar lumea a început să-şi piardă răbdarea.

Două Românii, două politici

Prima este practicată cu aplomb de Emil Boc, Sulfina Barbu, Elena Udrea etc. şi sună aşa: de la anul, dacă vom avea creştere economică, vom mări salariile şi pensiile. Dacă de mărit nu e cu ce, creşterea economică rămâne pentru portocalii o himeră de 0,3%, adică acum o vezi şi mâine nu e.
Fireşte, normal era să apară întâi minunea şi apoi să se laude. Dar cum minunile sunt tot mai rare, au ieşit din vreme să ne vândă iluzii bune de îngrăşat urnele la anul. Închipuindu-şi că vom sări în sus de bucurie la auzul verbului „a mări”, se fac a uita că de peste un an salariaţii aşteaptă renunţarea la tăierile de 25 % şi recuperarea sumelor obţinute în instanţe.
Apoi, dacă vom accesa fonduri europene de 3% din PIB, cică vom avea un deficit sub 2% în 2012, ceea ce semănă ca două picături de apă cu: dacă vom avea bani, ne vom cumpăra… Nu doar cei trei umblă cu cioara vopsită, ci mai tot spectrul guvernamental, în frunte cu dl preşedinte, încât te întrebi oare ce părere vor fi având Domniile Lor despre facultăţile mentale ale poporenilor, sau despre competenţa şi acurateţea propriilor decizii?

Cazul Geoană

Ca să ne facem o idee despre lipsa de perspectivă a acţiunilor politice actuale,cazul-şcoală e înlocuirea lui Mircea Geoană de la conducerea Senatului. Ca jurnalist fript de atâtea ori, nici nu m-am aşteptat ca vreun împricinat să iasă în presă să spună adevărul. Pentru a ghici ce vrea Puterea, m-am obişnuit să surprind pe forumuri ordinul primit de postaci.
Surpriza a fost pe măsura nimicniciei noastre: Geoană era susţinut de toţi cei ce-l spurcau până atunci, iar duşmanii înjuraţi de mamă erau Iliescu, Năstase şi Ponta. Am înţeles: pe Geoană l-au lăsat genunchii, fiind sprijinit de Putere.
Aşadar ditai Preşedintele Senatului, al doilea bărbat de stat, împreună cu membrii celui mai important organ reprezentativ al Puterii şi lideri de partide, în loc să n-aibă linişte şi somn până la rezolvarea treburilor publice presante, avea ca principală de nu cumva singura grijă tocmai scorul în astfel de confruntări politicianiste de sumă nulă.

Mai puţini cu 3 milioane?

Or nesfârşitele bătălii cu miză îndoielnică au consecinţe de-a dreptul catastrofice: în două decenii populaţia României a scăzut cu trei milioane, după cum o configurează recensământul, fără război nimicitor, fără ciumă şi holeră, ci doar cu o clasă politică arogant-egoistă, neinteresată de binele comun. Excepţiile confirmă regula.
Nu doar emigrarea e de vină, ci şi subfinanţarea cronică din sănătate, bolnavii, pensionarii neavând cu ce-şi achita reţetele medicale compensate în bătaie de joc cu 2-6%. Sărăcia aduce moartea nu doar în spitale, ci şi pe şosele, la locul de muncă, acasă, prin mizerie, frig. Dacă în majoritatea ţărilor europene media de vârstă creşte sau se menţine la cote rezonabile, în România scade.

Simptomele decăderii

Simptomatice sunt însă alterarea climatului democratic, tendinţa spre autoritarism şi revenirea în forţă a tehnicilor securistice de supraveghere, de obstrucţionare a dreptului la cuvânt, cu răspândaci şi dezinformatori.
Cezarul nu are veşti bune pentru sărăceni, iar asta se vede din grija bruscă faţă de biserica strămoşească, momită cu finanţări dubioase pentru lăcaşuri de cult şi cuvinte de laudă la adresa clerului, plătit din ban public.
Ştiu că preoţii noştri sunt cu capul pe umeri, dar ideea că cineva s-a gândit să manipuleze populaţia din amvon înspăimântă. Ce altceva să fi căutat preşedintele la microfon în faţa sfântului Altar? Ce s-ar întâmpla în Franţa dacă dl Sakozy ar face pe Marele Preot?

Petru Tomegea

Cu un ochi la Grecia şi cu altul la demnitatea românilor

Evenimentele recente din Grecia constituie o lecţie aspră pentru naţiunea română. Fiindcă nu mă tem de greci nici când aduc daruri, voi pune accent pe adevărul faptelor, interpretându-le după motivul cărării fără sfârşit atât de bine reprezentat şi în cultura lor, dar şi a noastră.
Râvniţi ca şi noi de imperiile vremelnice din jur, grecii şi-au pierdut fala şi forţa de odinioară, dar şi-au păstrat în foarte grele condiţii de trai demnitatea, limba şi tradiţiile. Au supravieţuit cultivându-şi pământurile aride şi dând lecţii de turism întregii omeniri de două milenii. Învăţaţii lor au fondat academiile romane, iar după câteva secole discipolii acestora le-au înfiinţat pe cele irlandeze, franceze, britanice…
Fiindcă democraţia şi republica s-au născut în agora, Atena a devenit un fel de Tropaeum Traiani pentru UE, iar Grecia şi insulele, locuri ideale pentru vilegiatura şi vilele pensionarilor occidentali. Obişnuiţi din zorii civilizaţiei cu un adevărat cult pentru democraţie şi libertăţi, puterile lor politice, cu mici excepţii, şi-au slujit cu credinţă cetăţenii. Dar situaţia actuală s-a mai repetat în istoria lor.
Între realitatea social-politică a Republicii Elene şi aceea a României există numai deosebiri. Văzând că populaţia e credulă şi docilă, că nu-şi foloseşte dreptul la vot spre a sancţiona suficient de dur managementul afectat de incompetenţă şi corupţie, guvernanţii români au încălecat drepturile şi libertăţile populare, nu de azi – de ieri, impunând orice măsuri au dorit, chiar şi în dispreţul Constituţiei.
Să nu ne ascundem după deget. Doleanţele poporului român, proiectele anunţate în campanii electorale de un primitivism specific lumii a treia, sunt uitate imediat după urcarea în jilţurile puterii, care, ca să nu se vadă, dezvoltă o demagogie cumplită, un populism deşănţat, manipulând cu uşurinţă masele.
Astfel, criza grecească e prezentată în cheie pur românească, la nivel de bârfă de cartier: grecii „ţin coada sus”, dar sunt leneşi, şmecheri, stând într-adins cu mâna întinsă la mai-marii UE şi la băncile lor darnice, iar socialismul e cauza tuturor relelor, subminând viitorul european. Culmea e că, după anatema dnei Udrea, vine un filozof de marcă să probeze că aşa e, socialismul face ravagii, pervertind capitalismul, băncile, creditarea…
Dacă politicienii români, în ipocrizia lor, vor fi având un scop legat de imagine proprie şi notorietate, dacă intelectualii puterii se tem să nu-şi piardă privilegiile, ei bine, în ecuaţia aceasta n-au ce căuta jurnaliştii. Ei ar trebui să informeze corect şi prompt populaţia, să explice cu claritate fenomenele legate de criză şi recesiune, atât pe plan intern cât şi extern.
Or, în ultimii ani presa tipărită a cam dispărut, iar calitatea informaţiei s-a degradat iremediabil, de aceea adevărul nu poate fi decât intuit de mulţimi. În plus, puţinii comentatori şi analişti verticali din mass-media, fie de stat, fie private, şi-au însuşit pe nemestecate punctele de vedere de mai sus, iar responsabilitatea guvernanţilor greci, prioritatea de a fi loiali ţării”, voinţa de a-şi ocroti populaţia, de a nu deveni cobaii Europei, de a-şi păstra demnitatea, a lor şi a poporenilor, au trecut neobservate.
Până şi manifestaţiile cetăţenilor greci pentru drepturi şi libertăţi au căpătat conotaţii jignitoare în gura autorităţilor româneşti. Căci politrucul, activistul nostru, trăitor din vânzare de iluzii şi manipulare ordinară, refuză să ia în considerare sindicalismul grecesc, salariile şi pensiile lor normale într-un stat de drept fiind de condamnat, iar sărăcirea românilor de admirat. Nici n-a ridicat bine sprânceana dl Sarkozy, că au şi sărit căţeii români de pază ai CE să-i muşte pe greci, pe spanioli, pe irlandezi, pe toţi cei împotmoliţi în datorii suverane.
De aici şi până a ne împăuna cu rezultate epocale n-a fost decât un pas: ce conducere înţeleaptă şi vizionară are Republica Românească! Nici măcar Opoziţia nu vorbeşte despre responsabilitatea faţă de cetăţeni. Dacă demnitate nu e, nimic nu e.
Iată de ce Grecia va fi eternă, iar mitul cărării fără sfârşit şi-a pierdut orice semnificaţie în România. Am rămas sub 20 de milioane…

Petru Tomegea

Regele abandonat de societatea civilă?

 

 

Regele abandonat de societatea civilă?

 

 

Înainte de ’89 regele nu era subiect de dezbatere decât în samizdat ori în afara ţării. În zilele revoluţiei timişorene, posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii repetau un comunicat al regelui Mihai către fraţii-români. Pentru că este un document istoric uitat, dar important, îl reproduc:

„Sunt cu gândul şi cu sufletul alături de voi, sunt ca şi voi îngrijorat când aflu cruzimea cu care reacţionează cei de la Putere atunci când cereţi doar drepturile cele mai elementare şi totuşi şi totodată am şi aveţi mari speranţe fiindcă luaţi cuvântul, manifestând. Fiindcă nu vă mai temeţi, fiindcă prin însăşi sălbăticia represiunii înţelegeţi şi înţelegem cu toţii că le e frică de voi celor de la Putere. Manifestaţi paşnic cu lozinci care să le spuie care vă sunt năzuinţele. Armele nu pot zdrobi sufletele, nu pot nimici idealurile. Nu îi provocaţi, fiţi paşnici, dar demni. Cu Dumnezeu înainte!”

 

Regele după revoluţie

 

A reintrat în mentalul public românesc pe 22 decembrie, iar la victoria împotriva dictatorului va fi avut şi el o anumită contribuţie. Dar revoluţionarilor, istoricilor nu le place să vorbească de trezirea simţului libertăţii şi de menţinerea conştiinţei unităţii de neam. Nu s-au făcut de la sine.

Simţind pericolul restauraţiei, mai ales după ce partidele istorice au manifestat pentru revenirea constituţională la „statu-quo ante bellum”, cum ar fi cerut uzanţele şi principiile universale de drept, FSN a început marea discreditare a monarhiei, luând de-a gata cai de bătaie din Scânteia anilor 1945-1953. Operaţiunea de tip „final cut” a orchestrat-o noua-vechea securitate cu aportul nelipsitelor cozi de topor din presa fesenistă. Socotit de Ion Iliescu duşman al poporului, regele a fost tratat de autorităţi ca persona non grata. Aliniate în spatele său din spirit de gaşcă ori camarilă, s-au comportat slugarnic, atacându-i pe duşmanii „conducătorul iubit”.

 

Reacţia societăţii civile

 

Ca urmare a manipulărilor de tot soiul, societatea civilă a reacţionat. S-a constituit din cele mai semnificative figuri ale intelectualităţii româneşti Grupul pentru Dialog Social, nimeni neîndrăznind să cauţioneze puterea criptocomunistă cu prestigiul său. Sub patronajul GDS a apărut revista „22”, pe atunci un reper al noilor valori. Apoi, s-a născut Alianţa Civică, iar bătălia politică a căpătat consistenţă, Opoziţia prinzând curaj. Fireşte că regele şi monarhia erau cei mai importanţi vectori. O contrapunere inteligentă la atotstăpânitorul fesenism.

În două decenii, Iliescu şi câţiva dintre comilitoni, spre cinstea lor, au înţeles rolul monarhiei, apreciind eforturile tânărului rege de a salva ce se mai putea, realistic vorbind,  dintr-o ţară învinsă în război. Azi mulţi intelectuali din societatea civilă au dat dosul, preferând sinecurele puterii ori închizându-se de ruşine în decrepite turnuri de fildeş. Dar adevărul e unul singur, având nevoie de afirmare şi susţinere. Deocamdată românii au şansa obiectivităţii unor specialişti mai cu seamă străini.

 

Boicotul discursului regal

 

Pentru că discursul regelui trebuia boicotat nu doar prin absenţă, s-a operat cu aceleaşi stupidităţi: a semnat abdicarea? L-a arestat pe patriotul Ion Antonescu? E clar, regele e sluga ruşilor, a fost slab, laş, nu viteaz ca preşedintele care ar fi ordonat şi el trecerea Prutului. Trebuia să moară alături de popor!

Regele a tăcut demn. Cândva, un fost deţinut politic, atacat ignobil, şi-a cerut iertare că  n-a murit în zarca Gherlei. Nimic mai tragic. Că mareşalul era criminal de război la fel ca Goering, Keitl, Jodl etc., că Dej îşi pipăia mârlăneşte pistolul, că trupele sovietice stăteau sub geamul Palatului, că a fost ameninţat cu asasinarea a 1000 de studenţi din beciurile siguranţei nu contează.

 

Pohta de putere se împiedică de-un ciot?

 

În fine, activiştii regimului actual au identificat duşmanul. E Regele. Scos la înaintare de Duda, Voiculescu, Patriciu… De aceea suntem săraci, că ne-a exploatat şi jefuit. Ca dovadă, a încărcat un tren întreg cu tablourile, averile poporului şi dus a fost…

Iată că muza Clio şi presa nu mai slujesc cu profesionalism adevărul, ci scârbavnica şi trecătoarea putere politică, la fel ca pe vremuri, că se minte la fel de grosier, servindu-se de aceleaşi gogoriţe. Până şi ţărăniştii ciorbişti le-au înghiţit.

 

Petru Tomegea