Cine conduce azi România?

Periodic, din spațiul public răzbate întrebarea din titlu, dar, ceea ce este interesant, ea nu vine de la marea masă a poporenilor, ci din medii politice sau puternic politizate. Informația ne este de mare ajutor, numai astfel putem înțelege dacă ea exprimă o constatare bazată pe fapte ori un vector folosit în bătălia politică. De analizat.
Mai întâi, o explicație: întrebarea e consecința unor temeri adânc înrădăcinate încă din Evul Mediu când unii domnitori erau doar purtători de caftan împărătesc, deciziile importante luându-se la Istanbul sau Viena, situație repetată după ultimul război când nimic nu se mișca fără voința tovarășilor sovietici.
Întrebarea a revenit în forță după revoluția din decembrie, 1989, când cel „emanat” de mișcarea revoluționară, Ion Iliescu, a sunat la Kremlin să se „știe cine suntem și ce vrem”. Așa s-a născut impresia de marionetă, de conducător doar de formă, decidenții „reali” nefiind Ion Iliescu și CPUN, ci Securitatea, scoasă în afara legii în acele zile fierbinți, și KGB, puternicul serviciu de informații al URSS, după mulți istorici, unul dintre autorii revoluției române alături de alte servicii secrete și de șefii marilor puteri participante la întâlnirea de la Malta, 2-3 decembrie 1989.
Acuzațiile de atunci au constituit până la alegerile din 1996 principala muniție ideologic-programatică a firavei Opoziții, ducând la câștigarea alegerilor de către Convenția Democratică și Emil Constantinescu. Nu pot ascunde că totuși cel mai mare număr de voturi a fost adus de Contractul cu România.
În cei 4 ani ai „regimului” Constantinescu s-a încercat acreditarea ideii că „la butoane” s-ar afla americanii și niscaiva securiști din aripa occidentală, cei ce l-ar fi trădat pe Ceaușescu, dar acuzația nu a prins. Dacă ne luăm după mărturisirea fostului președinte că a fost învins de „presa securității”, realizăm că lucrurile au stat altfel.
Întrebarea referitoare la autoritatea conducătorilor va reveni între 2000 și 2004 în punctul de plecare, schimbările survenind abia în timpul mandatelor lui Traian Băsescu. Iar schimbările au fost radicale, pe de o parte considerându-se că președintele „face totul”, inclusiv treaba Executivului și a Parlamentului, iar pe de altă parte că de fapt Justiția a devenit întâia putere în stat. Nu lipseau argumentele: au fost anulate mandatele aleșilor cu dosar penal, chiar dacă în spatele fiecăruia se află un mare număr de voturi, s-au schimbat miniștrii acuzați de corupție cu tot cu votul și numirea perfect legale.
A se observa că nu doar în democrația românească se întâmplă astfel de fenomene, ci și în Occidentul spre care tânjim de vreo două secole, cu deosebirea că acolo nimeni nu îndrăznește să acuze Justiția că a devenit jucător politic, nici că se orientează după umorile nu știu cui.
Se întâmplă însă la noi, deși sistemul constituțional are la temelie egalitatea între cele trei puteri, Legislativă, Executivă și Judecătorească, plus un președinte cu rol de mediator și echilibru între ele. Cu toate acestea, întrebarea din titlu a revenit obsesiv, părerea generală fiind că Justiția s-a întărit datorită slăbiciunii celorlalte Puteri.
De aceea, politicienii cu dosare în instanță și susținătorii lor din presă, în frunte cu fostul președinte Traian Băsescu, devenit purtător de stindard în lupta cu Justiția „discreționară”, susțin sus și tare că pe ei i-a ales poporul, au deplină legitimitate, dar Justiția e mai tare ca votul. Oare? Nu cumva e vorba de decredibilizare a celei de a treia Puteri?
Fiindcă Justiția nu și-a depășit prerogativele, ci a aplicat legile în vigoare. Ceea ce uită împricinații să ne spună e că aleșii, demnitarii, înalții funcționari aveau datoria și obligația să rămână integri, drepți și cinstiți pe durata mandatului, fiindcă au depus jurământ față de patrie și popor: „să respecte Constituţia şi legile ţării”. Ei bine, DNA i-a adus în fața instanței nu pentru că a devenit între timp jucător politic, ci fiindcă legile țării trebuie respectate de la vlădică până la opincă: dura lex, sed lex.
E clar că întrebarea din titlu e un vector politic, nefiind legată de fapte ca atare.

Petru Tomegea

Etichete: , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: