Care mai sunt virtuțile republicii noastre?

De la Montesquieu (1689-1755) încoace, principiile după care se conduc societățile omenești s-au cam adeverit: monarhia se construiește pe onoare, republica, pe virtuți, dar ambele au la bază separarea puterilor în stat și echilibrul acestora, fără de care nu se pot garanta drepturile și libertățile cetățenești.
Îmi veți reproșa, sătui de teorie, că una scrie în științele politice și alta se întâmplă la vârf în România, dar dacă vrem să construim o altfel de politică trebuie măcar să știm de unde și cu ce zestre plecăm la drum. Așadar avem o republică, avem cele trei puteri ale statului de drept, ba chiar o avem și pe a patra, presa, numai că avem și o clasă politică, generalizarea nu-mi aparține, aflată pe treapta cea mai de jos a încrederii cetățenești. Să le luăm pe rând.
Nimeni nu neagă că trăim într-o republică, dar, la o privire atentă, descoperim că republica noastră nu are actele în regulă: nu s-a instaurat nici prin revoluție, nici prin hotărârea majoritară și conștientă a populației, ci printr-un abuz. La 30 decembrie 1947, prin ordinul lui Stalin, a fost obligat să abdice regele Mihai I, iar un număr mic de tovarăși membri ai Parlamentului au zis că de mâine Regatul României nu mai e regat, ci republică. De atunci, diriguitorii noștri dau din groapă în groapă, cetățenii se tot plâng unii altora, republica se descurcă și ea cum poate, iar politicienii se fac că lucrează.
Nici încercările ulterioare de legitimare a republicii n-au fost altfel: s-a luat de bună instaurarea republicii prin ordin, trupele sovietice și divizia Tudor Vladimirescu au dus ordinul la îndeplinire, i-au zis republică populară, iar Nicolae Ceaușescu a rebotezat-o în 1965, Republică Socialistă. În conținut, însă, nu putea fi vorba de republică, de puterea poporului, ci de dictatură: alegerile erau doar de formă, în fiecare circumscripție existând un singur candidat, care, votat sau nu, oricum se alegea. La fel și președintele.
Ca să dreagă busuiocul cu legitimarea, după revoluție(?), CPUN a hotărât, cu de la sine putere, că republica e cea mai bună pentru România și trebuie continuată, că referendumul de validare a constituției postdecembriste are să constituie și validarea formei de guvernământ republicane… Și iată că nici acum republica nu a căpătat acte în regulă, iar cetățenii, fără un exercițiu al democrației confirmat de timp, n-au protestat nici atunci, nici acum, acceptând să trăiască într-un fel de concubinaj.
Or, de la Montesquieu citire, „virtutea” este unica formă capabilă să susțină republica, iar virtutea înseamnă în primul rând „iubirea pentru democrație”, adică pentru dreptate, egalitate și cumpătare, apoi „respectul față de legi”, adică interesul public, general, patria, mai presus de interesul personal. Nu mai adăugăm deoarece ne ajung acestea pentru discuția de față.
Cu „iubirea democrației” stăm rău: poporenii și politicienii declară toți că vor democrație, dar, după ce aleșii se văd cu mandatul în mână, iubirea democrației le dispare brusc celor mai mulți. Pe deasupra, câțiva dintre ei cred că ne-am luat democrația în cap. Egalitatea a fost rapid aruncată la coșul de gunoi, orice discuție fiind taxată ca egalitarism. Ca în fabula lui Alexandrescu: „vrem egalitate, dar nu pentru căței”.
Despre cumpătare, de un sfert de veac, e impropriu să discutăm fiindcă absolut nimeni nu este preocupat de așa ceva. Privită în perspectivă, situația ingrată a cumpătării coincide cu „dragostea” față de legi și cu raportul între interesul public și cel personal. Când însuși Legislativul legiferează doar în interesul partidului de guvernământ, șterpelind primarii și consilierii Opoziției, (Ord. 50), când legea se aplică cu excepții precum Șova, Vosganian, Borbely…, e clar că Republica, statul de drept se pregătesc să-și dea duhul.
Iată de ce numărul celor ce doresc monarhie construită pe onoare și demnitate, pe adevăr și onestitate, crește de la o zi la alta. În schimb, cei ce ne predică republica se strofocă să și-o adjudece bucată cu bucată, drumul până la republica personală nefiind chiar așa de lung. Numai că bietul Montesquieu n-a apucat să se gândească și la o astfel de republică…

Petru Tomegea

Etichete: , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: