Demistificarea funcţiei politice

Mai întâi, termenii: demistificare înseamnă în cazul de faţă renunţarea la forme mentale, superstiţii, credinţe şi obişnuinţe vechi legate de conducători: 1. personajul politic actual nu mai ţine de mitologie, nu mai este unsul lui Dumnezeu, ci al votului cetăţenesc. Cel mult, bunul Dumnezeu îi poate da conducătorului gândul cel bun; 2. Politicile publice, deciziile Guvernului nu sunt rezultatul unor calcule mondiale, nu pică din cer şi nici nu sunt trase la sorţi, ci sunt emanaţia postelectorală a puterilor legislativă şi executivă.
Deşi cele două adevăruri sunt arhicunoscute, continuăm să idealizăm formaţiuni şi personaje politice, aşteptăm în continuare personajul salvator, atotputernic, atotştiutor, ne facem iluzii creându-i o aură unică şi intangibilă, pregătindu-ne astfel dezamăgirile viitoare. De aceea, alegerile nu le-au câştigat Constantinescu, Băsescu ori Iohannis, ci le-au pierdut Iliescu, Năstase, Ponta. În plus, politicienii noştri sunt aleşi dintre noi, muritorii de rând, deşi ar trebui ca politica să devină o profesiune legitimată prin studii şi competenţe.
Pornind de la aceste considerente banalizate de atâta folosinţă, se poate vedea cu claritate câţi paşi am făcut înainte şi câţi înapoi după decembrie 1989. Dacă paşii înainte au devenit repede capitalul electoral al guvernărilor postdecembriste, paşii înapoi au primit explicaţii fanteziste, populiste şi manipulatoare.
Adevărul ingrat este că toate puterile politice s-au folosit cu asupra de măsură, nu de posibilităţile şi calităţile cetăţenilor, ci tocmai de nivelul scăzut de înţelegere, de naivităţi, forme mentale vetuste şi obişnuinţe. Cu riscul de a plictisi, reamintesc doar câteva: „Iliescu apare, soarele răsare”, „În decembrie (1989), Dumnezeu a fost român”, iar toate evenimentele politice începeau cu Tatăl nostru şi sfârşeau inevitabil cu „Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Mesajul transmis poporenilor: nu noi am decis, ci aşa a hotărât Dumnezeu.
Or, un ateu format în URSS ca Ion Iliescu, personaje ca Petre Roman, Alexandru Bârlădeanu, Dan Marţian… nu puteau fi aduse de mama natură, nici prin intervenţia divinităţii, în schimb, apelul la cele sfinte a fost hotărâtor: pentru mulţi ani, figura lui Iliescu a fost asociată unui personaj biblic, un tătuc „sărac şi cinstit”, singurul în stare să ne scape din ghearele totalitarismului şi ale sărăciei. Dacă acum astfel de informaţii ne provoacă jenă şi zâmbete amare, în 1990 i-au adus peste 85% din sufragii.
Date fiind caracteristicele de mai sus, nici Convenţia Democratică nu ar fi câştigat alegerile în 1996, dacă nu ar fi apelat la astfel de subterfugii: Emil Constantinescu, lui Ion Iliescu: „Credeţi în Dumnezeu?” Răspunsul negativ al acestuia l-a adus la Cotroceni pe profesorul Constantinescu, a cărui „carismă” a fost subliniată inspirat printr-o ţinută amintind de un domn iubit de popor, Alexandru Ioan Cuza. Însuşi Traian Băsescu şi-a dus poporul de mână prin deşertul crizei.
Ce mijloace are politicul pentru a-şi menţine la nesfârşit actualul statu quo? Aceleaşi folosite de când lumea: îndepărtarea poporului de decizia politică prin abdicarea aleşilor de la programele cu care şi-au câştigat voturile, ceea ce se întâmplă de 25 ani, menţinerea stării de ignoranţă prin marginalizarea educaţiei şi refuzul meritocraţiei, lipsa educaţiei civice, diminuarea rolului presei, al mediilor, în genere, politizarea discursului public până la plictis şi golire de sens…
Iată de ce, în loc să avem bărbaţi de stat, dedicaţi treburilor ţării, avem vedete mediatice, ahtiate după audienţă şi notorietate, interesul public cedând mereu întâietatea interesului particular sau personal. De ce se pliază politicienii după vechi cutume şi forme mentale vetuste? Din interes electoral. Doar el primează.
Cine vrea să perceapă corect ultimele evenimente şi fenomene nu are decât să privească ce se întâmplă cu noul preşedinte: Iohannis a câştigat alegerile pe demersul politic învechit, destructiv-desfigurant, fără cap şi coadă, fără perspectivă al lui Victor Ponta, plecat în cursă ca favorit. Singura sa „avere” a fost mitul neamţului harnic şi de cuvânt într-un context european favorabil.
Depinde de „neamţ” ce se va alege din bagajul mitic şi mistic cu care a venit la Cotroceni în condiţiile în care societatea încearcă să iasă din tiparele descrise mai sus.

Petru Tomegea

Etichete: , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: