Spectacol degradant cu politicieni

Sunt sigur că imaginea proastă pe care o are „clasa noastră politică”, o generalizare necesară de data aceasta, nu e numai din pricina proastelor guvernări și a unei activități politice fără cap și coadă, fie la Putere, fie în Opoziție, ci și a unui comportament public nerespectuos, necuviincios, nemanierat, chiar nerușinat, fără prea multe reguli de bună-creștere.
Îmi amintesc cu oroare că încă din zilele revoluției se călcau în picioare, se împingeau, se bruscau unii pe alții numai pentru a se băga în vizorul camerelor de filmat TV. În plus, pe din dos, complotau unii împotriva altora, se treceau pe listele guvernelor conduse când de Ilie Verdeț, când de Constantin Dăscălescu, de Ion Iliescu, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Militaru, Dan Iosif, Mihai Lupoi, Dumitru Mazilu și câți vor mai fi fost. Dacă scăpau în direct, se băteau cu pumnul în piept arogându-și merite, poziții de lideri aflați pe baricade, în fața gloanțelor… Era plin fostul Comitet Central de inși fără de care România s-ar prăbuși, de șarlatani, oportuniști, impostori, profitori și șantajiști…, ca apoi să-i vedem în primul Parlament liber ales. Așa a debutat scârba noastră de politică și de politicieni.
Cine vrea să-și facă o idee de unde am pornit nu are decât să revadă filmele cu ședințele CPUN și ale FSN, cu aparițiile televizate ale unor astfel de personaje. Și totuși, urmărindu-i astăzi la lucru pe câțiva politicieni, aș zice că atunci parcă mai era din partea unora și o doză de decență, de modestie și de bună-creștere.
Din păcate, lucrurile au degenerat în primele alegeri libere din 20 mai 1990, o parcă predestinată Duminică a Orbului: partide, jurnaliști și oameni de televiziune s-au apucat să-l proslăvească pe Ion Iliescu ca pe înaintașul său Nicolae Ceaușescu. Mai țineți minte? „Iliescu apare/ Soarele răsare!” Și asta după o revoluție sângeroasă. Concomitent, concurenții săi arau mârșăviți cu minciuni: cică au exploatat clasa muncitoare, au jefuit bogățiile țării și acum vor să-i aducă înapoi pe rege, pe boieri-moșieri și pe burghezii-patroni exploatatori ai omului de către om.
Firește, înțelegem că trebuie să existe bătălie politică, înțelegem că e nevoie de slogane și întâlniri, de mitinguri electorale, dar nu înțelegem și pace de ce este nevoie de minciuni în politică, de ce de atunci și până azi batjocura adversarilor și manipulările se țin lanț.
Suntem conștienți că aduc voturi. Fiindcă nivelul de educație civică este încă scăzut. Dar a obține rezulte favorabile prin astfel de stratageme electorale ticăloase ar trebui să însemne nu doar rușine, ci și condamnare penală. Nu cumva tocmai de aceea este menținut acest cerc vicios? Adică nu investim deloc în programe de educație pentru adulți ca să avem pe cine păcăli mai departe.
Legată de voturi este și bătălia pentru imagine publică și notorietate. Dar aici limitele bunului simț sunt cu mult depășite: mai toți politicienii dau năvală în emisiuni TV, se bagă în față la nunți și petreceri populare, la hramuri și sărbători, ba chiar și la înmormântări, se bagă în seamă, se dau îngrijorați de soarta poporului. Ocupă de fiecare dată locurile din frunte fără să-i fi poftit nimeni, mai ales când evenimentele sunt televizate.
Dar niciunde gestul lor nu este mai păcătos decât la sfânta biserică: se înghesuie în față lângă preoți, le vorbesc oamenilor dinaintea altarului, de multe ori cerșindu-le votul, ca într-o țară în care nimeni nu le bate obrazul. Deunăzi, la sfințirea Catedralei din Suceava, înaltele fețe bisericești nu se mai vedeau de mulțimea politicienilor în frunte cu omniprezentul Gigi Becali, iar poporenii veniți să participe la eveniment au fost nevoiți să adore nu icoanele, ci tururile pantalonilor. Spre cinstea lor, alți câțiva politicieni au rămas între credincioși.
Or la biserică și la teatru, de la rege și până la ultimul participant, cetățenii beneficiază de același tratament, iar reprezentații trebuie să fie alături de popor. N-au nimic a face cu sfinții părinți, nici cu Sfântul Duh. Locul lor este să ne reprezinte în forurile politice, nicidecum în fața lui Dumnezeu. Oare până când trebuie să le suportăm mitocănia?

Petru Tomegea

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: