Plăcerea de a spiona

Nu fac parte dintre cei ce se vaită de durere la decizia CCR care interzice SRI să mai asculte telefoanele așa cum o făceau securiștii pe vremuri. Nu deplâng nici pierderea unui mijloc important de prindere a spionilor și a trădătorilor, însă nici nu mă entuziasmez la OUG care schimbă macazul fluxului informațional de la un serviciu secret la o entitate aparținând DNA. În orice țară democrată aceste lucruri vor avea mereu o componentă favorabilă, cel mai adesea formal, respectării drepturilor constituționale. Realitatea e, însă, alta. De demonstrat.
Din păcate, decizia CCR și OUG se referă doar la vârful aisbergului. Ce ne facem însă cu celelalte servicii de informații, cu zecile de firme private de urmărire, filare și interceptare apărute ca ciupercile după ploaie imediat după decembrie 1989? Acestea nu sunt luate în obiectiv, chiar dacă ne violează intimitatea, chiar dacă pe baza lor au loc răzbunări mafiote, faceri și desfaceri de contracte, inclusiv matrimoniale. Despre imixtiunea lor în viața publică și în politică au adus adesea mărturii jurnaliștii de investigație. Că se întâmplă și la alții nu este nicidecum o scuză.
Ca să vă convingeți de justețea celor de mai sus nu aveți decât să parcurgeți presa scrisă și mai ales aceea online deoarece spionita românească determină mutații insidioase: alimentează bârfa atotstăpânitoare, procesele de intenție și acuzațiile sunt aruncate din belșug asupra unora și a altora, politicienii fac pe justițiarii la TV, așa că luminarea politică a poporenilor încă nu se produce.
Și apoi prevederile legii sunt puse în practică de către oameni, iar concetățenii noștri au o curiozitate aproape bolnăvicioasă de a spiona, de a înregistra imagini și convorbiri. Au și cu ce, smartphonul, drona fiind scule redutabile. Adevărat este că astfel de pasiuni au și alții din alte țări, atâta numai că sunt mânați de interese deloc ascunse: își supraveghează rudele până la al nu știu câtelea neam ca nu cumva să greșească, fiindcă legiuitorul a prevăzut că în caz de delapidare, neglijență, incompetență, prostie… pot răspunde în solidar cu împricinatul. Din acest punct de vedere, legiuitorul român a fost mult mai puțin prevăzător, mai permisiv.
De aceea, nimeni nu mă va putea convinge că legea îi va putea opri pe judiciar și pe sereist să asculte în continuare, pe lângă inșii indicați prin mandat de către procuror-judecător, și pe cei ce le-au intrat lor în vizor din diverse alte motive. O vor face fiindcă îi mână curiozitatea sau poate alt interes.
Așa se face că literatura noastră și presa sunt pline de indivizi molipsiți de spionită, scenarită, conspirații, interese oculte…, iar dacă acestei realități i se adaugă serviciile oficiale de interceptare și tendința firmelor private de a ne filma, fila, urmări după pofta celui ce plătește, îi dau dreptate doamnei Raluca Prună, ministrul Justiției, când afirmă că „discuția despre drepturi e un lux teoretic”. Chiar și fără a mai aminti de miile de victime ale terorismului. În fond, discutăm de o realitate infracțională scăpată de sub control.
Întrebarea este dacă nu cumva necazurile de mai sus vin din altă parte. Nici nu trebuie să fii mare expert să observi că punctul de plecare al acestora vine din legislația noastră stufoasă, contradictorie, amatoristică. În toți acești 26 ani de democrație, Parlamentul a legiferat ce i-au dictat alții: au vrut Guvernul, ministerele, agențiile, partidele, sindicatele… legi? Le-au adus în Legislativ, iar legile au trecut, de cele mai multe ori cu minime reajustări. A vrut SRI-ul, CSAT-ul legi? Au găsit mijloacele să fie aprobate după voință. Nu s-a întrebat nimeni de drepturile omului, cu atât mai mult cu cât la CEDO cădeau sentințe după sentințe ale justiției noastre, iar statul român era bun de plată.
Acum această realitate aproape neverosimilă năvălește peste societatea românească, prinzând-o complet nepregătită. De răspuns, ca întotdeauna, în astfel de situații, nu răspunde nimeni. S-a încercat o ieșire temporară printr-o OUG, dar lucrurile expuse mai sus sunt mult mai complicate, iar politizarea lor demonstrează lipsa de soluții. Legislativul actual pare captiv și neputincios… Așa că demonstrației mele îi lipsește tocmai finalul.

Petru Tomegea

Etichete: , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: