Fotbal, politică, decepție

Mai citesc ori mai ascult din când în când comentarii sportive și nu mă pot abține să spun că, general vorbind, nivelul profesionalismului din sport coincide cu acela al politicii, de aceea nu am avut niciun fel de așteptare de la naționala României. Mă bântuia totuși ideea norocului, a șansei picate din senin. Nu eram singurul.
N-a fost să fie. Nici n-avea cum. Sportul românesc nu mai e ce a fost cândva, ci a trecut prin transformări radicale în ultimii ani, lipsa profesionalismului, a viziunii și a interesului, subfinanțarea aducându-l la sapă de lemn. Devenise cu timpul o afacere, o industrie, acum falimentară, o mașină de făcut și de spălat bani. Și, ca orice fostă „industrie” de la noi, a „beneficiat” de același tratament: cunoscătorii fenomenului, descurcăreții, șmecherii, șarlatanii s-au făcut peste noapte proprietari pe averea cândva a cluburilor, a sportivilor, a uteciștilor și a sindicatelor, sportivii înșiși ajungând marfă de tranzacționat asemeni sclavilor, simple scule de făcut avere. S-a ajuns ca fiecare să aibă un preț ca la tarabă.
Nefiind în stare să facă bani din meciuri și performanță, echipele apelează la sponsorizări, un fel de cerșetorie, milogeală la instituțiile publice sau la întreprinderile rămase în proprietatea statului. Uneori au mai pus mână de la mână spectatorii, familiile sportivilor și micii sau marii patroni. Lipsiți adesea de seriozitate, voință, pasiune și fairplay, fotbaliștii și-au pierdut faima de odinioară, iar lumea stadioanelor și-a căutat între timp alte plăceri și hobbyuri, educația sportivă, ca și educația națională, cercetarea științifică, așteptând și ele minuni de la Domnul.
Ca oricare bișnițar și patron de mâna a doua, proprietarii echipelor de fotbal au vândut scump și au cumpărat ieftin: prețul (real) al jucătorilor, al echipelor era același, dar prețul de piață era umflat prin fel de fel de artificii. În schimb, jucătorii, tehnicienii lucrau mai mult din dragoste de sport, decât motivați de remunerații. Țepele, afacerile mizerabile, lăcomia șefilor, a patronilor din fotbal, cam aceiași de zeci de ani, i-au adus pe mulți după gratii, moment când s-a descoperit că fotbalul își dădea duhul. Singurele lor atuuri erau gura mare, cumetriile cu decidenții politici, înșelătoria, furtul și șantajul.
Am urmărit tot felul de „specialiști” acuzându-i pe părinți și pe copii că au uitat de educație fizică, de fotbal, că pe vremea lor nu se stătea toată ziua pe smartphone și Internet, că erau mulțimi de campionate sportive, așadar sportul avea oarece bază de mase din care să-i poată alege pe cei mai performanți, iar lucrurile nu sunt departe de adevăr, dar vinovații trebuie căutați în altă parte.
Deoarece copiii, tinerii, maturii… joacă și ei fotbal, volei, tenis pe unde apucă, între blocuri, pe pajiștile satelor, semn că pasiunile continuă să existe. Lipsește însă cadrul organizat de manifestare, lipsesc secțiile sportive care să se ocupe de pasionați, liceele sportive, universitățile făcând-o pentru un prea mic număr dintre ei. Din păcate, sportul românesc nu prea caută profesioniști, de aceea absolvenții școlilor sportive nu-și pot continua activitatea după obținerea diplomei, fiind nevoiți să e(i)migreze ori să aibă altceva de lucru ca să poată juca mai departe.
În țările așezate, se pot angaja la cluburi sportive, unele cu existență mai mare de un secol. Mai toate cluburile românești, cele mai multe înființate înainte de 1989, au încăput pe mâna bișnițarilor țepari, pe care îi interesează sportul doar dacă aduce profit mare și rapid. Ideea de a lucra nonprofit nu prinde în România nici în sport, nici aiurea.
Firește că ne doare rezultatul slab al Naționalei de fotbal, dar adevărul trebuie spus până la capăt: nu poți câștiga meciuri de asemenea anvergură în pripă, fără antrenamente serioase, fără simulări tactice și mai ales fără rezistență fizică. Am renunțat să privesc meciul când am observat că mai toți jucătorii erau epuizați, nu mai puteau alerga după minge, făcându-se de rușinea rușinii. Nu știu cine va fi în stare să spele imaginile deplorabile de la sfârșitul meciurilor.
La fel stau lucrurile și în politică: vrem multe, repede, dar nu știm cum. Nu avem putere, nici voință-tenacitate, nici competențe și profesionalism, dar ne-ar pica bine dacă bunăstarea ar veni de pomană de la alții și fără efort. De rușinea asta, însă, altădată.
Petru Tomegea

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: