Sindromul Bob Dylan

Protestele unanime ale susținătorilor artei poetice contemporane, nemulțumiți că nu le-a revenit lor meritul de a reprezenta literatura universală un an, m-au determinat să-mi exprim și eu opinia. Deoarece în 2016 juriul premiului Nobel l-a ales pe Bob Dylan, mai degrabă un cântăreț, decât un poet, a trezit numeroase frustrări. S-a uitat prea ușor că, la începuturile sale, poezia se acompania la liră, cânta natura, frumusețea vieții simple și virtuțile dragostei.
Meritul cantautorului american a fost bine evidențiat: „a creat noi expresii poetice, în marea tradiție americană a cântecului”, iar arta sa se adresează unor foarte mari mulțimi care se adună de zeci de ani la concertele sale, care îi cumpără milioanele și milioanele de discuri și îi fredonează hiturile. Semnificațiile și imaginile, acordurile chitarei și inflexiunile vocii fac parte dintr-un patrimoniu comun, produc bucurie și satisfacții estetice. Căci omul modern e o fire veselă, iar o viață fără poezie și cântec e searbădă.
Câteva condeie de la noi, dar mai ales de aiurea, îmi dau dreptate. Căci arta literară, și nu numai literară, a devenit apanajul unei elite tot mai subțiri. Pentru perceperea mesajului nu sunt de ajuns deschiderea minții și bogăția simțirii, la fel cum pentru a te lăsa cuprins de emoția estetică nu mai sunt suficiente doar empatia, auzul și văzul. E nevoie de studiu aprofundat și inițiere. Era nevoie de inițiere și cazul artei antice, altfel nu s-ar fi vorbit de mituri inițiatice eleusine, e.g., dar una este să ai acces la frumusețe și înțelegere folosindu-te de mituri la îndemână și alta este să înveți zeci de ani pentru a înțelege arta cultă, valoroasă, pură, înaltă.
E neîndoielnic că, odată cu simboliștii, impresioniștii, dadaiștii, expresioniștii, moderniștii…, arta s-a tot îndepărtat de „mase”, numai că, din păcate, locul ei a fost ocupat de te miri ce: cântece de petrecere, de pahar și voie bună, creații cvasipopulare din seria kitschului, iar, de câteva decenii bune, atotstăpânitoarele manele.
Nu sunt adeptul marxismului, dar o artă adresându-se unor mari mulțimi de oameni pe care le fericește sau în care produce emoție artistică e mult mai importantă pentru viața lor decât o creație greu de înțeles și de reținut. Este și motivul pentru care arta se vinde tot mai greu. Mă doare sufletul când intru în librărie și văd că, în afară de culegeri de exerciții și probleme, de subiecte la examene, mare lucru nu se mai vinde.
Câți dintre poeții și scriitorii care se încăpățânează să publice mai trăiesc din scrisul lor? Mult mai puțini ca pe vremea lui Lucian Blaga. Nici editurile nu se încumetă să scoată decât rareori mai mult de 50 de exemplare, și acelea distribuite prietenilor și cunoscuților. Și nu este de vină numai școala, ci și caracterul abscons, sec, lipsit de atractivitate al discursului liric.
Iată de ce se poate vorbi de sindromul Bob Dylan. Artistul nu vine în fața spectatorilor ca să vadă aceștia cât de cult(ivat), de savant este, ce înălțime spirituală și puritate au sentimentele sale, cât de complicată e realitatea înconjurătoare, cât de bine pricepe el sensurile și simbolurile poetice, ci vine să-și binedispună spectatorii, să trăiască alături de ei sentimente, emoții: să-i facă să zâmbească, să iubească viața, să danseze cu sinceritate, să plângă, să uite durerea și necazul, să empatizeze unii cu alții… Lucruri de o simplitate uitată.
Nu neg rolul artei adânc lucrate și studiate, pure, elitiste, absconse, savante căci spre înălțimea ei trebuie să tindă expresia poetică, dar ea nu se adresează decât celor ce o înțeleg. Or dimensiunea umană are și o importantă componentă estetică. Nu poate exista viață decentă fără să discernem între plăcut și neplăcut, între frumos și urât, între bine și rău. Este unul din motoarele progresului.
Iar Bob Dylan a înțeles nevoia de cântec și poezie, nevoia de frumos a „maselor”, a mulțimilor și li s-a dedicat întru totul. În istoria noastră prin apropierea de „talpa țării” s-au remarcat doar sămănătoriștii și poporaniștii. Acum se pare că ne rușinăm cu oamenii de la țară, din cartier, cu semenii noștri simpli.

Petru Tomegea

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: