În ultima vreme, preocupările specialiştilor şi ale aflătorilor în treabă, legate de limba română, aproape au dispărut. Însă aberaţiile celor ce s-au ocupat postrevoluţionar de corectitudinea limbii încep să dea „roade”: şcolarul stresat nu vrea nicicum să înţeleagă de ce î din hotărî devine â în hotărând, de ce pronunţăm „sânt” şi scriem „sunt” etc. La ce va mai fi slujind principiul fonetic?
Ca orice disciplină legată de comunicare, limba română se cere a fi învăţată temeinic nu doar în şcoală unde numai cine nu vrea nu ajunge la un standard acceptabil, dar şi în mass-media, care, din economie, nu acordă spaţiul cuvenit cultivării limbii, iar corectitudinea şi eleganţa propriei exprimări are de suferit.
Nenorocirea vine din necunoaşterea limbii de către cei ce se adresează direct consumatorilor media. Pentru ei, comunicarea corectă nu este nici pe departe o prioritate, eufemistic vorbind. La încadrare nu li se impun cunoştinţe de limbă. De parcă nu şi-ar câştiga pâinea cu limba română. E admirabil efortul multor manageri de a cere noilor angajaţi cunoaşterea limbilor străine, dar de exprimarea corectă în limba română nu se ocupă nimeni. Ascultându-i pe unii dintre aleşi, funcţionari, inclusiv pe ministrul educaţiei, n-ai crede că au văzut în viaţa lor o carte de gramatică.
Pentru că mediile noastre, în majoritate, sunt contaminate de erori gramaticale. Nu mai vorbim de conţinut. Greşelile dovedesc necunoaşterea regulilor ortografice şi ortoepice. Unele sunt uşor de observat, însă pleonasmul, aplicarea aleatorie a regulii gradelor de comparaţie şi chiar accentuarea unor cuvinte ar merita mai multă atenţie.
Zilnic suntem agresaţi de „aprecieri pozitive”, „evoluţii negative”, ori „pozitive”, „a aproba pozitiv”, uneori „afirmativ”, „a dezaproba cu tărie”, „absolut corect” sau „incorect”, „foarte legal”, „foarte ilegal” sau şi mai şi: „complet ilegal”. Orice vorbitor de limbă română poate sesiza fără nicio greutate „beţia de cuvinte” a celor ce vor să pară foarte decişi, pentru că apreciere, evoluţie, aprobare nu pot fi decât pozitive, iar legal şi corect au ca antonime pe ilegal şi incorect, fără grade intermediare de comparaţie. Dezaprobarea rămâne tot dezaprobare şi „fără tărie”.
Multe pleonasme aparţin stilului administrativ-juridic: „infracţiunea de omor” ori „de furt”, de „tâlhărie” etc.. Să însemne cumva că există şi omoruri, furturi, tâlhării care nu sunt infracţiuni?
Crainica postului PRO TV cerea deunăzi să „nu eludăm mişcarea în aerul liber”, neglijând că a eluda înseamnă altceva. Dar mai înseamnă şi boala abuzului de neologisme, de savantlâcuri. Din aceeaşi emisiune: „se completează reciproc”, „unul pe altul”, „se autopropune” – neluându-se în seamă valorile reflexive ale sinonimelor: se, auto, reciproc, unul pe altul, fiind suficient doar unul.
Necunoaşterea sensurilor unor neologisme ca „rebarbativ”, „reacţionar”, „refractar”, „oportunist”, „infractor” este nepermisă moderatorilor TV, jurnaliştilor, care le găsesc adesea grade de comparaţie în contexte imposibile. Interesant este că acum unele încep să fie folosite ca atare: ultrareacţionar. L-a observat şi Caragiale. Uzul limbii greşite poate produce mutaţii imprevizibile.
Un înalt funcţionar de stat a perorat un sfert de oră despre „perspectivele viitoare”, ca mai apoi s-o ia de la capăt cu „prognoze viitoare”. Ei bine, după asemenea dovezi de „stăpânire” a limbii, fiţi siguri că mesajul său, de altfel viguros, nu a avut niciun ecou. Până când onorabilii vorbitori şi scriitori TV nu vor înţelege că a te exprima corect româneşte este o formă de respect faţă de segmentul căruia i se adresează, efortul lor va fi inutil.
Prezentăm câteva „perle” de politruci: „a reuşit să aşeze economia pe o pantă ascendentă”? (pantă – porţiune de drum pe care vehiculele circulă coborând- DEX). Sau agramatisme ca: „îi convine mai bine…” sau, în aceeaşi emisiune, „îi convine de minune”, … „mai degrabă”? Ori un ministru al mediului care propunea „implementarea în practică a acestor legi”, referindu-se apoi la o „apă foarte potabilă”? Ce să zici de un stâlp al puterii care schimbă echipa de partid „nemaifiind lucrativă”? (lucrativ – care aduce câştig, rentabil). Hm! Gura păcătosului adevăr grăieşte. Un reprezentant al Guvernului cerea nici mai mult nici mai puţin ca „inginerii să fie utilizaţi în domeniu”? Iar un distins istoric: „e absolut foarte posibil…”, ca mai apoi să continue: „e ceva nelalocul ei”? Chiar că… Nu li se întâmplă nimic. Lumea uită. Ei nu-şi dau seama. Altui mare domn i-a ieşit porumbelul: „Eu nu înseamnă că justific…”. Sau avocatul de succes: „d-l director…pe care firma noastră îi acordă asistenţă”, anacolutul de-a dreptul primitiv nefăcându-i o bună reclamă. Sau dl Gh. Onişoru, colegul de anacolut: „Cine are dosar, noi nu-l putem fabrica”?
După cum se vede, numeroase greşeli vin dintr-un snobism vechi de peste două secole. Chiar dacă posibilităţile instruirii sunt la îndemâna tuturor, apar indivizi care, cu bună ştiinţă, îşi schilodesc numele de familie. Cazul a mai fost semnalat, abuzul continuă, mai ales în sport, ceea ce face credibilă afirmaţia despre analfabetismul unor crainici sportivi. Nume româneşti ca: Bouariu, Găinariu, Rotariu, Curelariu, Vacariu, Lemnariu, Pascariu, Pădurariu, Porcariu, Chiuariu, sau Vieriu, Cocieriu, Funeriu etc. nu au putut fi împrumutate nicicând şi nicicum din genitivul grecesc de tipul Vasiliu, Gheorghiu, Grigoriu, accentul căzând pe ultimul i, antroponime apărute la noi mai întâi în catagrafiile fanariote. Primele însă sunt cuvinte româneşti derivate pe teren autohton şi nu pot fi accentuate după model grecesc. Ca dovadă dubletele: Boaru, Găinaru, Rotaru…
E de mirare că lingvişti şi decidenţi politici nu văd adevărata cauză a stricării limbii. În timp ce pentru corectitudinea limbilor franceză, engleză, germană trudesc zeci de institute de profil în vederea actualizării anuale a dicţionarelor şi gramaticilor: Larousse, Robert, Oxford, Chambers, Webster’s etc., limba română nu beneficiază nici măcar de lucrări normative unanim acceptate.
Şi atunci, ca şi în alte domenii, recităm leitmotivul: vorbim limba pe care o merităm.
(Apărut în Crai Nou)
Prof. Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 