Atacurile politicienilor asupra presei s-au înmulţit: ba că nu sprijină iniţiativele guvernamentale, ba că nu vede tendinţele pozitive din economie, viaţa socială. Dar acuzele că degringolada politică actuală se datorează trusturilor media depăşesc insidios cadrul corectitudinii politice, aşa vetustă cum e declarată ea de intelectuali fini. (Să se fi perimat political correctness printre oşti pretoriene minereşti şi majordomi fesenişti scrofuloşi la datorie? Ar fi dăunat corectitudinea asta României postdecembriste? Miroase a cabală.)
Puterea şi opoziţia au obligaţia să-l informeze cinstit pe cetăţean, să aibă o bună comunicare cu alegătorii, iar mass-media de aceea există ca să intermedieze legături cu masele, aşa că raportul între medii şi politic merită a fi studiat cu băgare de seamă, deoarece indică starea democraţiei şi a libertăţilor – noţiuni absente din discursul politic românesc.
Exagerări şi excese au fost de ambele părţi, unele de o josnicie incalificabilă. Vor rămâne în istoria unui neam nevoit să-şi aleagă reprezentanţi dintre inşi cu educaţie, expertiză şi chiar competenţe, inclusiv lingvistice, precare. „Presarii” beşteliţi nu s-au lăsat mai prejos, inventând un stil caustic-pamfletar, din păcate, fără ţinuta antebelică. La adăpostul său proferă zvonuri, minciuni, măscări, insulte după chipul şi asemănarea fiecăruia. Mai accentuat pe Internet. Nu nobleţea de spirit îi determină totdeauna să-şi desfigureze adversarii, politici ori de breaslă, cât necesitatea unui rating convenabil şi pofta de a se grozăvi. În piaţa mediilor noastre oferta se calează 100% pe cererea consumatorului, amator de execuţii publice grobiene şi distracţie, fără proiecţia unei evoluţii măcar spre normalitate. În lipsa unei acţiuni hotărâte de educare a maturilor, vom avea aceeaşi iresponsabilitate politică, aceeaşi propensiune spre mahala mediatică. Or asemenea programe educativ-instructive sunt nelipsite din grila zilnică a mediilor occidentale, fără deosebire, deşi cultivă de secole respectul faţă de lege şi civismul.
Canalul principal de propagare a mesajului politic îl constituie încă audio-vizualul. Pe sticlă, însă, politicii preferă actoria joasă, nu confruntarea de idei, aşa explicându-se exacerbarea violenţelor de limbaj. Pe vremea armaghedoanelor se ajunsese chiar la arestarea jurnaliştilor în plină stradă. Vina e şi a spectatorilor mereu înşelaţi, fiindcă îşi aleg modelele politice în funcţie de fler şi percepţii subiective, nu pe baza unor elemente doctrinare, de aceea vor sânge, cătuşe, bălăcăreală, fuduli când ai lor ies în câştig.
Breslaşii condeieri nu au nevoie de apărare decât prin punctualitate, justeţe şi arta scrisului, în consecinţă politicianul de vocaţie e îndrituit să caute sprijinul mediatic. De menţionat că în ultima vreme şi-au făcut loc printre berbecii mediatici angajaţi trup şi suflet în bătălia dintre putere şi opoziţie câţiva apărători sinceri ai statului de drept, câteva ziare şi reviste unde balanţa nu stă într-un singur taler, iar concertul valorilor nu e pe o singură voce. Nu peste tot se cumpără ştiri prefabricate. Poate că, de data asta, cu câteva flori se va face primăvară – respectivele produse par a se vinde mai bine.
Cele ce se nasc cu mare greutate sunt proiectele politice, educaţionale, sociale, culturale susţinute à la longue de mass-media. Comparaţia cu presa occidentală relevă înapoiere nu numai factuală, ideologică, stilistică, ci şi de comunicare cu propriii cititori. Înspăimântă deturnarea informaţiei, dependenţa de surse economice interesate în promovarea unor vectori de influenţă care ne vor ţine departe de lumea civilizată – şi aşa organismele de monitorizare ne plasează mult sub Bulgaria şi chiar Burkina Faso. Nici campaniile de presă, nici focalizarea mediilor pe anumite arii tematice populiste ca egalitarism, sindicalizare, justiţiarism, oligarhizare nu reuşesc să depăşească partizanatul de gaşcă, disjuncţia între ai noştri vajnici promotori ai progresului şi ai lor rebegiţi de beteşuguri, cantonându-se de 20 de ani între cele două fronturi ale războiului dâmboviţean pentru putere, unul la vedere, în campanii electorale de o primitivitate specifică lumii a treia şi altul pe surse, pe sub mese, pe la colţuri, prin crâşme de lux şi chiar bude.
Jurnaliştii de vocaţie afirmă că nu au subiecte înălţătoare fiindcă ţelurile la vârf sunt altele, că ţara se duce de râpă din cauza fuşerelilor pentru acapararea funcţiilor şi a jafului sistematic al banului public. Însă şi opoziţie şi, mai abitir, putere îşi văd de interesele lor şi ale comilitonilor, avere, putere de decizie în partide şi guvern. Mai grav este că au învăţat să pună frâu sau/şi botniţă presei: prin dirijarea publicităţii mănoase a firmelor, publice ori ale finanţatorilor de partid, către mediile obediente, prin ameninţări şi controale fiscale multe şi dese până la închiderea redacţiilor, ori prin şuntarea distribuţiei. Reuşesc să facă agenda spaţiului public prin lansarea unor evenimente de presă, multe create în laboratoarele serviciilor secrete, pentru acoperirea stărilor de fapt păguboase pentru imagine. Dacă regimul Iliescu-Năstase a fost sancţionat pentru revenirea la practici mediatice ceauşiste, guvernarea actuală cică desăvârşeşte opera „înaintaşilor”, iar dispariţia atâtor publicaţii naţionale şi mai ales locale este semn al amestecului dirijist în piaţa mediilor, ceea ce numai democraţie nu înseamnă.
Semnale ale incorectitudinii, ale netransparenţei politice vin nu doar din interior, ci şi din ultimul raport al Oxford Analytica (8 martie 2010) : „jocurile politice deturnează atenţia de la economie”. Deoarece li-i greu să-şi evalueze consecinţele propriilor acţiuni (feedback) şi să recunoască adevărul, s-au aruncat şi unii şi alţii cu mânie asupra concluziilor dure ale universitarilor englezi. Ca pe vremea fesenismului glorios.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 