Un guvern cu două moașe

Un guvern cu două moașe

Ca orice guvern român de după ‘89, și guvernul Ciucă s-a născut în chinuri. După încercări ratate din pricina calculelor politicianist-dâmbovițene, calcule de tipul: „să-i dăm jos pe ăștia că ne îngroapă și n-avem cu ce defila la viitoarele alegeri“, președintele i-a așezat la aceeași masă pe eternii rivali din dreapta și din stânga, adică pe liberali și pe social-democrați, și le-a cerut să guverneze împreună cum știu ei mai bine, să conducă țara în vreme de criză, că tot se lăudau ei cu competențe nici măcar bănuite de „presari“. Iar cu actuala criză nu e de joacă: scumpirea facturilor la energie, inflația galopantă, criza din Sănătate cu cheltuieli și eforturi imense și criza internațională legată de intervenția lui Putin în Ucraina. 

După așezarea personalului guvernamental la Palatul Victoria acum aproape trei luni, au apărut și moașele, deocamdată doar în persoanele liderilor celor două formațiuni PNL și PSD, secondați de alți șefi și șefuleți care vor să se bage în seamă. Și cum avem inflație de băgători de seamă, nici vorbă de plictiseală. Bietul Nicolae Ciucă, prim-ministrul, s-a trezit a doua zi legat (coexistențial) când de o moașă, când de alta, căci, din calcul șmecheresc, nu i-a fost tăiat cordonul ombilical, pe limba noastră, buricul. 

Veți spune domniile voastre că nu e rău când mielul / miala (ca să fiu și eu correct politically) suge la două oi, pardon, mame. Ce te faci însă când cornutele nu se suportă, sunt forțoase și se împung? Că pe meleagurile noastre sentimentele de prietenie și dragoste nu țin mult, cam cât ai duce o brazdă până la capătul ogorului, după care musai vine sfada: s-o întoarcem la stânga (hăis, Plăvane!), ba nu, spre dreapta (cea, Dumane!). Cel mai adesea, cearta e cu sine însuși, dacă dușmanii (și prietenii) nu-s de față. Înjurăturile vin de obicei în lipsă.

După aproape 3 luni de la instalare, disputele sunt pe agenda fiecărei zile și nici nu are cum să fie altfel. Orice măsură, decizie luate pe partea dreaptă sunt discutabile pe partea stângă, iar cele două moașe se contestă reciproc (am nevoie de pleonasme aici!), rățoindu-se una la alta. Unii, între care mă aflu, zic că e bine, deoarece se va alege cea mai bună variantă. Nu se apelează la vot, soluția ideală, fiindcă dreapta va pierde de fiecare dată, mobilizarea ei integrală fiind în dorul lelii. 

Așa că scoatem rufele jegoase în piața publică și maculăm imaginea întregii guvernări, dând apă la moară USR și AUR. Deși au apa pe lăptoc, morile celor două partide macină altă făină: una prezidențială, căci în România fiecare politician, oricât de prizărit, poartă în sacoșa de plastic bastonul de președinte. Ori președinte, ori nimic! Semn că bătălia politică nu e mișcare de mari echipe, ci numai întrecere de lideri. De aceea, după revoluție, politica noastră s-a numit lideriadă, ca modele fiind capodoperele literare Țiganiada și Șmecheriada, ultima în curs de redactare.

Așa că din partea lui Drulă, a Șoșoacăi și a maestrului peluzei Simion, guvernul și dl Ciucă își pot vedea liniștiți de arăturile de primăvară timpurie, de pus barabule, hajmă și sfeclă roșie, dar și de săpat unii la temelia altora, ca să respecte tradiția de succes (ne)garantat.

Și acum, țineți-vă bine: deși se împung unii cu alții la televizor (pentru voturi), în dosul scenei se înțeleg, cu greu, dar se înțeleg, fiindcă nu știu ce vrajă, ce lipici sau adeziv îi ține împreună, de nu cumva va fi fiind frica de… despărțire. Unii presari bănuiesc „ciolanul“, adică funcția, alții, banii mulți dați pe mână, numai buni pentru clientela politică. Nu m-aș lua după povești reînnoite zilnic de 30 de ani, ci mai degrabă îi suspectez de oareșice responsabilitate – până la urmă și poporenii plătitori de taxe și impozite merită un pic de atenție și chiar efort.

Și numai că așa este fiindcă pe pragul de sus, deasupra capului, se bălăngănește sabia lui Damocles, cu două tășuri, unul dinspre DNA, care pare să se fi trezit la viață după noaptea prelungită e epocii Dragnea, iar celălalt vizând alegerile din 2024, alegeri cu dichis major: locale, parlamentare, prezidențiale și pentru Parlamentul European. Iar până atunci bine ar fi să ne vedem de treabă.

Petru Tomegea

Încăierare și păruială

Încăierare și păruială

Cică bețivii au un Dumnezeu al lor care îi ferește să-și rupă gâtul când cad. La fel și inșii care vor cu orice preț să fie oameni politici, dar nu învață cu ce se mănâncă politica. Ei se numesc politicaștri, adică un fel de fake-politicieni, iar singurul rezultat al muncii lor e politicăreala. Și ei au un sfânt care îi trezește din când în când sau îi trage zdravăn de mânecă. Dar numai după ce dau cu capul de pragul de sus. De demonstrat.

Căci nu altceva a fost încăierarea politică a ultimei săptămâni: o păruială la vârful coaliției de guvernământ și o ceartă a miniștrilor USRPLUS cu prim-ministrul Cîțu. Cuiul lui Pepelea? Ministerul Sănătății și Vlad Vasile Voiculescu (VVV), un „lasă-mă să te las“ care n-avea ce căuta acolo. După prestația sa de 113 zile la Sănătate, când doar intervențiile directorilor de spitale și a lui Raed Arafat au scos căruța din șanț, le dau dreptate celor ce se îndoiesc de studiile sale înalte: nu e posibil un astfel de comportament pentru un absolvent al unei universități prestigioase.

Spre deosebire de „marii“ politologi și analiști ai momentului, prăpăstioși către stânga ori către dreapta, e clar că, la stadiul nostru de însușire a științelor politice, o păruială în coaliția de guvernământ era necesară. În Occident, politicienii adevărați, conștienți de menirea lor, numesc „păruiala“, (în cazul lor dezbateri, analize SWOT, critici la obiect), checks and balances și, periodic, supun unui control rațional principalele acte politice urmărind să reechilibreze sistemul politic-administrativ pentru ca nu cumva să-i treacă prin cap cuiva să-și asume mai multe atribute ale puterii ori să nu și le asume deloc.

Or la noi tocmai analiza rațională a lipsit. Chiar și așa, un câștig totuși a fost: transparența totală a păruielii, amplificată de o parte și de cealaltă de circuite mediatice și TV, de ziceai că se dărâmă întreaga șandrama a coaliției liberalo-useriste. Însă despre SWOT (Puncte tari, Puncte slabe, Oportunități și Amenințări), să avem pardon: abia de câțiva ani studenții le învață, iar politicaștrii noștri, mai vechi ori mai noi, sunt prea întărâtați și aroganți ca să pună mâna pe carte.

Ce a scos la iveală încăierarea? 1. Toți vor să fie lideri supremi, neacceptând sub nici o formă lucrul în echipă, nici regulile și autoritatea funcției superioare; 2. Subțirimea, inconsistența ideilor, patima scandalagiilor politici, cu un ego lăbărțat peste partidele lor, simple adunături, încropeli, grăbite să acceadă la putere, 3. O aroganță ieșită din comun față de propriii colegi, față de întreg spectrul politic, 4. Proasta creștere, lipsa de respect față de adversari, față de alegătorii care i-au trimis în Parlament să le reprezinte interesele, dar se caftesc între ei ca pe maidan și 5. Analfabeți la capitolul bună comunicare.

De ce, de unde și de când a pornit gâlceava? A pornit încă dinainte de constituirea majorității de guvernământ PNL, USR-PLUS și UDMR: deși reușiseră la alegeri doar 15% din sufragii, Dan Barna & Dacian Cioloș au vrut să devină vioara I a guvernării, iar deciziile coaliției musai să le aparțină. Pe deasupra, foarte mulți activiști ai USR au continuat campania electorală, atacând zi de zi atât PNL cât și conducerea guvernului din care și ei făceau parte. 

Deși împreună construiseră un program de guvernare, miniștrii lor aveau alte opțiuni, făcând mare caz de inactivitatea și greșelile celorlalți, iar VVV venea zilnic cu fel de fel de găselnițe pentru a-l lovi pe Florin Câțu și leadershipul liberal. Chestiuni care puteau fi rezolvate ca într-o țară civilizată în coaliție, fără atâta tămbălău mediatic, dar dorința de a-i încăleca pe ceilalți colegi se dovedea mai puternică. 

Or lucrurile nu mai puteau continua astfel, iar prim-ministrul, simțind pericolul eșuării guvernamentale, l-a demis pe VVV – punct culminant. În loc să procedeze fair-play, USRPLUS a ridicat miza – demisie la schimb cu prim-ministrul, ceea ce era o prostie: presupunea trecerea prin Parlament a unui nou Executiv.

Și-au dat seama abia după ce partidul cădea vertiginos în sondaje, iar liderii useriști pierduseră bună parte din credibilitate. Dar măcar și-au făcut-o cu mâna lor.

Petru Tomegea

Politică și lehamite

Politică și lehamite

Pierderea guvernării de către stânga românească a retrezit brusc speranțele cetățenilor, sătui de excesele politice ale lui Liviu Dragnea și de gafele din ce în ce mai rușinoase ale servantei sale din fruntea guvernului. Le căzuse greu să le mai urmărească greșelile, minciunile și sforăria. Odată cu instalarea guvernului liberal, mai toți au crezut că peste noapte se pot rezolva toate nefăcutele: se poate repune Justiția pe picioare, școlile și spitalele vor avea un singur țel, acela de a sta la dispoziția performanțelor educaționale și bolnavii vor avea de îndată saloane bine dotate și doctori binevoitori. De asemenea, se va da drumul investițiilor în căi rutiere și feroviare, iar economia noastră va funcționa după regulile consacrate ale capitalismului. Ca pretutindeni.

Se știa de excesele, de abuzurile, de dărnicia guvernului social-democrat cu banii bugetului național, la fel cum se estimase corect uriașul deficit bugetar, unul mirosind a incompetență și jaf, dar finanțiștii căutau soluții. Poporenii au așteptat miniștri serioși și competenți, iar lucrurile începuseră chiar să meargă ceva mai bine. Ni se învioraseră speranțele. Din păcate, n-a ținut mult.

Era nevoie de legi noi și chiar ordonanțe de urgență, dar firava majoritate parlamentară care pusese umărul la căderea guvernului Dăncilă n-a rezistat decât câteva săptămâni, din pricina anului electoral, așa că Opoziția, recte PSD, pentru a-și reveni în sondaje după pierderea a două rânduri de alegeri, și-a pus în mișcare întregul arsenal de contre politice, și-a refăcut majoritatea parlamentară prin reîntoarcerea fiilor risipitori și revenirea la matcă a facțiunii lui Victor Ponta. Legile și ordonanțele necesare noii guvernări au fost întoarse, unele în Parlament, altele cu ajutorul CCR și al Avocatului Poporului, unde foștii diriguitori au avut totdeauna „majoritate“.

Ordonanța de urgență referitoare la alegerea primarilor în două tururi de scrutin a pus capac situației, iar în urma asumării răspunderii guvernamentale prim-ministrul Ludovic Orban a ajuns interimar, situație care pare a se prelungi până la toamnă. Este evident că stângii îi convine un guvern cu puteri limitate pentru că îi permite să-i atace pe liberali cu speranța că îi vor doborî în sondaje, iar PSD va fi mai mult decât a fost. 

Ceea ce începe să se confirme, de nu cumva va fi fiind vorba de sondaje mincinoase. Însă reacția populației care se mai uită la televizor și mai citește presa, mai cu seamă online, pare tot mai flască. Miroase a lehamite și, dacă nu se schimbă nimic până la viitoarele alegeri, vom avea absenteism la urne.

Pe de altă parte, actualii guvernanți și mai cu seamă autoritățile locale, serviciile medicale de urgență au de lucru cu gripa chinezească. Nu atât de gravă pe cât o arată unii social-democrați și slujitorii lor din presă care au început să îngrozească lumea cu știri și interpretări catastrofale. Via Sputnik. Ca din senin s-a declanșat isteria națională, magazinele au început să fie asaltate de cumpărători speriați că nu vor putea ieși din casă.

Și așa, încet-încet, infecția cu coronavirus a devenit miză politică, încercându-se obținerea cu orice preț a voturilor unei populații înfricoșat-buimăcite. Vina infecției a fost aruncată asupra noilor autorități, ca și lipsurile endemice din domeniul sănătății, al serviciilor de urgență medicală.

Lehamitea de aici provine: de 30 de ani asistăm la o bătălie politică surdă, o bătălie de sumă nulă care nu aduce nimic bun pentru cetățeni: aceiași politicieni tupeiști bat pragurile televiziunilor, amenințând și desființând tot ce ține de partide și personalități concurente, iar ideile, programele, proiectele politice pentru modernizarea României și apropierea ei de suratele occidentale lipsesc aproape cu desăvârșire. În tot acest timp, peste cinci milioane de români și-au luat lumea în cap, zeci de mii de oameni mor pe șosele proaste ori sfârșesc cu zile prin spitale subfinanțate, păduri întregi dispar lăsându-ne munții golași, șefii și șefuleții politici iau pe șest între 7 și 40%, (de destule ori chiar mai mult până dispar banii cu totul) din contractele cu statul, discrepanțele sociale și inegalitățile nu mai pot fi ținute în frâu, iar politicienii se ceartă pentru pielea ursului din pădure!

Petru Tomegea

Cu un ochi la sondaje și cu altul la buzunar

Cu un ochi la sondaje și cu altul la buzunar

Este imaginea de ansamblu a momentului politic: partidele parlamentare nu mai construiesc aproape nimic, nici pentru viitorul lor ideologic-doctrinar, nici pentru dezvoltarea zonelor și a domeniilor rămase în urmă, zone defavorizate de majoritatea celor ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, zone precum Moldova în „frunte“ cu județele Vaslui, Botoșani, Neamț, Suceava…, sau Muntenia cu Teleorman, Mehedinți…, iar între domeniile uitate, educația, sănătatea, căile de comunicații rutiere și feroviare… Se mai face câte ceva în virtutea inerției sau a unor programe și proiecte aflate în lucru de mai mult timp.

Nu că în alte perioade s-ar fi strofocat cine știe ce, fie și privind numai la accesarea fondurilor europene, unele destinate coeziunii, adică apropierii de zonele dezvoltate ale Occidentului, ceea ce ar fi trebuit să ducă la o mobilizare fără precedent a decidenților. În afară de vorbe, nu s-a întâmplat deoarece atenția lor nu a fost și nu este spre dezvoltare economică, ci spre a ține sub supraveghere și control sondajele de opinie, buzunarul propriu și adversarul politic spre a-l desființa, a-l destructura, a-i abate atenția. În loc de politică, avem parte de politicianism cât cuprinde, de bătaie de joc, limbaj de cartier prost famat și fente mai ceva ca la alba-neagra.

Pe de altă parte, toată această tevatură cu alegerile anticipate și acelea în două tururi de scrutin este despre cum pot fi prostiți alegătorii și despre buzunarul propriu: în caz de anticipate, (nomina odiosa!) parlamentarii, conform legii actuale, nu mai beneficiază de pensii speciale, așadar partidele vor avea un volum de cotizații mai mic și vin trei rânduri de alegeri, locale, județene și naționale. Când este vorba de alegeri locale în două tururi, buzunarul gol se mută de la vârful politicii mai jos: foarte mulți aleși locali își vor pierde mandatele, odată cu pensiile speciale prevăzute de lege, în schimb, majoritățile locale vor fi mai stabile, iar reprezentativitatea și legitimitatea, mai acceptabile.

Firește, actualele mișcări și decizii politice devoalează strategiile ascunse ale competitorilor: unii vor să-și păstreze avantajele create în câteva zeci de ani, în timp ce noii veniți, noii intrați în sistem, strigă sus și tare, vor să schimbe regulile pentru a avea și ei parte de niscai foloase, evident, nu doar politice. Peste toate, actuala instabilitate politică e și din pricina imposibilității de a mai fi pe liste la parlamentare, dacă partidul scade în preferințele electoratului.

Veșnicii perdanți vor fi, oricum, cetățenii, uitați de toate calculele politice și, mai ales, politicianiste. Un avantaj ar fi totuși pentru noi, alegerile anticipate ar putea să grăbească plecarea multor compromiși în războiul inept cu cetățenii cinstiți, cu justiția și cu justițiarii, a atâtora ahtiați după avere nemuncită și mărire peste noapte.

În consecință, spațiul public s-a umplut de minciuni și manipulări, unele frizând absurdul și ridicolul: PSD s-a trezit că vrea alegeri anticipate, chiar dacă nu are ceva de câștigat, dar susținerea aceasta ar trebui să fie doar de formă, ca să nu piardă voturi; PNL susține alegerile în două tururi de scrutin, deși acestea nu sunt deloc profitabile pentru partid, nici pentru aleșii lor locali, primari și președinți de consilii județene; PSD cică n-a lăsat țara în criză de bani, din contra, actualii guvernanți sunt nepricepuți, numai că România se îndreaptă cu pași repezi spre sancțiuni din cauza depășirii deficitului bugetar pe anul trecut. (Cine era la guvernare anul trecut? Nu cumva PSD?) USR-Plus devine arogantă, se consideră pe cai mari, se comportă ca veșnic câștigătoare, numai că ultimele alegeri și evenimente interne demonstrează altceva…

Nimeni nu se hazardează să spună ce va fi până la vară sau până la toamnă, iar lipsa predictibilității ne va provoca daune ca țară, membră a UE: nu se poate încă ghici dacă vom avea ori nu alegeri anticipate, de moment ce, în majoritate, politicienii una spun și alta fac. Mai greu pentru guvernanți: lipsiți de pârghiile unui guvern legitim, abia dacă vor fi în stare să gestioneze situații și evenimente curente, numai că așteptările populației cresc de la o zi la alta.

Petru Tomegea

Clarificări necesare pe scena politică

Clarificări necesare pe scena politică

Ultimele evenimente politice demonstrează incapacitatea partidelor românești și a politicienilor de a gestiona spre binele cetățenilor evoluția prezentă și viitoare a României. Ultima criză de leadership a determinat o nouă vânzoleală parlamentară de tip dâmbovițean, cu durități și bolmojeli verbale imposibile într-o societate civilizată, cu injurii, strigăte și chiar urlete, iar degajarea unei formule guvernamentale reprezentative este amânată până după alegeri locale și generale, probabil din toamnă.

Cum s-a ajuns aici? Stânga alcătuită din PSD și sateliții săi a făcut greșeli de nepermis la guvernare. La voința liderului său suprem, Liviu Dragnea, PSD și-a demolat succesiv două guverne, Grindeanu și Tudose, iar al treilea își paradise atât de tare imaginea, încât demiterea a venit aproape de la sine. Pe acest fond de nesiguranță  și inconsistență politică, a fost votat guvernul liberal al lui Ludovic Orban de către o majoritate de conjunctură, majoritate care s-a răzlețit în doar trei luni. Cauza? Apropierea alegerilor și teama că alții le vor lua-o înainte și se vor pune pe liste la alegeri.

Însă nu avem temei să ne văicărim. Căderi de guverne la sau înainte de termen au loc în toate statele democratice, uneori mai repede, alteori mai târziu, la fel cum alegeri anticipate pot fi cerute de electorat, de instituțiile democrației, ori de politicienii înșiși pretutindeni. Unele țări au avut parte și de câte două anticipate pe an. Însă nu parcursul moțiunii de cenzură și formele constituționale înspăimântă, ci calitatea liderilor, lipsa voinței politice reformatoare și a hotărârii de a progresa pe calea democratică, imposibilitatea de a lucra împreună spre binele comunității. 

Cu siguranță este vorba de precaritatea deprinderilor de management și a cunoștințelor despre buna guvernare. Cu siguranță interesele politice sunt mai puternice decât aptitudinile de bună guvernare. Ne lipsesc absolvenți ai facultății de Philosophy, Politics and Economics de la University of Oxford ori ai altor universități serioase, iar SNSPA a noastră se învârte în jurul cozii celebrei vulpi la care, zice rectorul Remus Pricopie, ar fi supt Romulus și Remus, fondatorii Romei antice cu care ne lăudăm. Culmea culmilor nu este confundarea lupoaicei cu vulpea de către cineva numit Remus, ci rămânerea în funcția de rector, ca să înțelegem de ce politica românească nu poate depăși genunchiul broaștei. Nici azi, nici săptă-luna viitoare, nici la anul și la mulți ani. Fără multă carte nu ajungi departe.

Există totuși un câștig pentru noi toți: bătălia între dreapta și stânga va duce la o clarificare pe eșichierul politic național, fiindcă, până la urmă, această confruntare va avea un câștigător și un perdant. Nu-mi fac deloc iluzii că astfel de războaie politice duc pe malurile Dâmboviței la clarificări doctrinare, programatice, măcar acum la 13 ani de când suntem membri ai clubului select, Uniunea Europeană. Nu-mi închipui nici că actualii politicieni mor de dorința de a fi votați în cunoștință de cauză de electori, că atunci nu se vor mai cheltui atâtea milioane de euro pe manipulare, milioane aruncate aiurea pe Apa Sâmbetei. 

Înțeleg bine semnalele date de liderul PSD, Marcel Ciolacu. E clar că pentru amânarea alegerilor anticipate se va răscoli întreg sistemul instituțional și legislativ, se vor încălca termene și restricții constituționale, numai și numai să fie alegerile locale într-un singur tur și alegerile parlamentare, la termen. Se speră că în următoarele luni electoratul va uita de Dragnea și Dăncilă, iar social-democrația va fi  ce-a fost și mai mult decât atâta. Când te uiți cu atenția cuvenită la bazinul lor electoral, realizezi că speranțele le sunt deșarte: le-au rămas bătrânii pensionari și asistații sociali.

Ceea ce intrigă, însă, este altceva: după ce PSD și strămoșii săi feseniști se bat cu pumnul în piept de 30 de ani cum nu-i lasă pe ei să doarmă dragostea de „români“, acum n-au nici-un chef să se întoarcă la popor spre a-i afla dorințele, ceea ce este în fond baza oricărui sistem de guvernare democratică. Mi-e foarte clar că orice amânare a alegerilor se va lăsa cu costuri politice mult mai importante decât câștigurile.

Petru Tomegea

Jocuri politice la cacealma

Jocuri politice la cacealma

În perioadele de criză politică, și nu numai, apar la noi fenomene dubioase și în contracurent precum jocul la cacealma. Ce este jocul la cacealma? O stratagemă folosită adesea la poker: un jucător simulează (minte) că are cărți mai bune și plusează, iar celorlalți le e teamă să-l oprească, ceea ce duce la însușirea șmecherească a potului. De! Obraznicul mănâncă praznicul. La fel stau lucrurile și în politica românească: partide și personaje care mai de care se laudă cu roluri și puteri mult mai mari decât au în realitate, așteptându-și fraierii să le ia de bune, iar ceilalți acceptă sau chiar le fac jocul.

Care partide se avântă acum în jocul la cacealma? Cam toate: PSD simulează că are încă puterea și voința de a da jos Guvernul Orban, dar în fapt nu dispune de majoritate, iar eventualitatea declanșării alegerilor parlamentare anticipate îl prinde în plină derivă, degringolada imaginii sale nefiind încă stopată. PNL și președintele lasă impresia la rândul lor că pot controla jocul politic, bazându-se pe rezultatele ultimelor alegeri, dar PSD și aliații săi nu e exclus să o lungească cu anticipatele până la viitoarele alegeri, „fiindcă pot“. Apoi, formațiunile USR și PLUS strigă sus și tare agitând apele că tuturor ne trebuie neapărat alegeri anticipate ca „să scăpăm de PSD“, dar nu sunt nici ele pregătite, ba din contră, pe zi ce trece lucrurile se complică la vârf, iar revirimentul îndelung așteptat în sondaje nu se produce. UDMR ne aburește ca de obicei pe toți că fără maghiari nu rezistă nicio guvernare sau majoritate, așa că se simte bine la sânul PSD. În fine, PMP le arată tuturor celorlalți pisica, amenințând că îl aruncă în lupta pentru Capitală pe primul jucător politic Traian Băsescu, cândva și el mare specialist în cacealmale…

În consecință, sunt de înțeles brambureala și ceața politică din capul politicienilor și al consultanților lor politici, cu toate că deciziile jucătorilor la cacealma sunt previzibile: moțiunea de cenzură împotriva Guvernului nu are prea multe șanse să treacă, fiindcă social-democrații, nu numai că nu dispun de o majoritate stabilă, nici chiar cu aportul udemeriștilor, dar nu au niciun interes nici în intrarea la guvernare, nici în alegeri anticipate. Singurul lor interes deocamdată este să scape de alegerile primarilor în două tururi și să rămână cu Secția Specială pentru a mai putea controla Justiția, iar cetățenii să uite nefăcutele lăsate de Liviu Dragnea în urmă după cele trei guverne.

Firește, PNL și aliații săi vor forța alegerile primarilor în două tururi de scrutin în speranța că totuși Opoziția se va mobiliza și va face rost de voturi pentru demiterea guvernului Orban, numai că nici așa nu se rezolvă mare lucru: procedurile obligatorii pot amâna alegerile anticipate după poftă prin jocul parlamentar, prin intervenția Avocatului Poporului și a Curții Constituționale până le trece termenul. Până atunci vor răsuna chemările la luptă împotriva dușmanilor și a neiubitorilor de țară și neam. Adică aceeași bătălie acerbă și surdă pentru imagine și voturi care continuă de 30 de ani, o bătălie de sumă nulă. În schimb, nu ne vom plictisi: circul va continua gratuit la fel ca și datul în stambă. România mai poate aștepta mult și bine…

Așa cum nu ne-am plictisit nici după preluarea guvernării, nu și a puterii politice, de către liberali: deși știau foarte bine că nu sunt bani pentru dublarea alocațiilor pentru copii de la 1 ianuarie, nici pentru creșterea cu 40% a pensiilor de la 1 septembrie, a.c., au continuat și uneori continuă și acum să susțină că totuși creșterile respective vor avea loc, probabil, gândindu-se la noi împrumuturi. 

Situație speculată la maximum de foștii guvernanți care n-ar recunoaște în ruptul capului că au lăsat în urmă o „moștenire dezastruoasă“, aplicând străvechea strategie „a pământului pârjolit“, ca viitorul guvern să-și rupă gâtul din primele zile. Îndată vor susține contrariul, iar cifrele economice vor fi măsluite ca de obicei, așa că în zilele următoare nici nu are rost să ne mai uităm la ele. De, politică la cacealma.

Petru Tomegea

Copita adevărului

De când e lumea se știe că adevărul se răzbună și totuși politicienii noștri îl mârșăvesc și-l îngroapă, făcându-și iluzii că lor nu li se poate întâmpla. Uite că li se întâmplă. Cu cât se ascunde mai adânc și să mătrășește mai tare adevărul, cu atât și urmările sunt mai grave. Mai cu seamă când e vorba de destinul unei țări ca România. De demonstrat.
Așadar, nu se poate susține că majoritatea actuală de guvernământ nu a știut situația reală a țării, întrucât politicieni cu capul pe umeri, analiști independenți ne-au prevenit încă de la alegerile din 2016 că programele de guvernare, simple înșiruiri de iluzii, nu sunt sustenabile, iar cheltuirea nesăbuită a resurselor bugetare va sărăci țara, că atacurile împotriva justiției și a UE nu cadrează cu tratatele de aderare semnate în 2004. Din păcate, previziunile unor analiști patrioți s-au adeverit, iar România se află acum în pragul unei noi crize politice. Numai cine nu vrea nu-i vede semnele.
Poate că lucrurile n-ar fi fost atât de evidente, dacă Executivul s-ar fi concentrat pe rezolvarea punctuală a situațiilor generatoare de criză: scumpirea energiei, a mărfurilor și a serviciilor, inflația mai mare decât în UE, creșterea dobânzilor inclusiv la împrumuturile guvernamentale, scăderea ponderii monedei naționale în raport cu alte valute, mai ales cu €uro, imposibilitatea accesării fondurilor europene, scăderea accentuată a investițiilor publice și private, necazurile din educație și sănătate, pesta porcină și gripa ucigașă…
Din păcate, prioritățile majorității guvernamentale au fost altele: înstăpânirea pe toate instituțiile statului și gâtuirea independenței Justiției, atacurile concertate împotriva Uniunii Europene, lipsirea de prerogative constituționale a președinției, bătălia electorală continuă și înăbușirea conflictelor interne. Așa că iată-ne cu necazurile: pe de o parte, bugetul național întârziat, sursele de finanțare ale acestuia, nesigure sau iluzorii, reformele financiare nu dau rezultatele scontate, investițiile guvernamentale și străine, tot mai reduse, băncile nu mai vor să finanțeze cu aceeași larghețe cheltuielile guvernamentale, iar pe de altă parte reproșurile tot mai dure venite din partea organismelor europene și internaționale apropo de independența sistemului judiciar, de greșelile legislative ale așa-zisei reforme judiciare și de încercările câtorva lideri de a scăpa de răspunderea penală.
Necazurile guvernării au ieșit în evidență odată cu uriașele demonstrații populare împotriva OUG 13 din februarie 2017 prin care justiția se muta în curtea PSD și cu protestele diasporei din 10 august, anul trecut, fiind accentuate nu numai de nemulțumirile populare, dar și de eșuarea sărbătoririi cum se cuvine a Centenarului și de amatorismul abordării Președinției rotative a UE.
Iar faptul că minciuna are picioare scurte se vede acum și mai bine. Nici vorbă de guvern performant, ci de o mulțime de activiști tupeiști și aroganți, lipsiți complet de competență și expertiză, care s-au apucat să reformeze după ureche finanțele și justiția, iar rezultatele le explodează în față. Nu mai ține să faci din negru alb, nici din minciună adevăr. Degeaba ne spun cu cifre măsluite că trăim mai bine, că ne apropiem cu pași repezi de nivelul occidental de trai, când milioane de români au ales și încă aleg calea exodului, când rezultatele școlii sunt tot mai slabe, iar starea de sănătate a populației, tot mai critică. Priviți numai numărul tragic de victime ale gripei și e de ajuns.
Dar copita adevărului a lovit când le era lumea mai dragă: partidul de guvernământ se scindează sub ochii liderului maxim: sătui de porunci și ordine, de minciuni și abuzuri, foștii prim-miniștri Grindeanu și Tudose împreună cu o serie de deputați, senatori și cu întregi organizații locale părăsesc mândra corabie pesedistă și trec în partida lui Ponta, el însuși detronat mai demult de tovarășul său de încredere, Liviu Dragnea. Măcar de i-ar veni mintea din urmă…

Petru Tomegea

Defazarea politică

Defazarea (sau defazajul) este un concept tehnic constând în desincronizarea a două sau mai multe forțe de aceeași frecvență care trebuie să acționeze simultan la aceiași parametri, puterea și randamentul maxime fiind posibile numai în aceste condiții. În politica unui stat pot exista mai multe tipuri de defazare: între formațiuni politice, ceea ce e normal, între Parlament și Executiv, între majoritatea de guvernământ, guvern și parlament, între guvernanți și guvernați…, ceea ce nu mai e normal. Toate sunt foarte importante, dar pe noi, muritorii de rând, ne doare în primul rând defazarea între guvernanți și guvernați. Despre aceasta va fi vorba mai departe.
Subiectul nu e deloc ușor din pricină că particularitățile actualei guvernări nu sunt cuprinse în manualele de științe politice din nicio democrație: România are guvern, are prim-ministru, are miniștri, dar pe cartea de identitate a fiecăruia scrie Dragnea Liviu, președintele partidului de guvernământ, adică un fel de secretar general căruia tovarășii i-au delegat toate puterile după modelul partidului unic dinainte de ’89. El i-a ales mai cu seamă dintre vasalii baronatului de Teleorman, el i-a numit, el le spune ce și cum să facă și, cum îi iese cineva din cuvânt, cum zboară din schemă. Nu așa au zburat două guverne întregi, Grindeanu și Tudose, de s-a crucit Europa civilizată?
De aceea, când vorbim de defazare politică ne referim de fapt nu la guvernul Dăncilă, existent doar pe hârtie, ci la guvernul Dragnea. Odată înțelese aceste lucruri, să vedem care sunt principalele părți defazate ale activității de guvernare:
1. Defazare puternică, de fapt un adevărat recul, între idealurile populare de întărire a democrației în toate sferele activității social-politice și de satisfacere deplină a dreptului la libertate, la liberă inițiativă, pe de o parte, și realitatea tot mai evidentă a alunecării spre dictatură, anarhie a majorității și bunul plac al liderilor. Ceea ce face ca România să fie cu un pas în afara UE.
2. Defazare între teorie și practică: actuala activitate guvernamentală este fixată strict printr-un program (capodoperă a populismului românesc!) de guvernare devenit lege după însușirea sa de către Parlamentul României, dar rămas la prăfuit prin cele sertare ale Palatului Victoria. În practică guvernul se ghidează numai și numai după interesele iubitului conducător: acesta vrea toată puterea pentru sine și nu poate suporta Justiția independentă, nici Președinția, oricât de constituționale ar fi. De aceea ori le mută în propria ogradă, ori le mătrășește cu ajutorul Curții Constituționale și a celui mai tare ministru al Justiției, Tudorel Toader.
3. Defazare între necesitățile poporului și activitatea guvernului: din pricina incompetenței celor numiți în funcții, în general, clienți politici, rude, nepoți, amante, n-a fost în stare nimeni să prevadă că greșelile economice ale guvernului pot genera inflație, creșterea dobânzilor la credite, creșterea prețurilor la bunurile de consum, ceea ce a făcut ca noua lege a salarizării să nu aducă un minim profit lucrătorilor. Din contra. Întrucât feedback-ul nu funcționează în guvernele Dragnea, nu sunt posibile nici corecțiile rapide necesare ca în orice țară cu regim democratic. În consecință, deficitul bugetar și împrumuturile guvernamentale masive devin amenințătoare pentru România.
4. Defazare între anunțatele politici publice de dezvoltare economică, de construcții de autostrăzi și căi ferate (de mare viteză!), de construirea a 8 spitale regionale și școli, pe de o parte, și activitatea cvasiinexistentă în aceste domenii, ceea ce a provocat rămânerea în urma tuturor celorlalte țări europene.
5. Defazare între normalitatea promovării în posturi a oamenilor competenți și merituoși și realitatea primitivă a promovării clientelei politice, a rudelor, fiilor, amantelor în funcții de mare răspundere, împiedicați nu numai în gestionarea profesiei, ci și în gramatica limbii române, ceea ce a dus la încetinirea dezvoltării economice și plecarea din țară a milioane și milioane de cetățeni apți de muncă.
Mai sunt și altele…

Petru Tomegea

Dragnea sună goarna

Nici bine nu s-a încheiat prima fază a bătăliei parlamentare a PSD cu legile justiției, că iată marele comandir sună adunarea oștirii sale răzlețită prin cele colțuri exotice ale planetei și face apelul (bocancilor) de seara la una din televiziunile de casă. Se vede treaba că și-a planificat treburi care nu suferă amânare pentru următoarea parte a vacanței parlamentare și are nevoie pe lângă sine de toți soldații conștiincioși ai partidului, de nu cumva îl va fi năpădit frica de gol, așa cum jurnaliștii, evident, ai statului paralel, cobesc.
Adevărat se zice că frica păzește bostănăria și, cum în Teleorman sunt multe bostănării, nu exclud o punere la lucru a zicătorii străbune. Firește, politicienii sunt oameni cu o mulțime de specialiști, consilieri pe subiecte, teme, probleme dintre cele mai diverse, dar în ziua de azi parcă poți să mai ai încredere în barba lor?
Ar fi interesant de aflat sursa acestei frici, așa că ne vom da cu presupusul. Judecând după ultimele evenimente politico-juridice, ar cam avea de ce să-i fie frică. Nu e vorba numai de închisoare. De altfel această frică și-a pus amprenta asupra ultimului an și jumătate din istoria României, lăsând urme greu de șters, lucru cu care sunt de acord și aplaudacii, și opozanții. Ca să nu mai zic de nelucrare a treburilor publice sau că vreo câteva sute de mii de protestatari și-au lăsat deoparte alte îndeletniciri și au stat cu ochii ca pe butelie pe guvernele lui Dragnea și comisia lui Iordache. Să nu facă vreo nefăcută. Stres social, nu glumă!
Din păcate, nefăcuta dă deja „rezultate”: abia Comisia de la Veneția ne-a arătat dimensiunea dezastrului legislativ. Și tocmai aici e problema fricii: legile Justiției trebuie trecute din nou prin Parlament și, la ultimul apel la Casa Poporului, au ieșit numai două voturi în plus, între care unul al lui Dragnea Liviu însuși, iar afară plouă și oștirea dă semne de neascultare.
Avem și dovezile: UDMR declară că nu va „marșa”(?), ALDE pune condiții ori – ori, minoritățile nu se vor mai arde a doua oară la degete, grupul Ponta a depășit 11 voturi cică, dar nu se poate ponta sigur pe ele, grupul Mihai Tudose tace, dar e tot după perdele căutând încă ocazia, grupul de la Cluj mustăcește prin Ardeal…, așa că viitorul se complică, iar legile vor trece cu foarte mare greutate, fie nu vor trece. Iar de nu vor trece, marele comandir devine micul comandant. Grea misie, misia de șef la PSD.
În al doilea rând, dacă ne luăm după ultimele strigături, presinguri, manipulări, dosarele penale ale comandantului se dovedesc adevărate pietre de moară, iar roata morii se învârte într-un singur sens, nu se dezvârte, cum ar pofti el. Pe deasupra, alungarea Laurei-Codruța Kövesi arată că s-au strofocat atâția amar de ani degeaba: cu tot războiul împotrivă-i, DNA nu intenționează să slăbească lupta anticorupție, iar sprijinul străzii, al președintelui și al organismelor euroatlantice e și mai și ca înainte.
Așadar, ce e de făcut? E clar că numai apelul de seară al liderului maxim și vaietele jurnaliștilor fideli – mari luptători pentru „eliberarea” Justiției de binom și statul paralel, nu sunt de ajuns. Așa că a fost pregătită din timp, evident, pe din dos, o altă variantă a OUG 13, celebra „noaptea ca hoții”, prin care să-i dea scăpați pe toți cei agățați în mrejele justiției. Dar vai! O iscoadă din comanda oștirii a scăpat porumbelul în piață, iar guvernanților cică le-a fost și lor frică să semneze ordonanța-minune. De! Oameni sunt și ei! Iar până la toamnă, cu Parlamentul în vacanță, ordonanța făcătoare de libertate care să-i scape de belele trebuie să stea dosită.
Și de la toamnă, altă făină se va măcina la moara politică (speranța moare ultima!): majoritatea parlamentară va trebui reconstruită și mortarul e pe sfârșite. Ce să li se mai ofere în condițiile în care partidul e înglodat în datorii, guvernul trăiește pe credit, multinaționalele s-au sorosit, sectorul nostru de stat produce numai pierderi, iar Teodorovici se ceartă cu Mișa?
Deci viitor de aur nu prea mai are actuala majoritate de guvernământ, cu toate că goarna comandirului sună de dimineața până noaptea târziu.

Petru Tomegea

Trebuia să se termine odată

Nu știu ce sorți de izbândă are plângerea sau sesizarea penală a lui Ludovic Orban apropo de înalta trădare și nici nu mor de curiozitate dacă va fi sau nu va fi găsit cineva vinovat. Au mai fost găsiți și alții vinovați și o duc bine mersi: „moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica”, iar de la Caragiale încoace, mai ales acum, în vremea „democrației originale”, ne tot închinăm hoților și corupților, ba chiar le dăm în continuare credit și …votul. Fără să ne gândim că hoția și corupția tocmai pe creduli mizează, tocmai din credulitate și manipulare se hrănesc. Când vom ieși din ceață(?), vom vedea viitorul cu alți ochi și vom scăpa de sărăcie.
Dar nu te poți juca la nesfârșit cu soarta României. Priviți ce se întâmplă la Palatul Victoria și în Parlament: se dă o lege importantă ca aceea a salarizării personalului bugetar și se constată apoi că legea e proastă. În consecință, se rezolvă printr-o ordonanță de urgență. După ceva vreme se constată că aceeași lege e proastă în continuare și se dă încă o ordonanță de urgență. După două modificări, s-a constatat din nou că legea e proastă, iar ministrul respectiv e tot în funcție – fiindcă în România oamenii măriei sale, Liviu Dragnea, nu pot fi schimbați. Iar situația altor legi e cam la fel, multe din ele fiind întoarse de Curtea Constituțională sau de președinte. Nicio consecință pentru autori, România devenind țara gafelor și a dregătorilor incompetenți.
Priviți ce se întâmplă și în domeniul politicii externe, până mai deunăzi, rezervat profesioniștilor și specialiștilor: a fost o bucurie populară imensă când România a semnat tratatele de aderare la NATO și UE, dar acum, cu toate cele peste 70 miliarde € primite de la Bruxelles, liderii majoritari contestă statutele și tratatele europene, făcând alte jocuri alături de Ungaria și Polonia, fără ca votul popular să le dea dreptul să schimbe poziția internațională a țării noastre, mult slăbită de astfel de decizii nesăbuite.
Deși România s-a angajat prin tratatele de aderare în UE să stârpească hoția și corupția, să respecte independența Justiției, să țină cont de separația puterilor, să trăim și noi într-un statul de drept, de mai bine de un an CCR și Parlamentul dezincriminează fapte penale, mai cu seamă acelea din dosarele liderilor actualei majorități de guvernământ. Că se uită Europa civilizată la noi ca la urs.
Priviți și cum gândește liderul suprem care se bate cu pumnul în piept că el este cel mai tare bărbat politic din România, că numai el singur face și desface, numai el îi reprezintă pe „români”: „Iohannis, având experiență cu cele 6 case de la Sibiu vrea acum să ia în proprietate și Palatul Victoria”. Discurs prin care politica națională e coborâtă la nivel de grădiniță.
Firește, e de înțeles spaima și chiar groaza liderilor de guvernământ apropo de acuzarea de trădare a prim-ministrului și a liderului PSD. Adevărul e că, dacă poporul a aprobat apartenența la NATO și UE, iar Constituția spune că poporul este suveran, atunci așa rămâne. Nu schimbăm direcția cum îi vine nu știu cui. Dacă legea spune că secretul de stat trebuie păstrat, că orice schimbare de politică externă se face după o anumită procedură, atunci procedura trebuie respectată. Or, în cazul acuzațiilor aduse de Ludovic Orban, unele articole din Constituție și din alte câteva legi surprind exact situația în cauză. De aici frica.
Iată de ce stilul acesta de a intra cu bocancii în politică, inclusiv cea externă, nu mai poate continua. Nu numai că din 2016 încoace ne-au sufocat și sărăcit cu salarii speciale pentru fideli, pensii speciale, birocratizare, privilegii, legi favorizante, dezincriminări de infracțiuni, grațieri ale câtorva mii de condamnați, bătaia fiind acum pe fondurile pensiilor private, dar ne-au mai procopsit și cu amenințarea unei crize economice la orizont.
Prin eforturi conjugate ale tuturor oficialităților noastre, se reușise totuși ca România să acceadă într-o poziție internațională cum nu mai fusese niciodată după revoluție, alături de Germania, Franța, Olanda, Belgia…, iar prin decizii neinspirate ale actualei majorități am ajuns în aceeași barcă cu iliberalii și euroscepticii. Așa că nu le mai rămăsese decât terfelirea Președinției, singura care mai ține steagul României sus.

Petru Tomegea