Alianțele politice – între dorință și putință

Alianțele politice – între dorință și putință

Pe prima scenă politică formațiunile românești încep să se adune în jurul celor doi poli tradiționali, evoluția fiind determinată de apropierea alegerilor locale și generale. Fără să fi trecut pandemia, apele politice încep să fie agitate, deocamdată doar ca exercițiu de antrenament. Stânga vrea să se refacă după dezastrul de imagine provocat de încarcerarea voievodului de Teleorman și pregătește o alianță cu facțiunea PRO România a lui Victor Ponta, a cărui stea apusese după omorul de la Colectiv, cu rămășițele (provinciale) din ALDE lipite de mantaua lui Călin Popescu-Tăriceanu, cu Partidul Popular Umanist (Social-Liberal) al lui Dan Voiculescu, cel ce își vinde scump de zeci de ani publicitatea Antenelor, și cu ce se va mai găsi prin sertarele social-democrației și ale conservatorismului românesc. Lac să fie, că broaște politice rămase „fără coledzi“ sunt destule.

Dreapta se adună și ea în jurul Partidului Național Liberal, aflat într-o guvernare de sacrificiu, fără susținere parlamentară, dar cu susținerea președintelui, însă celelalte formațiuni, USR (Uniunea Salvați România), PLUS (Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate) și PMP (Partidul Mișcarea Populară) nu s-au adunat pe bune deocamdată decât la nivelul Capitalei. Însă și acolo mai sunt tatonări, mai apar atacuri, contradicții venite dinspre USR și mai ales dinspre cei câțiva lideri gureși pentru care unitatea, disciplina de partid sunt ceva ce nu există. E clar că tinerii useriști au alt stil de a face politică, unul care le diminuează voturile.

De mai mulți ani, polarizarea opțiunilor partinice se face tot mai evident în  sensul sistemului politic american bazat pe două partide puternice, republican și democrat, și pe alternanța la guvernare. Noi vorbim deocamdată de domeniile Stângii și al Dreptei, dar, să nu ne lăsăm înșelați, nu este vorba de o limpezire ideologic-doctrinară, cât de o regrupare a forțelor politice în jurul celor două centre actuale de putere: majoritatea parlamentară a PSD, lipsită deocamdată de un lider omnipotent precum jupânul Liviu Dragnea, și președintele Klaus Iohannis alături de liberali. Tabloul trebuie completat cu nestatornica USR, dispusă să accepte și să promoveze  politici de stânga și egalitariste. De aici eticheta prost famată de formațiune neomarxistă. Viitorul congres de unificare cu PLUS va decide orientarea, din cât se vede, spre partea dreaptă. De aceea câțiva lideri încearcă fără mare succes să degajeze terenul de liberali, creând confuzii și turbulențe greu de asimilat într-o ipotetică alianță. E nevoie de eforturi, timp și răbdare, ceea ce e mai dificil pentru tineri.

Așadar, avem un sistem bipolar în devenire, ceea ce va limpezi mai curând opțiunile electoratului, cu atât mai mult cu cât liderii, și ai stângii și ai dreptei, nu vor putea juca în aceeași măsură cartea proprie, ci a coalițiilor care se nasc sub ochii noștri. Altfel, șansele sunt mici. Oricum spectacolul politic al alegerilor va fi unul captivant.

PSD a anticipat că alianțele, uniunile de partide ale dreptei se vor naște cu greutate, așa cum s-a întâmplat în ultimele trei decenii, și nu a acceptat Legea alegerii primarilor și a președinților de Consilii Județene în două tururi de scrutin, lege susținută de PNL împreună cu partidele mici, fiindcă oricum PSD are mai mulți primari și șefi de județe decât toate celelalte partide la un loc, ceea ce e un avantaj electoral demn de luat în seamă.

De aici decurge adevăratul motiv al grăbirii alianțelor: pentru că nu mai pot negocia cu alte formațiuni în turul al doilea, vor negocia înainte de alegeri și vor mai salva ceva din pierderi. De aceea nu vor ierta lipsa de fairplay a social-democraților noștri, abuz specific unor stadii din copilăria democrației. Nu s-a pomenit în lumea civilizată ca unele partide, formațiuni să fie dezavantajate din start în campania electorală, iar responsabil de această situație nedemnă pentru un partid al UE este lacomul PSD, cel ce are majoritatea parlamentară și dorește să și-o păstreze prin orice mijloace, eventual să câștige și viitoarea guvernare.

Până una alta, bătălia politică se încinge, dar nu pe proiecte și ideologii, ci pe personaje-candidați, de aceea acum li se caută reciproc nod în papură și schelete în dulap. Pentru că unele alianțe politice sunt doar alcătuiri de oști și găști pentru a le asigura partidelor succesul electoral. Nimic altceva.

Petru Tomegea.

COVID-ul a infestat politica românească?

COVID-ul a infestat politica românească?

Semne erau și înainte că ceva nu e în regulă cu politica noastră, dar, după primele cazuri de îmbolnăvire a populației cu COVID-19, simptomele de boală nu au mai putut fi ascunse: politica avea accese de pierdere a memoriei, dădea din gard în gard, anunța decizii politice șocante, unele lipsite complet de realism și rațiune, altele anulate după scurtă vreme, se făceau alianțe politice pe sub mese, se certau liderii și partidele (între ele) de mama focului ca să vadă lumea câtă preocupare au pentru viitorul „scumpei țărișoare“, se ițeau și se ițesc în frunte foști bidivii politici ajunși azi simple mârțoage… Vor mereu în fruntea bucatelor. 

Cu toate că piesa asta neroadă și absurdă se joacă de 30 de ani cu rezultatele pe care le simțim pe pielea noastră, acum parcă actorii principali au îmbuiecit cu totul. Or altceva ne-am fi dorit de la reprezentanții noștri plătiți boierește, prea gras,  prea mulți, din bănuțul contribuabilului, din munca lucrătorului cinstit și a sărmanului.

Pe ce mă bazez: pe declarații fără noimă date la debutul pandemiei și anulate acum când se întrevede(?) posibilitatea ca pandemia să se domolească ori să dispară: cică guvernul și președintele nu sunt în stare să ne apere de boală, vor fi milioane de morți, nu s-au pregătit din vreme pentru explozia infectărilor, lăsând peste un milion de stranieri să se întoarcă acasă și să aducă moartea printre „români“.

Firește, înțelegem bătălia politică, dar într-o țară democratică adevărul și responsabilitatea politică sunt mai presus de toate, inclusiv de voturi: nu putea nimeni să interzică întoarcerea acasă, în România, a cetățenilor români, însă au fost luate măsuri de carantinare a suspecților și de izolare la domiciliu a celorlalți, ca drept dovadă, numărul deceselor și al infectărilor cu coronavirusul e mult mai mic decât în țările cu sisteme medicale bine puse la punct. Da, se poate reproșa că nu întotdeauna și nu peste tot regulile au fost aplicate corect, eventual până la capăt, că nu au fost suficiente fonduri, materiale și aparate, nici condiții create de la început în spitale, că nu doar în Suceava și în alte câteva locuri numărul deceselor e înspăimântător, iar aceste reproșuri sunt îndrituite, devenind chiar o armă politică redutabilă împotriva liberalilor, a deciziilor guvernamentale și prezidențiale.

Numai că, după spaima din primele săptămâni, ce să vezi? Politicienii   social-democrați și aliații lor au întors-o ca la Ploiești: neagă măsurile restrictive, neagă rolul distanțării sociale, care ne-au salvat totuși de nenorocire, susținând sus și tare că de fapt guvernul lui Iohannis a urmărit să distrugă economia, turismul, viitorul „patriei noastre dragi“ și să supravegheze populația, să o oprească să protesteze în stradă împotriva „măsurilor arbitrare“ precum starea de urgență, de alertă, furând datele personale cu termometrul… 

Percepția mea este că Opoziția parlamentară și-a dorit o confruntare pe viață și pe moarte cu pandemia, ca în Suedia, sau ca în America de Sud unde groparii nu mai fac față: cine rezistă, bine, cine nu, adio și-un praz verde, și-așa erau bătrâni și bolnavi, iar cafenelele, restaurantele să lucreze „full time“. Așadar Opoziția avea numaidecât nevoie de hecatombe de cadavre, singura cale de a accede la putere după alegeri… Nu-mi dau seama cum oameni politici care vor să conducă țara pot susține măsuri criminale, chiar genocidare, fără frică de pedeapsă. 

Pe deasupra, apar și alte anomalii: deși guvernanții și România se confruntă cu o criză financiară teribilă, ca și celelalte state, fie foarte dezvoltate economic, fie nu, inclusiv SUA, Franța, Germania…, majoritatea parlamentară actuală a legiferat creșterea pensiilor cu 40%, dublarea alocațiilor copiilor și ar mai vrea să trimită către fiecare cetățean un plic cu bani pentru ieșirea din criză… Sunt tare curios de ce nu au aplicat ei respectivele măsuri și ce ar fi făcut acum cu astfel de intenții dacă ar fi fost la Palatul Victoria. De unde ar fi făcut PSD și ALDE rost de bani, după ce la predarea guvernării au lăsat visteria statului goală?

Se face mereu apel la responsabilitatea guvernanților, a Puterii, dar nu se admite nicidecum că Opoziția alcătuită din majoritatea parlamentară actuală trebuie să manifeste aceeași responsabilitate față de destinul României.

Petru Tomegea

PSD își schimbă garderoba?

PSD își schimbă garderoba?

Și-ar schimba-o, dar nu este hotărât ce să aleagă. Unii lideri umblați pe la curțile UE și câțiva activiști mai cu ștaif ar opta pentru fracul social-democrației europene, numai că n-ar prea dori să-și arunce la lada de vechituri bunătate de surtuc bolșevic moștenit de la înaintași, surtuc care le-a ținut de cald în toți acești 30 de ani. Și nu le-a fost deloc rău: în toată această perioadă, au deținut frâiele în administrația locală, iar la Palatul Victoria, în afară de prim-ministeriatele Convenției Democrate și ale fostului PDL, partidul s-a lăfăit mai mult de două decenii, a prins rădăcini viguroase și chiar a făcut pui. Nu fructe.

Militanților vechi, rămași acolo de pe vremuri roșii, nu le pasă de frac. Mai degrabă înclină spre cojocul mițos carpato-danubiano-pontic, spre opinca tradițională – cândva talpa țării – spre berneveci și cioareci, fiindcă li se umflă pieptul și dau în lacrimi (de crocodil) când pronunță numele „român“.

Liderii forțoși, însă, consideră că PSD este instrumentul lor de a obține și  a poseda puterea politică, avere și prestigiu și nici măcar nu este nevoie de haine ideologice că ei sunt partidul și fac ce vor mușchii lor cu el, „fiindcă putem!“, se împăunează ei în de ei înșiși. Așadar, nici vorbă de frac sau alte costume ideologice de secol XXI. 

Vă puteți imagina cum ar sta fracul pariziano-berlinez-londonez pe Eugen Nicolicea, Șerban Nicolae, Florin Iordache – „Ciordache – altă întrebare!“ care au încercat și chiar au reușit să întoarcă Justiția din drum? Dar pe Cătălin Rădulescu – Mitralieră, pe baronii Marian Oprișan, Niculae Bădălău, Paul Stănescu, Marcel Ciolacu, Marian Vanghelie, Liviu Dragnea, Ionel Arsene, Mihai Fifor…, greii social-democrației românești împătimite de caviar? Le vedeți pe Viorica Vasilica Dăncilă, pe Olguța Vasilescu, Maria Grapini, pe Gabriela Firea, Rovana Plumb, Andreea Cozma… dialogând cu Angela Merkel ori cu Ursula von der Leyen?

Și nu e neapărat vorba de fracul european, cât este vorba de apetitul pentru democrație: cine poate uita maniera berbecos-forțoasă în care s-au adoptat principalele legi în ditai Parlamentul României când nu cred că a contat serios vreun amendament al adevăratelor organizații profesionale, al opoziției sau măcar al specialiștilor și al experților independenți politic? La fel cum nu cred că a fost vreodată mai multă manipulare în spațiul guvernamental, fie și numai dacă luăm în calcul celebrul caz al lui Liviu Dragnea ca să descoperim ce făcături s-au ascuns în spatele cortinei: abuzul de putere și guvernarea împotriva interesului public.

Acum, măreții lideri se chinuiesc să nu deschidă gura despre excesele și greșelile din timpul guvernărilor lui Dragnea (Grindeanu – Tudose – Dăncilă). Nu mai amintesc nimic de OUG 13, 114…, se prefac a uita atenționările primite în ultimii trei ani de la organismele Uniunii Europene și cele internaționale.  De ce le-au primit? Fiindcă toate schimbările în justiție aveau un singur scop: să-l scape pe Liviu Dragnea de pușcărie și să-i deschidă drumul spre posturile de prim-ministru, mai întâi, și apoi spre acela de mare mahăr, nu președinte, la Cotroceni.

Ne aducem cu greu aminte că atunci cu toții am tremurat ca nu cumva România să intre în malaxorul Art. 7 din Tratatele de Integrare, acela referitor la pierderea dreptului de vot și a zecilor de miliarde de €uro, sau Doamne ferește!, să se închidă porțile UE pentru România. Ei, bine, acum niciun împricinat de zaranie nu mai deschide gura despre glonțul care ne-a trecut pe la ureche. Nu e vorba de rușine ori căință.

Iată de ce cred că PSD nu va căuta nicio casă de modă europeană pentru a se costuma la noul congres ori în vederea marilor confruntări electorale din acest an și va etala din nou surtucul tradițional, purtător de noroc cică social-democrat, care în fapt, cum ne-a obișnuit, e social-democrat doar cu numele. Așa că sub astfel de straie  tradiționale se poate afla oricine: și urmașii lui Dragnea, acum în căutare de stăpân, și urmașii Vioricăi Dăncilă, puși acum la tocit limba românească, ceea ce e valabil și pentru alții, și însăși Olguța și însuși ilustrul Manda, cel găsitor numai de proști în propriul partid…

Oare ce fel de țară vor să aibă posesorii de surtuc?

Petru Tomegea

 

De ce ne-am împotmolit?

Îmi aduc și acum aminte cu ce avânt am pornit să ne punem la punct țărișoara imediat după revoluție, să ne-o facem a noastră, a tuturora, civilizată, primitoare, democratică și bine văzută în lume! Cu câte speranțe ne-am dus la primele alegeri libere din Duminica Orbului în 1990! Toți eram convinși că, prin muncă stăruitoare și voință politică, în câțiva ani putem ajunge din urmă Occidentul… Praf și pulbere s-au ales de dorințele noastre, nu într-un an, doi, ci în acești 30.
Emanații revoluției au știut de la început că suntem un popor răbdător, nu și pătimaș, dar visele nerealizate ne-au făcut cu timpul mai conștienți de propria soartă, în același timp nerealizările devenind adevărate pietre de moară de gâtul politicienilor iresponsabili. De aceea, cu mici excepții, instituțiile democrației și-au pierdut credibilitatea, iar carierele la vârf nu au avut viață lungă în România, minciuna și ticăloșia politică fiind instalate pe termen nedefinit.
Acum se vede cu claritate că ne-am împotmolit nu din delăsarea poporenilor, ci din pricina iresponsabilității și a incompetenței diriguitorilor: și-au câștigat prin promisiuni mincinoase mandat după mandat, însă nu ne-au reprezentat cu cinste pe noi, cetățenii acestei țări, ci și-au urmărit mai cu seamă propriile interese. În acești 30 de ani au reușit să se îmbuibe, să-și facă averi imense, jefuind banul public, în timp ce marile proiecte de modernizare a României, a școlii, a sănătății și a infrastructurii au fost și sunt lăsate mereu moștenire, „greaua moștenire”, următorilor guvernanți. Vindecarea de sărăcia endemică n-a fost niciodată un obiectiv asumat altfel decât în vorbe. De aceea progresul României, atât cât a fost, s-a făcut cu foarte mari sacrificii, toate suportate de populație.
Confruntați cu greutăți generate de corupție și incompetență precum decizii proaste, nesiguranța vieții, minciuna ca politică de stat, școală și sănătate abandonate în voia sorții, promovarea slugilor și a șmecherilor în funcții de mare răspundere, singura șansă de realizare personală a cetățenilor a fost fie să fure și să corupă, fie să-și părăsească patria, ajungându-se în situația fără precedent pe timp de pace ca aproape 10 milioane de români să-și încropească viitorul în țări străine unde munca le este apreciată. Urmează, însă, un prag peste care nu se va putea trece: atunci când cei plecați peste granițe vor fi mai mulți decât aceia rămași în țară și nici nu mai e mult până atunci: încă 2-3 milioane de imigrați și vreo 2-3 ani!
Din cât se vede, ne-am împotmolit din pricina încălcării principiilor democratice, poporul fiind înlăturat prin fel de fel de tertipuri de la conducerea treburilor publice: deși votul ar fi trebuit să fie un contract între ales și alegător prin care programul politic al fiecărui candidat să fie dus neabătut la îndeplinire, ei, bine, tocmai baza contractuală a votului a fost sabotată. Consecințele? Cetățeni nemulțumiți, instituții colmatate de incompetență și indolență, iar acum au apărut și crimele bandelor de interlopi ori de mafioți, căci gulerele lor albe s-au asociat cu corupții politici, năzuind spre putere. Se pare că au acaparat-o.
Încet-încet, perspectivele României au devenit sumbre. Deja vedeam în fața ochilor țări eșuate precum Mexicul, căzut pradă cartelurilor mafiote ale drogurilor, sau ca Venezuela, țară bogată în petrol, dar cu cetățeni murind de foame. Cursul acesta pare a fi întrerupt pentru o perioadă de timp de tragedia Alexandrei și a Luizei de la Caracal. Groaza faptului împlinit pare că ne-a trezit la realitate.
Acum s-a născut ideea resetării statului de drept, a repunerii în locul lor firesc a instituțiilor acestuia devenite feude de partid și a înlăturării din funcții a clienților și a sinecuriștilor de partid, a ticăloșilor, a corupților și a leneșilor. Dar până nu va fi o altă majoritate parlamentară nu se poate întâmpla nimic… Și mă tem că până la alegeri ideea aceasta se va topi în ceață. Ca și altădată… S-ar putea ca ieșirea din mocirlă să nu fie atât de simplă.

Petru Tomegea

Un bilanț altfel

E vorba de bilanțurile guvernamentale la sfârșit de an, operațiuni matematice și statistice complexe care trebuie făcute de profesioniști adevărați și sunt foarte importante pentru corecta informare a cetățeanului contribuabil și pentru partenerii economici ai României. Motivul pentru care abordăm această temă este căderea în derizoriu a ideii de bilanț, de evaluare anuală a activității guvernamentale. Tot de aceea începem un an nou fără buget național! De ce se întâmplă așa? Nu are guvernul cu ce se lăuda sau e vorba de altceva? Nu e în stare guvernul să vorbească despre propria muncă sau este desconsiderat dreptul poporenilor de a fi informați corect? Pentru că buna comunicare este parte importantă a bunei guvernări.
E clar că puterea politică actuală nu vrea să dea seamă nimănui, nu doar Parlamentului European și Comisiei Europene, așa cum a declarat prim-ministrul Viorica-Vasilica Dăncilă, dar nici măcar celor ce finanțează întregul corp al funcționarilor puterii, de la Palatul Victoria, la Palatul Poporului și la primăria din sat. Ceea ce nu e nici legal, nici moral.
În consecință, încerc în continuare să suplinesc lipsa de preocupare a diriguitorilor cu un altfel de bilanț, unul în care să vedem nu cifre goale și lipsite complet de credibilitate venind de la INS ajuns în subordinea(?) și „sub autoritatea” guvernului, ci fapte care au speriat Uniunea Europeană și pe marea majoritate a cetățenilor:
1. De la instalare, prim-ministrul României Viorica Dăncilă, mai ales deținătorul adevărat al puterii, Liviu Dragnea, miniștrii și activiștii lor politici au deschis un război pe față cu Parlamentul European, Comisia Europeană, Comisia de la Veneția, GRECO și cu majoritatea curților europene, inclusiv cu ambasadele acestora la București, semn că România a ajuns din nou la răscruce ca de atâtea ori în istorie: poporul român în proporție covârșitoare vrea de secole să trăiască alături de Occident, iar câțiva decidenți actuali abuzează de putere și ne trag din nou spre Federația Rusă, ca și cum nu le-a fost suficientă o jumătate de secol de ocupație sovietică. Și asta după 11 ani în care UE a pompat cu mult peste 70 de miliarde € pentru ca România să ajungă din urmă țările dezvoltate. Uită că vreo 4 milioane de conaționali își câștigă pâinea lor și a copiilor, a familiilor lucrând cinstit în același Occident pe care acum ne cer să-l urâm. Asta ce fel de atitudine politică mai e? Una națională, așa cum se tot laudă?
2. Dacă ar vrea cu adevărat o politică națională, atunci ar dezvolta industria românească, ar sprijini cu toate eforturile capitalul și băncile românești, ar dezvolta infrastructura rutieră și feroviară, s-ar face luntre și punte să construiască autostrăzi, s-ar preocupa de adevăratelea de școala românească, ar face în așa fel ca poporul să fie unul sănătos, optimist, plin de viață. Nu e deloc așa: ceea ce înseamnă că naționalismul lor e de fațadă, electoral, fiindcă cele de mai sus sunt doar în mintea câtorva idealiști incurabili ca subsemnatul.
3. Actuala Putere se strofocă zi și noapte nu pentru dreptate și echitate socială, ci să-i facă scăpați pe hoți și corupți: întreg procesul legislativ abundă de avantaje create politicienilor vizați de justiție și clienților lor politici, în timp ce despre victime, despre bugetele furate nu se aude nimic, motiv pentru care îngrijorarea cetățenilor români și a întreg spațiului politic european devine tot mai puternică.
4. Au gâtuit presa românească și vocile critice, iar laudele sforăitoare la adresa unui guvern incapabil și a liderului suprem devin sufocante, la fel ca înainte de 1989. Cum au gâtuit-o? Cu sărăcia lucie în care se zbate cât a mai rămas din presa și jurnaliștii independenți. Și, ca de fiecare dată cânt în țară informația corectă nu poate circula, ne ajută presa internațională ale cărei ținte au devenit Guvernul Dăncilă și majoritatea PSD după preluarea președinției rotative a UE. Și la The Economist, AFP, Le Monde, New York Times, Le Parisien, Neue Zurcher Zeitung, Süddeutsche Zeitung, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Der Spiegel, Financial Times, Bloomberg ori EUObserver… minciuna și manipularea nu sunt posibile.

Petru Tomegea

Bătălia pentru privilegii

De ce politica românească a ratat Centenarul și a irosit aproape 3 (trei) decenii în loc să le dedice emancipării, apropierii de nivelul de civilizație și bunăstare al Occidentului? Deoarece chiar din zilele revoluției din 1989 principalul țel al emanaților, după ce au înțeles că nimeni nu atentează la independența și suveranitatea României, a fost menținerea privilegiilor date de PCR și a dreptului la o viață de huzur pe spatele mulțimilor îndobitocite de propagandă. Nu altul este sensul salariilor și al pensiilor speciale de acum, mereu mărite, mai mari de zeci de ori decât acelea ale muritorilor de rând, la fel cum nu altul este sensul adaptării legilor penale pentru aleșii cu dosare penale și al neridicării imunității parlamentare a acestora.
De ce vorbesc mereu de tovarăși: pentru că, prin abuzuri imaginabile, inclusiv crime, deportări, liderii comuniști, a se înțelege, comuniști doar de fațadă, au confiscat vilele elitei antebelice și s-au mutat în ele, ei și urmașii lor, apoi s-au instalat cu tot cu copii, nepoți în funcții importante, din care nu i-a mai dat jos nimeni până azi. După 1989, au jefuit averea întregului popor, a întreprinderilor de stat, inclusiv a PCR și a Sindicatelor, și s-au făcut unii mari politicieni, alții investitori strategici, iar azi aleșii sunt puși să le legalizeze raptul în vederea însușirii nesimțite a uzufructului. Toți aceia cu musca pe căciulă își închipuie că poporenii nu-și dau seama de escrocherie și șmecherie.
Pentru realizarea obiectivelor au la dispoziție o majoritate parlamentară ascultătoare, câștigată cum-necum prin ultimele alegeri și un Guvern care nu-i iese din cuvânt liderului de facto al României, baronul național Liviu Dragnea. Le lipsește însă cea de-a treia putere a statului, Justiția, pe cale de a fi îngenuncheată în aceste zile.
La ce au nevoie de Justiție? Îi deranjează separația puterilor specifică statului de drept și socot că Parlamentul e puterea supremă în stat și nimeni nu are dreptul să se amestece în activitatea acestuia. De aceea și susțin cu agresivitate suveranitatea nu numai a României, ci și a Parlamentului, și a Guvernului, care cică nu pot fi anchetate de Justiție în caz de abuzuri, asta după ce l-au lăsat pe președinte, și el parte a puterii executive, fără majoritatea atribuțiilor.
Așadar, au nevoie de justiție obedientă care să se conformeze, ca pe vremuri, deciziei partidului. Ceea ce intră în conflict cu democrația, cu Constituția, cu legile actuale și cu tratatele semnate de România la admiterea în UE și NATO.
În aceste condiții, au trecut la o manipulare fără precedent: cică sentințele date până azi sunt nedrepte, așa că vor să elibereze Justiția de sub comanda politică, ceea ce e greu de înțeles de moment cei ei sunt la putere, de sub tutela serviciilor secrete, deși acestea au comisii parlamentare de control deasupra, și, mai ales de sub supravegherea UE, CE, PE, MCV, al Comisiei de la Veneția, GRECO, al ambasadelor țărilor prietene… Pentru ei alte „realități” sunt evidente: cică în România nu este mare corupție ca în Olanda, Germania, Austria…, așa că Occidentul să ne mai lase în pace cu anticorupția.
Acum, după Rezoluția Europarlamentului și după apariția unui MCV catastrofal pentru România, situația privilegiilor și a privilegiaților a devenit acută: parlamentul și guvernul nu mai pot face abstracție de cererea expresă de continuare a luptei anticorupție și de întărire a statului de drept, iar procesul legislativ prin care se instituie controlul asupra justiției nu mai poate fi dus la capăt fără consecințe grave legate de apartenența noastră la UE.
Așa că puterea actuală are de rezolvat dilema: continuă să-i ocrotească pe privilegiații regimului, să absolutizeze imunitățile, consecința firească fiind îndepărtarea de UE, sau se hotărăște să accepte rezoluția PE și MCV, să continue drumul integrării europene, așa cum dorește o foarte mare majoritate a cetățenilor români, una de peste 91%. Terțium non datur. Cu atât mai mult cu cât alegerea ar putea să coste electoral partidul de guvernământ.

Petru Tomegea

Operațiunea „Fărașul”

Operațiunea Fărașul e o strategie sub acoperire, una șmecherească menită să salveze ce se mai poate salva dintr-o formațiune politică aflată în declin și dezagregare, iar exemple de operațiuni Făraș am avut din ’90 încoace în fiecare legislatură. Prima încercare reușită i-a aparținut lui Petre Roman care a aspirat în Partidul Democrat tot ce nu era dorit sau nu-și mai găsea locul și rostul în jurul lui Ion Iliescu, tot ce își căuta salvarea în partidele istorice, supuse unui embargo total de către organele și instituțiile statului, inclusiv serviciile secrete. Partidul lui Roman cu transfugii din PDSR nu a ieșit niciodată din matca FSN, și nici nu s-a îndepărtat de idealurile stângii, chiar dacă atunci făcea mare caz de politicile de dreapta și copia pe rupte, desigur, doar formal, Partidul Democrat din SUA.
Au venit apoi și alți recuperatori de transfugi și frustrați, dar fără prea multă izbândă, până la Alternativa pentru România, a lui Theodor Meleșcanu, care, pe lângă foști iliescieni a încercat să atragă intelectuali încă nehotărâți a face pasul spre politică. APR și-a îndeplinit țelul și inițiatorii au prins rădăcini adânci în ogorul politic alături de foștii feseniști, fiind și azi autori ai multor jocuri de putere. În privința intelectualilor, de mai mult succes s-au bucurat Nicolae Manolescu și Ana Blandiana cu Partidul Alianței Civice, fondat pe un nucleu dur al Grupului pentru Dialog Social, dar s-a dovedit până la urmă că nu aveau ce căuta în politica dâmbovițeană personaje caracterizate de onoare și demnitate, nici atunci, nici acum, motiv pentru care PAC a eșuat cu tot cu oportuniștii de serviciu, lăsând intelectualitatea românească nereprezentată în plan politic.
N-are rost să mai întindem pelteaua… Strategia Fărașului are un reprezentant de frunte, unul cam străveziu, un specialist notoriu în doctorate la lumânare, Gabriel Oprea. Pus în dificultate de PDL-ul lui Traian Băsescu, PSD a apelat la renumitul reprezentant cică al interesului național, (de, doar în vorbe!), care, cu UNPR-ul său, a cules tot ce a pierdut PSD și i-a pus la dispoziție președintelui Băsescu o masă politică de manevră pentru a-și stabiliza majoritatea parlamentară. Nu a spus însă nimănui cum au decurs negocierile, nici ce avantaje a obținut pentru PSD.
Acum Gabriel Oprea și-a reluat în primire postul de făraș în condițiile în care Victor Ponta nu mai vrea să servească PSDragnea, iar grupul anti-Dragnea, Țuțuianu-Firea, trebuie readus la matcă indiferent prin ce mijloace. Observați că nici n-am pomenit cuvântul politică fiindcă aici nu e vorba de buna guvernare, ci de salvarea tătucului, amenințat cu dosare penale și pierderea majorității. Numai că majoritatea actuală are în sarcină schimbarea legislației în așa fel ca dosarele primei mustăți a patriei și ale măreților mahări de la dreapta și de la stânga tătucului să fie mătrășite, iar acuzații să scape și fără condamnări, și cu averile intacte.
E urgent nevoie ca reprezentantul interesului național, Gabriel Oprea, să joace rolul patriotului intransigent, să accentueze tendința naționalistă a puterii actuale, doar vin alegerile, să lupte pe viață și pe moarte cu dușmanii străini ai țărișoarei noastre scumpe, cu vârful de lance, președintele neamț Klaus Iohannis, dușmani care tânjesc din nou la moșia strămoșească, la averea poporului român. În aceeași categorie a inamicilor milenarului nostru popor intră bineînțeles Uniunea Europeană, NATO, ambasadele occidentale care se amestecă în treburile noastre interne, a se citi drenarea bugetelor publice, și ne papă suveranitatea națională, ținându-ne din scurt ca pe o colonie. Și acum, vor să pună mâna și pe Justiție ca să-i lege tocmai pe marii patrioți!
Nu știu dacă strategia Fărașului, minciuna sfruntată, manipularea joasă mai prind la poporul nostru după ce acesta s-a ars în 2016, dar dacă ne uităm la sondajele de opinie, dacă vedem cum se pregătesc toți compromișii să vină din nou să ne ceară votul, prostindu-ne cu promisiuni și capodopere de programe politice gogoșate, mă tem că adevărații dușmani și colonizatori nu sunt alții decât tot marii mahări cu dosare penale și condamnări care ne-au readus acum la sapă de lemn.

Petru Tomegea