Posts Tagged ‘Mioara Avram’

DOOM – normă sau anomie?

decembrie 4, 2009

Apariţia Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM) (Academia română, Editura Univers Enciclopedic, Buc., 2005) a fost salutată la vremea ei, deşi a stârnit mai ales controverse, cele mai multe îndreptăţite. Ea a venit în întâmpinarea unei necesităţi stringente la început de nou mileniu, aceea de a avea un instrument corect de lucru şi de a impune reglementări acolo unde îşi făcuse loc anomia. Din păcate, absenţa unei perspective sigure, clare, unitare asupra lingvisticii româneşti privită în ansamblu nu este un motiv de optimism. În condiţiile în care ultima gramatică normativă (1963) nu s-a bucurat vreodată de aprecierea unanimă a specialiştilor, fiind o lucrare controversată, (următoarea, din 2005, nu beneficiază nici ea de recunoaştere ca normă nici în ţară, nici internaţional), din cauza gravelor deficienţe, în condiţiile inexistenţei unui dicţionar al tuturor cuvintelor româneşti, nu s-a putut elabora o lucrare ortografică, de referinţă cu asemenea pretenţii. Deşi se face mare caz de valenţele patriotice ale limbii strămoşeşti, cea dătătoare de continuitate românităţii, când vine vorba de cultivarea şi promovarea ei, de realizarea unor opere lexicografice şi lingvistice reprezentative, autorităţile noastre, Academie şi guvern, manifestă nu numai neputinţă, ci şi iresponsabilitate.

Însă e de presupus că responsabilii de carte, cele mai prestigioase nume de care dispune actualmente ştiinţa românească: Mioara Avram, a cărei Ortoepie (2001) a stat la baza prezentului op, Elena Carabulea, Fulvia Ciobanu, Finuţa Hasan, Magdalena Popescu-Marin, Marina Rădulescu, I. Rizescu, Laura Vasiliu au făcut eforturi supraomeneşti pentru realizarea DOOM, cu atât mai mult cu cât sunt mai toţi implicaţi atât în realizarea gramaticii limbii române cât şi a dicţionarului – tezaur, aflate de zeci de ani(!) în lucru.

Senzaţia de improvizaţie a acestei masive lucrări provine din lipsa unui spirit unitar şi vizionar, din dificultatea stabilirii unor principii riguroase de lucru: preluarea tale-quale a rezolvărilor din vechiul DOOM fără a-i înlătura numeroasele controverse, aplicarea hotărârii neprofesioniste, clocită mai degrabă politic decât ştiinţific, din 1993 a Academiei referitoare la atât de nefericita abordare a lui â din a sau i, în loc să se pună capăt anomiei prin simplificarea regulilor fonetico-etimologice, ca în toate limbile mari ale Europei. Ca să se înveţe minte, autorii ar trebui puşi să-i dădăcească pe cei mici cum să scrie a  urî şi urând, a ocărî, dar ocărând, alături de a încurca şi a reîncurca. De departe, cea mai gravă eroare pare să fie reducerea decalajului între normele academice şi uzul real al „generaţiei medii de intelectuali din Bucureşti” (p. XIII), lezând unul dintre cele mai importante aspecte ale evoluţiei unitare a limbii române. Nu ar fi fost normal ca idiomurile celor trei provincii istorice, ale scriitorilor reprezentativi din fiecare să beneficieze de atenţie egală? Să fi uitat Academia că trăsăturile idiomului bucureştean sunt atipice? De aici prezenţa în DOOM a unor plurale precum: (două)  „cireşe” –  (două) „cireşi”, genitive duble ca: „medicinei” – medicinii”, „găluştei” – „găluştii”etc. Qui prodest? De aici transformarea în cuvinte româneşti a numeroaselor anglicisme: „planning”, „skinhead”, „skating” etc. înainte ca vorbitorii să le fi integrat în vocabularul uzual. De altfel, numărul acestora tinde să-l egaleze pe al franţuzismelor de odinioară. După atâta francofonie, ori rusofilie, acum cădem în altă „fandacsie”, anglofonia, devenită deja anglomanie.

Faţă de vechiul DOOM (1985), diferă în jur de 3500 de cuvinte. Dacă acolo era oarece unitate, aici intervine adesea relativizarea: la despărţirea în silabe se permite aplicarea atât a principiului fonetic cât şi a celui morfologic. Se poate despărţi: an/or/ga/nic şi a/nor/ga/nic, sa/vant/lâc şi sa/van/tlâc, în contradicţie cu toate îndreptarele şi manualele de limbă, aşa că regulile de folosire a cratimei rămân la fel de aleatorii ca şi în cel vechi. Vom scrie mai departe Cluj-Napoca, dar şi Baia Mare, Gura Portiţei. Nu este exclus ca, în scurt timp, să avem „câte capete, atâtea limbi”, nu idei, toate româneşti. În ce limbi oficiale norma e bunul plac? Se insistă totuşi pe folosirea ei la cuvinte ca: show-ul, acquis-ul etc.

Dar „surprize” apar mai peste tot când consulţi lista celor peste 62 000 de cuvinte. Procentul acestora, deşi alarmant, în jur de 5% şi semnificativ, totuşi DOOM-ul trebuie să fie recomandat spre folosire. Bune, rele, normele, aşa relativizante, trebuie respectate. Din păcate, altele nu avem. Ceea ce supără sunt ingerinţele repetate, neaprofundate, neprofesionale în sistemul scrierii şi al vorbirii, făcute nu întotdeauna cu rigoarea specialistului responsabil, pe de o parte. Pe de alta, este evidentă scăderea autorităţii academice datorată slabelor performanţe: în timp ce limbi precum franceza, engleza, germana şi chiar maghiara beneficiază de atenţie şi bugete corespunzătoare, anual ieşind de sub tipar 3-11 variante ale gramaticilor şi dicţionarelor prezente pe toate rafturile şi tarabele şi cheiurile la preţuri mai puţin prohibitive, limba română nu le are nici pe cele de bază, ca şi cum în Uniunea Europeană vom căpăta respectul cuvenit doar cu politicieni gureşi sau cu academicieni de carton.

Petru Tomegea

Reclame