Sandalele ca simbol al puterii

La vremuri noi, simboluri noi. Din păcate, vremurile nu sunt prea noi și nici nu vor să se înnoiască de-a binelea, dar simbolurile, da. Așa au ajuns sandalele simbol al puterii alături de capotul înflorat al prim-ministrei Viorica Dăncilă. Ca simbol al puterii, Ceaușescu își făcuse sceptru pe care-l afișa la momente festive, iar acest simbol regal al puterii absolute demonstrează că cei ce ajung în fruntea țării noastre își pierd cu mare ușurință uzul rațiunii. Nu cred, însă, că puterea politică ar putea corupe și un cetățean onest, bine educat, conștient de valoarea sa intelectuală. Din păcate, acești oameni integri arareori ajung în fruntea statelor.
Să nu uităm, totuși, că sandalele au mai avut a face cu puterea demult, în Roma antică. Ba chiar un împărat, cam petrecăreț din fire, se numea Caligula („săndăluță”) și a rămas în istorie mai cu seamă prin calul său, Incitatus, ridicat de el însuși la rang de senator, stârnind peste două mii de ani hazul lui Păstorel Teodoreanu.
Ce rost are discuția de față, vă veți întreba, iar răspunsul nu poate fi ocolit: uneori diriguitorii uită ce hram poartă, își abandonează fotoliile (de lucru!) și se apucă de făcut filme, cu regie, cameramani, recuzită…, un fel de jurnale de actualități numai bune de arătat lumii și fața „umană” sau „umanizată” a respectivelor personaje, în genere compromise sau hârșite, uzate de funcții și gafe, de nu cumva va fi fiind vorba și de incompetență.
Căci nu altul a fost rostul scenetelor mai mult decât penibile și ridicole jucate de prim-ministra Viorica-Vasilica Dăncilă, ministrul de finanțe Eugen-Orlando Teodorovici și Mihai Fifor, secretarul general al PSD pe o plajă din Sulina și într-o tabără de copii străini. Se vede că politicienii noștri încă nu au învățat lecția modestiei și a bunei cuviințe: nu-i interesează pe contribuabili cum își petrece fiecare lider sau funcționar timpul liber, decât în măsura în care respectă sau nu convențiile sociale. Într-o țară democratică astfel de „știri” apar doar în ziarele și televiziunile de cancan, de entertainment și nu ocupă agenda publică.
De aceea mi-e clar că scenetele jucate de cei trei au avut un alt scop, unul electoral, caz în care respectivii ar trebui întrebați cât a costat și cine a plătit „distracția”. „Umanizarea” (la care se referă Traian Băsescu) nu intră în sarcina statului și nu se face pe banii contribuabilului. Toate datele demonstrează că această umanizare le trebuia pentru lansarea tandemului Dăncilă-Teodorovici la alegerile prezidențiale din noiembrie, deocamdată testându-se cine să fie președinte și cine prim-ministru. Cât despre manipulările că primul nume va fi al doilea, iar al doilea, primul, ar fi bine ca respectivii freelancer-i să și le țină pentru ei înșiși.
Ca să reintre în grațiile publicului și să-și dreagă imaginea, au fost necesare scenetele ridicole: prim-ministrul României cu sandalele în mână pe nisip și în apa mării, cu capotul multicolor udat și înnisipat, inclusiv strecurarea pe plajă pe sub un leaț de gard străjuitor. Cică plimbatul pe nisipul ud „face bine la bătături”. Vom vedea la alegeri cât de bine face la imagine, fiindcă acesta le era scopul.
Pe de altă parte, tentativa asta de promovare mediatică nici nu le poate fi imputată integral respectivilor, fiind vorba de o lovitură de PR pregătită îndelung de specialiștii de două parale ai comunicării, plătiți pe bani publici foarte mulți, dar din care marea masă a cetățenilor n-are absolut nimic de câștigat. Le poate fi imputată numai în măsura acceptului și a timpului pierdut degeaba. În fond, după renunțarea la consilierii israelieni ai lui Dragnea, noii sau poate vechii angajați în serviciul PR au vrut să-și dovedească loialitatea și utilitatea. În mod neașteptat, costisitoarele exerciții de imagine și-au ratat ținta: în afara unei destrăbălări imagistice împinse pe toate canalele, efectele nu s-au produs, iar timpul le-a și dat deoparte.
Cred că mult mai aducătoare de câștiguri electorale ar fi fost o discuție așezată a tuturor factorilor de răspundere, câteva mii bune, și a mediilor educaționale despre rezultatele critice ale ultimelor examene, evaluarea națională și bacalaureatul… Dar cui îi mai arde de viitorul României?

Petru Tomegea

Corul de aplaudaci

O observație: între aplauzele sincere pentru un fapt, un rezultat de excepție și corul de aplaudaci e aceeași diferență ca între adevăr și minciună. Proslăvirea oamenilor politici de la noi sau de aiurea a apărut de când lumea, dar arareori un astfel de fenomen a fost posibil într-o societate bazată pe valori democratice, o societate în care dreptul la inițiativă și opinie este fără opreliști. În România de azi, fenomenul e mai condamnabil și mai greu de înțeles decât pe vremea lui Ceaușescu, Ion Iliescu. Pe atunci era vorba de asumarea libertăților și deprinderea principiilor democratice, dar acum, la 27 ani de libertate, stratagema cu aplaudacii demonstrează că liderii noștri nu vor să se dezbare de metehne vechi, nici să învețe și să respecte principiile bunei guvernări.
Cine și ce sunt aplaudacii? Sunt inși care se lasă orbiți de imaginea și notorietatea unui politician ajuns în poziție de decizie, imagine și notorietate obținute adesea prin manipulare, minciuni, știri false (fake news) cu ajutorul unor firme și profesioniști PR (relații publice + comunicare). Ei constituie masa de manevră folosită în spațiul public, masă antrenată de aplaudaci profesioniști, aflați în slujba marelui cârmaci.
Dar cine sunt aplaudacii profesioniști? Sunt, mai cu seamă, agitatori, activiști de partid, numai că, după căderea dictaturii, profesiunea aceasta a devenind infamantă, a fost proscrisă. De aceea acum se numesc comunicatori, formatori de opinii, creatori-lansatori ai evenimentelor de presă, în fapt, credincioși servitori ai jupânilor, cei mai mulți fiind în solda unor moguli de presă și televiziuni controlate de partid. Ei stau zi și noapte în studiouri ca să contracareze criticile și atacurile „dușmanilor” și să preamărească faptele jupânilor. Când osanalele nu mai dau randament și propaganda lor cinică atinge penibilul cel mai de jos, sunt retrași din prim-plan, locul lor fiind luat de următorii pe listă. Îl mai țineți minte pe vajnicul Marcel Hoară, cel făcut de ocară și izgonit de la o întrunire publică, un fundamentalist susținător al lui Traian Băsescu? Minciunile și lingușeala acestuia scârbiseră țara…
Se vede treaba că politicienii noștri tânjesc după slava și osanalele moștenite de la împărații Bizanțului, dar repuse în valoare de dictatorii comuniști. Nu înțeleg și pace cum se face că un lider de partid modern se poate complăcea într-o astfel de situație umilitoare și nici cum oameni școliți se pot coborî la situația degradantă a aplaudacilor!
Bunăoară corul de lăudători ai lui Dragnea: nu vor nicidecum să privească realitatea în față și acuză otova justiția de dosare și condamnări politice, dar niciunul nu suflă o vorbă despre averea nerușinată acumulată de liderul PSD, de familia și tovarășii de drum ai acestuia. Or dintr-un salariu de bugetar nu poți, oricât te-ai strădui, să ai palate, piscină și teren de tenis cu nocturnă, nici zeci de hectare de moșii ori bălți de pește luate cu japca de la stat. Nu poți să conduci un partid social-democrat care prin definiție trebuie să aibă grijă de defavorizați și năpăstuiți pe al căror umăr să plângi mereu după voturi, iar averea să-ți întreacă orice închipuire într-un județ sărman precum Teleormanul.
Intrigă totuși o curiozitate: deși în majoritate cetățenii știu bine că liderii aplaudați acum sunt corupți, că nu le stă gândul decât la propria bunăstare, că de la astfel de politicieni n-au la ce să se aștepte, totuși le dau votul, nevenindu-le să creadă ce văd cu propriii ochi. Iar corupții tocmai pe asta mizează.
Ne căinăm întruna că politicul nu e în stare să asigure viitorul dorit și meritat de România, dar uităm că politică înseamnă bună guvernare, nu confruntări între coruri de aplaudaci, între ridicători de osanale. Din păcate, puține sunt mediile care promovează oameni politici dedicați binelui comun, dar mai toate se folosesc de mercenari și aplaudaci, fie pentru a-și promova liderii în slujba cărora se află, fie pentru a-i beșteli pe ceilalți.
Așa au devenit mediile politizate din România irespirabile, cele ce n-au sucombat de-a dreptul.

Petru Tomegea

Politicienii confundă bătaia de joc cu politica

Aleșii apar adesea la televizor, radio sau în presă pentru a lua pulsul vieții publice și a-i reprezenta mai bine pe cetățeni în consilii locale ori în parlament. Teoretic. Practic, vin să-și creeze imagine și notorietate în vederea adunării voturilor. Pentru a-și face rost de acestea, folosesc diverse tertipuri, între care expresii șocante, promisiuni, laude la adresa capacităților și a competențelor proprii, critici exagerate la adresa adversarilor…
Dacă s-ar opri aici, poate că percepția publică despre politicieni ar fi una aproape normală. Numai că vor cu orice preț să rămână în conștiința publică, să adune capital electoral și atunci trec la exagerări lingvistice, expresii bombastice, batjocorindu-și adversarii… Nu sunt puțini cei ce împrumută din literatură, mai cu seamă din aceea populară, expresii, locuțiuni, metafore, comparații…, doar-doar vor rămâne în mintea ascultătorilor. Astfel de ziceri sunt ușor de memorat și de reținut, iar pentru aceasta politicianul are două căi: fie învață pe de rost propoziții și chiar fraze întregi, uneori furându-le de la colegi sau imitându-i, fie le inventează ad-hoc. Căci politicianul nostru de succes, dacă nu este pontos și hâtru, priceput la cuvinte și expresii șugubăț-deșucheate, înseamnă că nu există. Veți spune că este vorba de o calitate, nu de un defect, aceasta neavând a face cu cariera politică. De analizat.
Din cât se vede, privind cu un sfert de veac în urmă, acest tip de politician a făcut carieră mai cu seamă în politica românească. Deși situația poate fi observată și în campaniile electorale ale altor țări cu sisteme democratice consacrate, firește, la o amploare mult mai mică, în penuria noastră de modele, vorbitorul dibaci și personajul bun de gură, cel mai adesea superficial, au câștigat partida în dauna profesionalismului și a competențelor.
Explicația are legătură cu tipul de presă și televiziune practicat cu succes de public în România: informația și imaginea trebuie să șocheze, să impresioneze prin ceva ca să poată fi reținută, iar atunci când conținutul nu este relevant, jurnalistul apelează nu numai la mijloacele scriitorului, ale vorbitorilor de duh, ci și ale lucrătorului de PR, ale autorilor de reclame, reținând atenția prin titluri și cuvinte bombastice. Asta în condițiile în care spațiul public românesc este unul anomic, lipsit de lege și reguli, inclusiv de reținere și bun simț.
Obișnuite de la început să câștige voturi prin aceste tertipuri, vedetele noastre politice, în marea lor majoritate, nu s-au mai concentrat pe programe și proiecte, nici pe politici publice, de aceea reprezentativitatea a căzut în derizoriu. Tot de aceea, activitatea Legislativului, fie național, fie local, are de suferit: legi care încearcă să reglementeze domenii secundare dar de interes de partid sau personal, cu numeroase greșeli, unele voite, altele nu, sunt întoarse de CCR sau declarate complet neconstituționale, iar decizii discutabile ale executivelor sunt anulate de instanțe… Vezi legea alegerii primarilor într-un singur tur, legea defăimării, legea dării în plată… Ceea ce numai a competență și profesionalism nu miroase.
Or o guvernare competentă, profesionistă nu are legătură cu ceea ce se întâmplă actualmente în presă și la televizor. Partidele își trimit oamenii de influență și activiștii în studiouri seară de seară unde, în loc de analize aplicate pe idei, propuneri, programe…, își batjocoresc adversarii, le dresează procese de intenție, ca apoi să-i poată desființa politic. Multe astfel de discursuri pătrund și în parlament și-n consilii locale, ceea ce a dus pierderea încrederii, la deteriorarea fără precedent a imaginii clasei politice.
Președintele Iohannis și-a câștigat mandatul cu un slogan categoric: „un altfel de politică!” Dar până acum foarte puțini politicieni au ținut cont de cerințele societății de a schimba macazul, iar alegerile se apropie cu pași repezi, demonstrând că timpul schimbării va fi amânat sine die.

Petru Tomegea

Limba română de campanie

Nu m-am așteptat ca această campanie să aducă cine știe ce înnoiri radicale de comportament, de strategii și mijloace, dar nici să asistăm la degradarea limbii românești și a moralității actului de comunicare. Și nu este vorba de o degradare prin uzură, ci de una intenționată, menită a maximiza profitul electoral al câtorva candidați.

Voturile și limba română

Cum s-a ajuns aici? Prin două căi: serviciile de consultanță și PR de campanie au observat că butadele, grosolăniile de limbaj, acuzațiile de maidan prind bine în mass-media, fiind preluate adesea fără discernământ și multiplicate în spațiul public. Este adevărat, avem CNA, avem și alte servicii de monitorizare a presei, a audiovizualului, dar în condițiile dezvoltării fără precedent a rețelelor de socializare, a site-urilor pe NET, a televiziunilor, a telefoniei mobile, mai pas de prinde vinovați.
A doua cale ține de anumite (in)compatibilități, de instruire și educație ale activiștilor implicați în campanie, ale candidaților înșiși. Ei bine, cei educați și instruiți corespunzător știu să-și aleagă cuvintele pe care să (nu) le rostească în fașa alegătorilor, dar ceilalți consideră că naturalețea și frustețea exprimării sunt calități care dau bine. De multe ori, cele două căi se combină.

De la gângav, la încet la minte

Or naturalețe nu înseamnă doar a vorbi buruienos, ci și a păstra valorile tradiționale ale exprimării (populare). Se contează pe impactul de moment al unei etichete, porecle, supranume sau glume, de prea multe ori sărind calul, numai că portretul creat astfel candidatului la cea mai înaltă funcție în stat nu prea are legătură cu principalele trăsături general acceptate.
Și mai grav este atunci când nu cunoaștem sensurile exacte ale cuvintelor cu impact, de obicei vocabule neaoșe. Iată o mostră: „Eu nu cred că ardelenii… pot vota un gângav în fruntea țării. Nu cred că pot vota un om încet la minte”. Dându-și seama că a greșit, încearcă s-o dreagă: „Gângav, în sensul că atunci când vorbești puțin, ori ești filosof, ori nu te duce capul. Gângav înseamnă atunci când ești încet la minte”.
Ne ducem la dicționare și, surpriză! Sensul „încet la minte”, dat de comunicator, lipsește din toate cele consultate. Iată semnificația: care vorbește greu, nedeslușit și împiedicat, repetând silabele; gângăvit, bâlbâit. Cuvântul „gângav” se explică (Scriban) prin repetarea sunetelor „ng”. Or de aici și până la deducția „nu-l duce capul” sau „e încet la minte” drumul e lung, cât de la glumă, la injurie.

Nici măcar scuze

M-aș fi așteptat ca beneficiarul unui asemenea demers comunicațional să reacționeze, cerându-și imediat scuze și recunoscându-și cavalerește greșeala, deși insulta e mai mult decât greșeală. Dar nu am descoperit niciunde păreri de rău sau scuze, iar exprimarea joasă nu a stârnit cine știe ce proteste publice.
Din păcate, înșiși candidații coboară uneori ștacheta comunicării civilizate și elegante, cu toate că față de alții au pretenția să fie respectați. Iată, în același context al campaniei electorale, unul dintre ei folosește aceleași cuvinte: „nu-l duce prea mult capul”.
De remarcat că, în majoritate, candidații și susținătorii lor cer celorlalți candidați și promit la rândul lor „o campanie civilizată, și decentă, și cu bun-simț și să nu vorbim de ce rău e adversarul, ci de ce putem noi să facem pentru România”. Însă, luați de vâltoarea declarațiilor politice, își fac uitate promisiunile, antrenându-se în dispute lexicale precum cele de mai sus.

Nu mai bine…?
Vorbeam la început despre (in)compatibilități între poziția de candidat la funcția supremă în stat și competențele celor înscriși în cursa electorală. Ei bine, n-am descoperit la niciun candidat competențe în evaluarea posibilităților intelectuale ale celorlalți competitori, așa cum n-am descoperit competențe extraordinare pentru activitatea de conducere a unui popor, a unei republici parlamentar-prezidențiale.
Unii se bazează doar pe experiență, dar plusul de valoare nu îl dă niciodată doar experiența politică proprie, ci apelul la studii și experiențe notorii ale înaintașilor noștri și ale celor ce au reușit prin alte părți. Din păcate, nu știu câți dintre politicieni își bazează activitatea pe astfel de valori. Nu mai bine ne spuneau simplu „ce pot să facă ei ca viitori președinți pentru România” și pe ce resurse se bazează?

Petru Tomegea

Cum se îmbată politicienii cu apă plată

Nu doar de azi, de ieri. O fac cu poftă, adesea din spirit de răzbunare și chiar de revanșă, iau în calcul zeci de variante, consumă energii și fonduri imense(?), ale lor și ale susținătorilor. Atunci când nu le ies socotelile, care nu se potrivesc aproape niciodată cu cele din târg, încearcă să modifice, după puterile lor, realitatea ingrată. De demonstrat.

Între europarlamentare și prezidențiale

Prima etapă a depunerii candidaturilor la europarlamentare s-a încheiat, urmând ca BEC și instanțele să rezolve cele câteva zeci de contestații, unele răsunătoare, cazul Mircea Diaconu, altele comice, două liste de candidaturi ale aceluiași partid, PRM, și câteva liste ale unor partide aflate sub 1%, dar cu candidați mai numeroși decât cele 32 posturi de eurodeputați cuvenite României.
În aceste condiții, te-ai fi așteptat ca strategiile echipelor de PR și advertising să se concentreze în principal pe reușita partidelor și a propriilor candidați, numai că alegerile europarlamentare sunt privite doar ca o trambulină, un fel de prepoziționare în bătălia pentru cel mai înalt jilț, acela de la Cotroceni. Căci așa e croită politica în lumea noastră: deși treburile curente ale statului sunt rezolvate de Parlament, Guvern și Justiție, ceea ce contează este doar percepția publică asupra personajului principal, despre care se crede că ține în mână toate frâiele puterii.

Mize și calcule electorale

De aceea, ar fi fost normal ca specialiștii, activiștii implicați în campania electorală să acorde importanța și respectul cuvenite nu doar alegerilor prezidențiale, planificate pentru sfârșitul lui noiembrie, a.c., ci mai întâi apropiatelor alegeri pentru PE din 25 mai. Miza acestora este una la fel de importanță, parlamentarii europeni având un rol major în apărarea intereselor României și în stabilirea unor coordonate economice, legislative și sociale.
Din păcate, prin sufragiile acordate candidaților europeni se anticipează sorții bătăliei pentru Cotroceni: 1. dacă PSD trece de 40%, Victor Ponta are cele mai mari șanse; 2. dacă PNL face peste 20% ,Crin Antonescu poate câștiga în turul al doilea; 3. „dacă aduni în momentul ăsta în sondaje PMP cu PDL cu PNŢ, FC… ele au semnificativ mai mult decât are PNL-ul” (Sebastian Lăzăroiu).

Scenariștii în acțiune

Deși sunt anunțați ca siguri doi candidați pe partea dreaptă, unul de la PNL, altul de la PDL, autorul celebrei Albă-ca-Zăpada introduce în ecuație o a treia necunoscută, Emil Boc, cel desemnat să adune toate voturile de pe Dreapta, cu excepția celor liberale.
Dacă Eminescu îl vedea pe „Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară”, ei bine, S. Lăzăroiu își închipuie că procentele din sondaje, (unele atât de sforăitoare, că nu le cred nici inițiatorii), pot fi adunate în același coș de primarul de Cluj. Personaj cu o cotă de imagine și notorietate mult diminuată după tăierile de salarii și pensii din vremea guvernării PDL.
Așadar scenarii și calcule care de care mai abracadabrante într-o perioadă când urmările dezmembrării USL sunt încă vizibile, iar bazinul electoral nu s-a divizat așa cum ar fi vrut unii sau alții. Doar rezultatele europenelor ar putea clarifica împărțirea între stânga și dreapta. Este principalul motiv pentru care PSD încă nu-și aruncă propriul candidat în arenă.

Un electorat prea mic pentru atâția pretendenți

Cât adevăr și câte șanse de realizare sunt în calculele de mai sus se va vedea la alegeri. Dar în funcție de o altă necunoscută, candidatura PSD, un fel de „mănăstire-ntr-un picior, ghici, ciupercă, ce-i”, trei personaje disputându-și întâietatea: prim-ministrul Victor Ponta, președintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu și primarul Capitalei, Sorin Oprescu. Ordinea contează.
Abia după anunțarea candidatului social-democrat vom avea toate piesele pe tabla de șah. Deocamdată, Victor Ponta are de luptat cu sondajele de opinie, cota sa de încredere situându-se cu mai mult de 10% sub cota PSD. Și totuși analiștii spun că Ponta din ghicitoare e singurul care ar putea câștiga pe stânga.
Așa stând lucrurile, se înțelege că în următoarea etapă vor avea loc diferite evenimente pregătite din timp pentru ca realitatea cifrelor de mai sus să fie modificată: fie o scenă cu lacrimi, fie o lovitură de imagine în prime-time, fie niște stenograme cu cât mai prăfuite, dar cu atât mai compromițătoare, dacă nu cumva arsenalul politic se va fi îmbogățit între timp.

Petru Tomegea

Între politică și horticultură

Președintele în exercițiu pare să fi revenit la una din activitățile sale favorite, aceea de a avea un contact direct cu fanii săi cărora le livrează periodic imagini cu un alt fel de Traian Băsescu, unul apolitic, bun familist, un adevărat părinte de familie, tată și bunic.
Să fi renunțat la ideea de a fi recunoscut ca întâiul bărbat de stat ori cel dintâi politician al țării, idee copleșitoare în primii săi ani de prezidențiat? E posibil: dizgrațioasele și costisitoarele băi de mulțime, conferințele de presă și interviurile-maraton la TV de tipul one-man show se pare că nu-i mai servesc intențiilor sale ca altă dată.

Un politician horticultor

Se distinge din ce în ce mai evident o tendință, deocamdată, timidă de schimbare a imaginii de vajnic luptător politic, cu atât mai mult cu cât într-o bună parte a spațiului public era cultivată mai degrabă ideea de „bătăuș”, de om pus mereu pe harțag, dominat de frustrări și umori. Or, imaginile unui bunic grijuliu plimbându-și ritualic nepoțica, activitatea de „mic horticultor” al țării alături de „doamna Maria” erau menite tocmai să salveze ce se mai putea salva.
Fiindcă livrarea la diferență de doar câteva zile a celor două calupuri de fotografii domestice nu poate să însemne altceva decât o formă de recaptare a atenției și de inițiere a unei alte imagini publice. Așa cum, altădată, ieșirile la televizor urmăreau cu obstinație să inducă ideea că avem a face cu o personalitate puternică, greu de întors din drum, una de care opozanții și rivalii trebuie să se teamă.
De menționat că nu este un caz singular, astfel de mesaje transmit și alți șefi de stat și de guvern din țări cu democrație mai veche și mai așezată ca a noastră. Ceea ce deranjează în cazul de față sunt senzația de regie, de făcătură și graba de a puncta la capitolul imagine. Să le luăm pe rând.

Adevărul din spatele imaginii

Se știe că reședința președintelui e una dintre cele mai bine păzite și securizate obiective din România și nu e locul aici să discutăm dacă e bine sau nu. De aceea fotografiile prezentate ca instantanee au fost îndelung pregătite și potrivite. Și nu de un amator, ci de un profesionist al publicității și advertising-ului. Așa că intenția de a le folosi public a existat dinainte, asta însemnând că acțiunea a fost pregătită din timp.
Nu știu ce servicii de PR și imagine l-au consiliat pe Traian Băsescu, dar instantaneele scot în evidență că nici președintele, nici întâia doamnă nu erau cu mâna pe sapă, așa cum lasă să se înțeleagă președintele. Se bucură de frumusețea și prospețimea roadelor ca orice om, dar costumația este una de paradă, inadecvarea și festivismul gesturilor trădându-i. La muncă în grădină nu te duci ca la televizor.

O însăilare cu ață albă

De aceea, nimeni nu ne poate scoate din minte ideea de improvizație facilă, menită a-i servi unor scopuri propagandistice. Ceea ce nu vrea să însemne că familia Băsescu n-ar fi în stare să-și amenajeze o grădină, să cultive legume și tot ce își dorește. Așa cum procedează o mulțime de oameni politici și de cultură, de la împăratul Japoniei la prințul Charles, de la Carmen-Silva la Mircea Dinescu și la… „Erotica grădinii” lui Marko Bela.
Așadar, încă un exercițiu gratuit de imagine care mai mult strică decât repară. Iar neprofesionalismul consilierilor e mai vizibil ca oricând: privitorii își dau seama imediat că reporterii și cameramanii au fost invitați sau sesizați din timp asupra evenimentului, fie în grădină, fie la hypermarket. Ca și dumneavoastră, n-am văzut niciodată picior de fotograf pe la ușile magazinelor, nici prin parcuri, cu atât mai puțin în grădini fără acces public.

De doi bani speranță

În aceeași măsură, caracterul ostentativ viciază și imaginea bunicului grijuliu și a conducătorului de Logan, de Dacia Duster ori a cumpărătorului de hypermarket cu coșul plin de apă minerală și alte lucruri care nu țin de foame. Sugestive pentru scopurile urmărite sunt și dialogurile total diferite de cele din platouri TV și cadorisirea jurnaliștilor cu apă minerală sau cu alte celea.
Însă intenția de propagandă și publicitate e ușor de surprins: mai toate televiziunile au preluat informația și imaginile în prime time, mai toate jurnalele de o anumită culoare politică le-au expus în Vorspann. Și asta imediat ce au fost postate pe Facebook. Niciunul din site-urile politice pe Net nu a ratat ocazia de a le etala pe spații largi. De mulțimile de like-uri nu mai amintesc. Dacă toate s-ar transforma în voturi, Traian Băsescu ar putea câștiga la scor în fața oricărui candidat. Îl împiedică doar Constituția care nu permite decât două mandate.

Petru Tomegea

Sebastian Ghiţă încearcă marea cu degetul

Agent acoperit al serviciilor secrete (româneşti) ori nu, deputatul Sebastian Ghiţă şi-a făcut numărul cu foarte mare acurateţe: a luat apărarea serviciilor de informaţii ca şi cum ar fi membru al acestora, sărind la gâtul „fosilelor comunistoide” Sorin Roşca Stănescu, Dan Voiculescu, Virgil Măgureanu, Cătălin Harnagea…, toţi fie consilieri, fie susţinători ai preşedintelui Senatului Crin Antonescu. Motivul? Primii doi „atacă în emisiuni plătite eforturile României în domeniul exploatării gazelor de şist şi acuză… SRI şi SIE”, aflate în slujba patriei.

O lovitură cu spioni

Mai întâi o constatare: dacă SG ar fi fost agent acoperit, prin gestul său s-ar fi deconspirat şi n-ar mai fi putut servi presupusa cauză politică, nici n-ar mai fi putut îndeplini ulterior vreo misiune. Nici interpretarea că ar exista o comandă a lui Victor Ponta ori a altor vârfuri din PSD împotriva lui Crin Antonescu şi a PNL nu poate fi susţinută. Şi iată de ce.
Sebastian Ghiţă a dat dovadă până acum de destulă inteligenţă politică şi multă abilitate în domeniul businessului şi al imaginii publice, iar faptul că a intrat în Parlament pe listele USL vrea să arate că îl interesează o carieră politică serioasă. Or nu poţi să începi o astfel de carieră prin gesturi sinucigaşe. Cu atât mai mult cu cât cariera s-ar sfârşi la prima adiere electorală.

Din nou KGB?

Mai degrabă e vorba de o lovitură mediatică tipic dâmboviţeană care ţinteşte indirect, dar cu mare îndemânare în Gazprom, partenerul miliardarului Ioan Niculae, şi în Socrate Kokkalis, preşedinte al companiei Intracom, partenerul lui Voiculescu, dar agent STASSI-KGB (cf. Ziarul). Aşadar filiera rusă. Atât Ioan Niculae – Gazprom cât şi Socrate Kokkalis – Intracom fiind pomeniţi de Ghiţă în discursul său acuzator.
Fireşte, ca să fie credibil un astfel de demers, se pot sacrifica formal relaţii între diverşi parteneri de coaliţie, se poate lovi într-un lider, numai că asupra dlui Antonescu nu e zi să nu apară puneri la cale dintre cele mai mizerabile. Aşa că a căpătat imunitate, iar una în plus nici nu mai contează.
Însă reuşita acestui demers nu aduce cine ştie ce avantaje comanditarilor sau lui SG personal decât în măsura în care prin pomenirea numelor provoacă pierderi economice respectivelor firme, căci spionii ar fi fost trecuţi pe linie moartă cu mult înainte de atacul în presă.

PR şi advertising

De aceea cred că miza atacului şi a spionitei e prea mică pentru atâta tevatură. Mai degrabă e vorba de o acţiune energică, inteligentă de PR şi advertising: postul România TV ajunsese să controleze o anume nişă din spaţiul public, iar posibilităţi de creştere nu prea mai existau în condiţiile în care concurenţa nu ceda o iotă. Iar regula de fier în această situaţie este să găseşti o strategie prin care să atragi clienţii celorlalte televiziuni. Iar pentru aceasta, formula clasică este să vorbeşti „pe limba” lor, să le oferi exact ceea ce ei vor să vadă şi să audă. Acţiuni de credibilizare şi manipulare putând interveni mai târziu.
În asta a constat măiestria loviturii: RTV a căpătat un nou suflu, care, dacă va fi bine întreţinut, va putea fi folosit cu succes în viitoarele campanii electorale şi de marketing. Că lovitura a abătut şi atenţia de la adevărata ţintă, acesta e meritul lui Sebastian Ghiţă, nu şi al celor ce s-au grăbit, ca de obicei, să vadă în demersul său sfârşitul USL şi doborârea mult aşteptată a candidatului acesteia la viitoarele alegeri prezidenţiale.

Încă un film prost

Ca într-o telenovelă de prost gust, mai toţi comentatorii se aşteptau la ruptura imediată şi definitivă între cei doi copreşedinţi ai Uniunii, Antonescu şi Ponta, eventual la spargerea majorităţii parlamentare de peste 70% şi, în sfârşit, să ajungă din nou „la butoane” PDL şi ungurenii lui MRU printr-o alianţă fie cu social democraţii, fie cu liberalii.
Mai rămâne de explicat ameninţarea cu „banii şi conturile lor din Cipru [care] vor fi publicate de autorităţi europene de luptă anti-evaziune şi anti-fraudă”. Ea pare a unui ageamiu căci a da publicităţii nu înseamnă şi a confisca. Probabil e o prevenire a cititorilor că RTV va scoate îndată informaţii despre mărimea conturilor offshore şi dimensiunea furăciunilor postdecembriste ale unor miliardari români de carton. Or filmul acesta a mai rulat.
De aceea cred că SG deocamdată încearcă marea cu degetul.

Petru Tomegea

De la răul mai mic la răul necesar

Dl Băsescu, politicieni, jurnalişti, analişti şi alţi luptători înrolaţi sub steagul prezidenţial vorbesc cu aroganţă despre „clasa politică dâmboviţeană” ca şi cum n-ar proveni ei înşişi din acelaşi aluat. Dar şi mai abitir lovesc în „zoaiele” politice reprezentanţii şcolilor noastre de politichie, ori de câte ori au ocazia, lăsând impresia că am avea o anumită excelenţă în domeniul teoriilor şi al cercetărilor politologice.
La o privire atentă, descoperim că discursul politic românesc debordează de teorie de uz intern, fără aplicabilitate imediată, mai ales pe dreapta, căci stânga oricum a rămas hipertrofiată pentru încă un secol. În plus, după revoluţie, „profesioniştii” de la Ştefan Gheorghiu şi din şcolile de cadre ale PCR au ocupat imediat catedrele din universităţi şi presa de profil. De aici tenta socialist-naţionalistă şi nostalgic-revanşardă a abordărilor din media.

Teoria ca teoria. Dar practica?

Or valoarea şcolii de politică se probează prin calitatea actelor de guvernare şi rezultatele corifeilor academici implicaţi lucrativ în bătălia politică. Căci unii scot bani frumoşi din consiliere, PR şi advertising în campaniile electorale. Dar proasta guvernare, ţinuta ideologică şi morală, dezordinea sufragiilor şi persistenţa electoralismului evidenţiază caracterul improvizat, lipsa de aderenţă şi credibilitate, pustietatea ideologic-pragmatică şi partizanatul primitiv, inconsistenţa, precaritatea ştiinţei politice româneşti.
O culme a acestor „profunzimi” politiceşti o reprezintă teoria „răului mai mic” impus în locul „răului mai mare”, şmecherie cu care s-au câştigat cică alegerile în 2004: ambele concepte, alese anume dintre cele negative, personificau răul mai mic, Traian Băsescu şi răul mai mare, Adrian Năstase.

Răul mai mic şi răul necesar

Hannah Arendt credea că sursa răului vine din eşecul de a gândi, iar psihiatrii de azi consideră că întotdeauna el aduce la putere inşi taraţi, frustraţi sau inapţi sexual, abuzaţi, abrutizaţi în copilărie, răul fiind calificat şi ca o funcţie a prostiei (T. Judt). E vorba de politicianul cameleonic, disimulat sub chipul actorului labil psihic. Îl recunoşti uşor pe primele scene ale UE, şi ale României, în aceste zile de transformări şi încercări de noi alianţe. Tipologic seamănă nu doar cu Berlusconi.
Savanţii ştiu că răul, sentinţele negative nu pot construi ceva de durată, în schimb, pot distruge sisteme şi categorii etice, pot desfigura personalităţi deoarece răul generează intoleranţă şi ură, iar adeziunile oamenilor simpli se canalizează cu uşurinţă. S-a ales „răul” ca mijloc de adjudecare a unei funcţii politice din cauza primitivismului culturii noastre civice.

Teoria asta a dat roade

Prin promovarea răului mai mic, activiştii mediatici au reuşit să-şi impună la limită(?) personajul şi pentru al doilea mandat, ca apoi teoria să cadă în derizoriu. Însă aceşti (de)formatori profesionişti de opinii s-au înregimentat apoi sub drapelul luptei pentru impunerea altui rău, a „răului necesar” şi reînnoirea mandatului la Palatul Victoria a cooperativei Boc & co. Propovăduitorii continuă operaţiunea de spălare a creierelor cu detergenţi eficace, îndelung probaţi în cei 45 ani de ciumă roşie şi alţi 22 sub acoperire.
Astfel, intelectualii Puterii şi oficinele lor mediatice alunecă din empireul epistemologic într-o poliloghie joasă despre catastrofa care ar păli România în caz că regimul Băsescu se prăbuşeşte. Mai întâi leagă de gât Opoziţiei clişee mediatice ca bolşevică, antiromânească, populistă etc., iar apoi scot liderilor Antonescu şi Ponta porecle insane ca Porumbacu, Antenescu, leneş, se scoală târziu, necopt, nu dă prin Parlament, respectiv copilot, imberb, naiv, copilul lui Năstase, Iliescu…, apoi încearcă să mătrăşească cifrele din sondaje, să se poată lăuda cu un trend favorabil pentru 2012.

PDL – sacrificiu ritualic

În schimb, PDL cică s-a sacrificat pentru România zi şi noapte, ne e azi rău, dar de mâine „ar putea” fi mai bine… Ciracii se feresc ca de râie să amintească de corupţia endemică, de încălcările mitocăneşti ale Constituţiei prin impunerea unor legi nedemocratice, prin crearea unor crize între instituţiile statului Guvern, Parlament, Justiţie, prin folosirea serviciilor de informaţii ale statului ca să-şi supravegheze informativ adversarii, ca să nu mai amintim de erori flagrante în politica externă.
Pe când lupta pentru binele comun?

Petru Tomegea

PD-L şi stilul său inconfundabil

 

 

 

 

PD-L era cândva un partid puternic. A făcut parte alături de PNL din Alianţa DA  câştigătoare a alegerilor din 2004, iar în 2008, printr-un artificiu constituţional, a primit însărcinarea preşedintelui şi învestitura parlamentară aferentă să alcătuiască guvernul. Aflat însă o lungă perioadă la putere, partidul şi-a erodat credibilitatea. Dar nu duritatea crizei şi a reformelor e de vină, cum lasă a se înţelege, ci ineficienţa guvernării şi nepriceperea de a folosi formule viabile de comunicare, de conservare a capitalului de imagine. De demonstrat.

 

Electoralismul şi incompetenţa

 

Prima vină o poartă incompetenţa factorului decizional. Orice guvern ar fi pus mai presus rezolvarea problemelor economice şi sociale faţă de electoralismul păgubos, vorbăria nesfârşită şi autogratularea. A doua vină o au firmele mercenare de consultanţă care şi-au închipuit că în România aderenţii mai pot fi prostiţi uşor, că oamenii de influenţă şi conştiinţele spaţiului public, câte or mai fi, se pot cumpăra cu toptanul, cum se cumpără consilieri, primari, parlamentari de la partidele din Opoziţie.

În plus, manipulatorii PD-L şi-au pierdut vremea cu inscripţii mioritice pe dealuri, cu tăieri de panglici şi inaugurări multe şi dese, crezând că astfel îşi pot fideliza fostele bazine electorale. Ceea ce mai rău a făcut.

 

Unde dai şi unde crapă

 

Însă lovitura de graţie i-au dat-o echipele de PR-işti, comunicatorii, formatorii de opinii, purtătorii de mesaj, cu stilul lor inconfundabil, total anacronic într-o ţară UE. Hiperprezenţi în studiouri TV, seară de seară, repetă pe de rost aceleaşi slogane puerile sau încearcă să înspăimânte lumea cu venirea „ultimilor dinozauri Ponta şi Antonescu” la Palatul Victoria.

Principali făuritori de imagine şi stil rămân cei dintâi decidenţi ai PD-L. Cota majoritară aparţine preşedintelui, stilul său fiind cel mai categoric: imediat ce ajungem la guvernare schimbăm Constituţia, reformăm statul, justiţia, administraţia, învăţământul, sănătatea, mărim salariile dascălilor, dăm drumul la motoarele economiei… Nu sunau rău, i-au adus câştig la referendum şi apoi în scrutinele din 2008 şi 2009. Dar acum…

 

Partidul ar vrea, iar Guvernul ar dori

 

Urmează în ordine partidul şi guvernul, aflate în aceeaşi confuzie de roluri dinainte de ’89: unele hotărâri guvernamentale se iau la sediul partidului, la Vila Lac, la Timişoara, iar proiecte importante de partid se discută la Palatul Victoria, ba chiar la Cotroceni. Stilurile coincid: din 2009… PD-L intenţionează, încearcă să…, din toamnă, din vară am vrea să dezvoltăm parteneriate, să mărim PIB-ul…, să indexăm pensiile cu rata inflaţiei…

Guvernul, ministerele, agenţiile sunt şi ele în prima linie: vor decide, hotărî, delibera mereu, vor depolitiza funcţia publică din martie, de nu, din septembrie 2010, vor promova oamenii numai pe meritocraţie, valoare, profesionalism şi expertiză. De la… (o dată aleatorie) trecem la urmărirea evazioniştilor, a corupţilor, monitorizăm licitaţiile trucate şi contractele dubioase…

 

La anu’ vom face, la mulţi ani vom drege…

 

Cum descoperă un necaz, PD-L vine mintenaş cu soluţia: nu avem autostrăzi? La anul vom avea peste 1000 de km şi vom moderniza alte zeci de mii de km de drumuri. Ne lipsesc canalizarea, apa potabilă? Îndată ne apucăm de treabă, ori le planificăm, eventual pe când va veni Opoziţia la putere. Ne pleacă Nokia? Ei şi? Firme străine şi investitori fără număr aşteaptă să-i ia locul…

N-au scăpat de ochiul vigilent al diriguitorilor nici banii europeni, gradul de absorbţie fiind de numai 3,7 la suta, nu de 14,3 la suta cum se lăudau recent, dar „există posibilitatea” (Leonard Orban),  vom atinge nivelul…, iar Boagiu intenţionează să absoarbă şi ea 2,3 miliarde de euro, până la sfârşitul anului!

 

Cercul vicios şi garda veche

 

Multe au avut termene precise, numai că au trecut fără să avem Constituţie nouă, octombrie e gata şi regionalizarea nu se vede, şcoala mai are vreo şapte sute şi ceva de paşi reformatori de făcut, spitalele, după ce s-au desfiinţat, ar putea fi privatizate… Ca într-un cerc vicios, promisiunile neonorate cer alte promisiuni. Q.e.d.

Zilele trecute însă a ieşit la iveală un nou stil, al adevărului gol-goluţ: toate strategiile şi modificările, reformele şi modernizările vin în plic de la Cotroceni. Aşa nu mai merge, ţipă garda veche Blaga-Berceanu & co. Parcă murise garda asta. Dar nu s-a predat.

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

USL – descurajare şi ripostă

 

 

 

 

În ultima vreme, USL încearcă să facă faţă dificultăţilor interne, dar şi unei riposte crâncene, politically incorrect, din partea Puterii şi a presei aservite. Încasează lovituri pregătite cu sânge rece şi dibăcie, inadmisibile în orice democraţie. Sunt (co)ordonate de specialişti în PR aduşi pe bani grei de peste ocean. Nu mai contează nici demnitate, nici onoare, nici măcar obraz, căci USL trebuie scoasă din joc înainte de viitoarea campanie. Aşa că vrăjmăşia se accentuează în dauna fairplayului, a competiţiei civilizate.

După lansarea unor programe sectoriale dedicate economiei, industriei, agriculturii, finanţelor, administraţiei, învăţământului şi culturii, programe care ar fi trebuit să stârnească intense dezbateri în spaţiul public, s-a constatat că întreaga desfăşurare de forţe, competenţe şi inteligenţă nu a adus cine ştie ce avantaje. Căci în România o campanie electorală civilizată şi ideologizată ca în Occident e un adevărat fiasco, o inutilă pierdere de vreme, adeziunile şi voturile câştigându-se după cu totul alte reguli. De aceea şi rămânem la coada Europei.

 

Între ideologie şi mizerie

 

În consecinţă, au redus turaţia motoarelor ideologice, încercând că contracareze atacurile şi să se aşeze mai bine în teritoriu. Contraatacă însă prea firav minciuni, acuzaţii şi procese de intenţie, acţiunile de momire şi racolare a primarilor, a consilierilor, a unor oameni de influenţă care se lasă cumpăraţi pe te miri ce de către echipele de „negociatori” UNPR şi PD-L.

Ei bine, tagma asta a migratorilor de la un partid la altul a ajuns să facă jocurile murdare în politica şi societatea românească, pasând nociv responsabilitatea asupra altora, ei livrându-ni-se curaţi ca lacrima. Sunt aroganţi, îi critică totdeauna pe alţii, îşi revendică succese şi merite, dar fug de răspundere şi obligaţii faţă de cei ce i-au mandatat.

 

Politică sau înşelarea maselor?

 

Unele situaţii arată cât de mojică e starea acestui tip de politică, incomparabil mai murdară ca a Italiei înainte de operaţiunea „mani pulite”. Atât de murdară, încât nu mai miră pe nimeni asocierile politicienilor, ale demnitarilor şi justiţiarilor cu clanurile mafiot-interlope, surse importante de mijloace coercitive şi bani negri pentru câştigarea voturilor. Măcar în peninsulă faptele rămâneau în zona unui anume cavalerism feudal şi a legii talionului, iar jafurile şi malversaţiunile mai aveau oarece ştaif.

Lăsat la vatră după aventuri juvenile cu Albă ca Zăpada, Lăzăroiu reia atacurile nedemne asupra USL, pe care o vede mintenaş des-fiinţată, deşi ca sociolog trebuia să ştie că nicio alianţă / uniune românească nu s-a dezintegrat înainte de alegeri. Singura-i competenţă rămâne aşadar aceea de a ne vinde gogoşi, probabil adevăratul motiv al renunţării la serviciile sale.

 

Le-a mai rămas atacul

 

În scop asemănător, de a asigura culoar tuturor viitorilor trădători şi pofticioşi de candidaturi, se naşte acum cu forceps cotrocean Noua Republică, o Mişcare cică Populară şi neapărat de dreapta, ocupând o zonă dubioasă între autoritarism şi extremism. Construită în jurul dlui Băsescu, ar trebui să menţină guvernarea în mâna portocaliilor. De aceea au nevoie haine noi, curate, moderne, pentru liderii ale căror costume s-au îmbâcsit cu izurile tuturor scandalurilor scăpate în presă. Cifrele de 10-15% în sondaje le provoacă frisoane, singura lor şansă fiind atacul.

Având şi pâinea şi cuţitul pe mână, guvernanţii folosesc discreţionar bugetul pentru a achiziţiona oameni din Opoziţie, uitând că o acţiune asemănătoare, evident, fără amploarea celei de azi, a PSD dinainte de 2004 i s-a întors împotrivă, migranţii de atunci fiind fripturiştii de azi şi de ieri, exact când li cere să-şi probeze virtutea şi loialitatea. Neînvăţând nimic, istoria se repetă.

 

Dacă ideologie nu e, nimic nu e

 

Acum se vede clar că USL există în măsura în care e construită în jurul unor doleanţe naţionale, al speranţelor legate de dreptate şi libertate, al programelor de emancipare economică şi culturală. Dacă şi-ar abandona proiectele ideologice, s-ar transforma în orice altceva decât formaţiune politică: în gaşcă, clan, inclusiv mafiot, în încrengături de interese nelegitime, cu totul diferite de ale alegătorilor şi ale contribuabililor, culminând cu banda de hoţi, unde funcţionează omerta (complicitatea) şi legea tăcerii.

 

Petru Tomegea