Discriminarea pozitivă

Politica ultimelor două decenii bazată pe fler şi hazard a băgat ţara în carantină, iar lui zoon politikon i se văd impostura şi neputinţele. Confruntaţi cu o criză picată din cerul yankeu şi briton, dar prezisă şi aşteptată, guvernanţii nu-s în stare să elaboreze un plan de salvgardare economico-financiară, de aceea grupuri sociale strâmtorate la coşniţă îşi ascut instrumentarul luptelor sindicale. Încrederea în instituţiile statului, istovite în patru ani de încăierări pentru potcoave de cai morţi, cunoaşte o prăbuşire dramatică, dar sondajele de opinie ascund cu grijă reaşezarea spectrului politic de la vârf la bază. Scapă cine poate. Cine nu, adio şi-un praz verde.

Una din pasiunile politicienilor autosuficienţi şi fudui a fost preluarea fără discernământ a găselniţelor emanate de elita capitalismului mondial. Experimentate pe spatele unei populaţii abia trezite din somn totalitar, nu puteau să creeze decât monstruozităţi. Una se cheamă „discriminare pozitivă”, adică „favorizare activă a unei categorii de oameni în detrimentul altora pentru că sunt actualmente dezavantajaţi”. Cică metoda ar oferi mai multe efecte pozitive decât negative. Dacă prin alte părţi va fi avut niscaiva rezultate, în Hexagon şi în România a adus inechităţi şi mai flagrante, ba chiar revolte urâte ale „mulţimilor inteligente”.

Născut în Franţa (1987), conceptul e rapid folosit pe Podul Mogoşoaiei la împroprietărirea capitalismului autohton, promovarea valorilor, a femeilor, a tinerilor, ajutarea unor pături defavorizate ca sărăcimea satelor şi a târgurilor muncitoreşti, susţinerea naţionalităţilor, în special a ţiganilor. Însă populismul funciar le-a transformat în ţinte aducătoare de voturi, boala letală a politrucului român. Prin 2000, americanii, canadienii, care o numeau „acţiune afirmativă“, deja renunţaseră la bazaconie. La noi e încă hrana majorităţii ONG-urilor.

Dosarul protejării capitalismului neaoş e plin de învăţăminte: şi cu, şi fără discriminare pozitivă, bişniţarii postdecembrişti şi-au împărţit pe şest valuta ţării de la Bancorex şi din visteria statului, s-au împroprietărit apoi pe resursele întregului popor, beneficiază de un sistem propriu de relaţii activisto-securistice în comerţul exterior / interior, iar statul le-a devenit captiv cu totul. Conturile gheşeftarilor noştri le-au surclasat demult pe ale visătorilor bancheri de pe Wall Street şi ale scoţienilor businessmeni din tată în fiu din The City (of London). Mai bine i-am ruga să nu ne lase să murim de foame.

Promovarea valorilor postdecembriste a stat mereu sub semnul unor zicători pline de duh şi năduf: „jos hoţii (lor), sus ai noştri”, aşa-zisa politică de lift şi de liftă, „avem partid, avem şi funcţii”, „e tare-n tată”, în soţ, amant, naş, mătuşă, cumătru şi ce s-a mai găsi. Cu sexul frumos s-au întâmplat două lucruri: deşi Eva a primit de la Dumnezeu aceleaşi daruri ca Adam, în concurenţă cu sexul „tare”, frumoasele pierd, cu mici excepţii, însă notorii, la discipline contondente şi rasat-intelectuale ca: „Şmecheria”, exerciţii pentru avansaţi, PR – cursul birjăresc „ba pe-a mă-tii”, masteratul „Furtul cloştii de pe ouă fără să cârâie”. Ce e „darly-pussy-scumpy” primeşte spor de secretară top-model, sau de noapte, ca specialiste în K1, arta voicaniană a meta-fizicului nebunatic şi a chefului de după chef. Discriminate pozitiv, celorlalte nu li s-au scos la concurs posturile tradiţionale de manager la cratiţă, aspirator şi landou. Ei bine, stabilitatea asta se manifestă din comuna primitivă până azi, în afară de recuzită. Tot mai mini-bikini. De, încălzire globală şi criză.

În legătură cu păturile defavorizate, e simplu: ai furat trei păpuşoi, trei găini, trei conserve, eşti promovat în procedură de urgenţa la „facultatea de drept” ca să te perfecţionezi trei ani indiferent de număr de clase, etate, culoarea pielii. Însă, de aşa pleaşcă n-au mai beneficiat marii taşmacheri, pilangii, gulere albe… Se judecă, bieţii, zeci de ani, stresaţi la culme de procurori, jurnalişti, interviuri… Sunt scoşi în fiecare seară la emisiuni TV să ne înveţe că e mai convenabil să cumperi un judecător decât să angajezi un avocat. Cu toate astea, nu primesc şi ei dreptul la răcoare, măcar o singură zi. De aceea, mereu contestă ba constituţionalitatea legilor, ba a procedurilor, dar, în van.

Simptomatică e însă situaţia minorităţilor. Cu maghiarii ne-am scos: vor numai Trei Scaune, să vorbim toţi mintenaş ungureşte la comanda „nem tudom” şi să-i reînvie direct în armură pe vajnicii halebardieri secui. Cu ţiganii nu ne-a mers. S-au declarat toţi romi, ceea ce miroase a scorneală, dacă ne luăm după savanţi, au zis că vorbesc limba romani şi şi-au ales capitala, normal, la Roma. Nu s-au mai împiedicat în istorie. Noi, fii de decebali şi traiani tari în vârtute, fraţi de „geantă” latină, le-am ajuns „cizmarilor” rude sărace violator-furăcioase, ceea ce îl scoate din ţâţânile mormântului pe badea Cârţan cu opinci cu tot.

Întâiul Răzbel al mileniului l-au câştigat bulibaşii, regii, prinţii şi împăraţii romani. Beneficiind de sclavagismul luminat de activiştii dreptului omului, căci Mihalache Kogălniceanu i-a dezrobit degeaba, luând subvenţii grase pentru şcoală şi inserţie socială, cu o pradă de război ca aceea, şi-au ridicat mândreţe de palate din marmură de Carrara, cu turnuri mai ceva ca Taj Mahal, hodinesc în tronuri de aur, „servesc” din veselă de aur, poartă sceptru, papuci, lanţuri cu engolpion oleacă peste şepte chile de aur… Discriminaţi pozitiv, nu i-a întrebat nimeni de unde. Supuşii lor, nemaigăsind comori de metale preţioase prin gunoaiele de acasă, au împânzit mapamondul cu daika, dibla şi pontoarsa, neuitând să trimită stăpânului dreptul nobiliar.

Deşi legea asta a îmbogăţit atâta omenet, guvernanţii nu vor s-o aplice tuturor poporenilor!? Curată discriminare.

Petru Tomegea

Etichete: bulibaşă, minorităţi, secui