De ce PSD vrea să fie PCR?

februarie 21, 2019

Pentru că PCR era partid unic, iar între stat și partid nu era nicio deosebire. Coincideau până și sediile, birourile: liderii partidului erau și înalți funcționari ai statului, iar voința lor era mai mult decât lege. În partid nu funcționa democrația internă, deși se făcea mare caz de ea, ci ascultarea față de „conducătorul iubit”. Tabloul acestuia se afla în spatele fiecărui șef sau șefuleț, inclusiv în fața claselor și pe clădiri, iar comportamentul său, uneori cu tot cu ticuri, era copiat de la al doilea om în partid și în stat până la ultimul șefuleț local. Toți reeditau personajul Ceaușescu: el singur trebuia să hotărască totul, el se pricepea la toate, era părintele națiunii, iar sinistra era mama poporului… Cam prea repede s-a uitat!
Dictatura de partid și tirania comandantului suprem se ascundeau după concepte precum neamestecul în treburile interne, suveranitatea și independența naționale ca în toate regimurile de mână forte din Venezuela și Turcia până în Federația Rusă. PCR era infailibil, nu negocia cu nimeni, tot răul venea de la străini, de la imperialiști și de la capitalul mondial. În interior, frica, ascultarea și supușenia se numeau disciplină de partid.
Ceaușescu se făcuse erou între eroii neamului, figura sa deschizând șirul voievozilor de la Burebista la Cuza. Cu el începea și se sfârșea viața și istoria românească, el și consoarta cumulând toată panoplia valorilor naționale, de la patriotism și dragoste de țară, până la valorile cultural științifice. Singurii prieteni ai săi erau tovarășii Dolores Ibarruri (P.C.Portugalia) și Santiago Carrillo (P.C. Spania), Ho și Min (Vietnam), Mao Zedong, Hua Kuo-feng (China) și Muammar al-Gaddafi (Libia). În semn de „aleasă prețuire”, Nicolae și Elena Ceaușescu fuseseră ridicați pe piedestaluri academice, iar tovarășei trebuia să i te adresezi cu „savantă de renume mondial”, deși avea doar trei clase. De la ea moștenesc tovarășii de azi pasiunea titlurilor, a diplomelor și a tratatelor științifice plagiate.
Unde suntem azi după 30 de ani de libertate și democrație? Cam prin noiembrie 1989: în partidul de guvernământ numit azi PSD a început o mișcare suspectă după principiul vaselor comunicante. Nu este vorba de „scrisoarea celor șase”, ci de plecarea, unul câte unul – doi câte doi, din partid spre formațiunea fostului lor coleg și prim-ministru, Victor Ponta, pregătit să ducă mai departe flacăra nestinsă a social-democrației românești.
Ideologul șef al partidului, Liviu Ioan Adrian Pleșoianu, ne explică în cartea sa esența doctrinară a social-democrației noastre: partidul trebuie să rupă lanțurile cu statul paralel și să descătușeze politica de binom și de Coldea, din cauza cărora PSD nu poate guverna pentru bunăstarea tuturor românilor (sper să nu mă acuzați de plagiat!). Modelul de bunăstare este cel afișat de măreții lideri: palat cu suprafața locuibilă între 5 și 7 ari, piscină cu apă încălzită, teren de tenis cu nocturnă, ieșire la lac sau la mare cu iaht, eventual elicopter sau avion personal, proprietăți la Monaco, Madagascar, Fortalezza și conturi babane offsore în caz de. După principiul „Să trăiți bine!” al fostului președinte Traian Băsescu, cel ce și-a încheiat mandatul tocmai când să-l pună în practică.
Ei, bine, pe vremea tovarășilor nimănui nu i-a trecut prin cap să pună moțiune de cenzură ca să pice guvernul, nici să le facă plângere penală comandantului suprem și primilor secretari de județ, un fel de ceaușești locali, spre a fi trimiși să răspundă în fața judecătorului. La fel cum nimeni nu și-ar fi permis să critice vreo decizie, a lor sau a partidului conducător. Ba au ajuns la Gherla sau la canal până și cei ce se gândeau la o astfel de posibilitate. După asta tânjesc dl Liviu Dragnea, măreții săi baroni și slujitori, iar partidul se face acum luntre și punte spre a le duce la îndeplinire idealul lor de societate. Ideal care a murit odată cu comunismul.
Din fericire, uitând de idealul partidului-stat, PSD în frunte cu tătuca Iliescu și cu Adrian Năstase cel Arogant au făcut două greșeli capitale: au acceptat ca România să intre în alianța NATO și Uniunea Europeană, cluburi selecte ale națiunilor democratice și civilizate, în care comunismul și obiceiurile sale mai pot fi regăsite doar în cărțile de istorie.

Petru Tomegea

Reclame

Echipele de zgomote

februarie 18, 2019

Bugetul a fost adoptat de Guvern fără a fi supus dezbaterii publice ca într-o țară democratică și fără a se fi căzut de acord cu celelalte instituții, cu mediile academice, economice și sindicale, chiar dacă există legi speciale în acest sens. Și asta deoarece adoptarea a survenit cu o întârziere de 3 (trei) luni, de nu cumva va fi fost convenită dinainte, iar graba s-a vrut o justificare pentru a trece tot ce nu putea fi trecut: cifre hazardate, bazate pe diagnoze, prognoze și calcule nerealiste, favorizarea fără studiu de impact a consumului intern și a cheltuielilor de tip populist, adică mită electorală. Calcule făcute pe picior, cifre scoase din burtă, spune Opoziția.
Spectacolul acesta lipsit de fairplay și transparență, cu întâlniri pe ascuns la masa tătucului și multe declarații contradictorii, dar forțoase, ca și cum ar fi numai bugetul PSD, a ajuns în Parlament. S-a observat, însă, o anumită secretomanie a politicienilor majorității de guvernământ, cu tot cu UDMR, o anumită fereală (de adevăr?) a actorilor principali. Dacă Opoziția pregătise deja mii de amendamente, încercând să le susțină, ei, bine, Puterea și echipele ei de zgomote și zurgălăi au demarat concomitent o acțiune fără precedent de abatere a atenției publice de la lucrările parlamentare dedicate bugetului public. După cum urmează:
1. Tăierea banilor de la Servicii Secrete, (bănuite că se află în spatele dosarelor liderului PSD), și dirijarea acestora către copii, cică în acută nevoie de vitamina D. Nu era mai bună o „vitamină” pentru cumpărat cărți și hăinuțe?
2. Banca Națională, și mai cu seamă guvernatorul acesteia, manipulează ROBOR-ul și inflația ca să împiedice guvernul să aducă bunăstare românilor. ROBOR-ul (rata medie a dobânzii la care se împrumută între ele instituțiile bancare din România în moneda națională), Soros și statul paralel au devenit dușmanii de moarte ai guvernării PSD.
3. Securiștii, serviciile secrete și-au făcut „partide de intelligence”, adică USR + PLUS, care urcă punct cu punct în sondajele de opinie, stricând socotelile actualei alianțe majoritare. E tot mâna securiștilor lui Coldea, cel devenit demult istorie! (Te ia cu rău la stomac: adicătelea partidul lui Iliescu, cu rădăcinile în PCR-FSN, e curat ca lacrima și n-are picior de securist!)
4. Partidele de opoziție au criticat alcătuirea bugetului fiindcă vor să capitalizeze voturi pentru viitoarele campanii electorale, nu că bugetul e aiurea. Ca și cum PSD-ALDE-UDMR n-ar umbla tot după voturi.
5. Tocmai acum au dispărut dosarele cu câteva sute de mii de „listaci” care vor „Fără penali” în funcții și demnități publice… Or fi fiind destui cei ce stau cu musca pe căciulă?
6. Tocmai acum ministrul Justiției amenință UE cu ordonanțe buclucașe…
7. Tocmai acum vine și Federația Rusă cu distrugerea scutului de la Deveselu…
În aceste condiții, bugetul a trecut fluierând prin Parlament în forma dorită de liderul suprem, iar partenerii se vor trezi în fața faptului împlinit după promulgare. Firește că abaterea atenției publice de la o activitate atât de importantă precum aceea de alcătuire a bugetului național este o formă crasă de manipulare. Fiindcă fiecare punct de mai sus încearcă să inducă ideea că vinovați de starea actuală sunt alții, nu guvernarea haotică, lipsită de competențe.
Astfel, dacă tăierea bugetelor de care dispun serviciile secrete se dovedește greșită, părtinitoare, evident că bugetul nu va putea fi promulgat, iar vinovatul principal nu va fi socotit guvernul, ci președintele. Or nu președintele, nu ROBOR-ul, nu statul paralel i-au împiedicat pe guvernanți să crească veniturile la buget, ci politicile proaste, ineficiente în domeniile finanțelor publice și al investițiilor. Este normal ca Opoziția să critice activitatea Guvernului, inclusiv alcătuirea pe picior a bugetului, dar dorința de creștere a numărului de voturi este și a partidelor din coaliția de guvernământ. Anormal este ca bugetul să nu fie făcut după lege, să nu corespundă adevăratelor nevoi ale cetățenilor, să nu țină cont de complicațiile conflictuale din imediata vecinătate, să nu vizeze dezvoltarea României și apropierea ei de nivelul de viață și civilizație al Occidentului.
După echipele de zgomote și zurgălăi bugetul ăsta e cea mai mare reușită a guvernului…
Petru Tomegea

Teama de dictatură

februarie 14, 2019

Ni s-a cuibărit în adâncul ființei multora dintre noi imediat după revoluția din decembrie 1989… Eforturile politicienilor de a ne liniști n-au lipsit, însă au fost zadarnice. După alegerile din 2016, teama s-a transformat încet-încet în coșmar: nu e zi să nu se abuzeze de puterea obținută, ce e drept, prin vot, iar slăbiciunea instituțiilor statului, comoditatea societății civile și lipsa democrației interne de partid au deschis calea unei noi aventuri dictatoriale.
Teama nu a fost, însă, numai a cetățenilor dornici de democrație, ci și a elitei(?) politice imediat după execuția ceaușeștilor: aleșii s-au străduit după puterile și știința lor să bareze calea spre dictatură prin Constituția din 1991, interzicând deținerea unică a puterii politice prin construirea unui executiv bicefal președinte – prim ministru și a unei relații de colaborare între Președinție, Guvern, Parlament și Justiție.
Din păcate, Constituția nu a prevăzut apariția unor lideri forțoși, autoritari care încalcă prescripții fundamentale, în principal separația celor trei puteri ale statului de drept. Cât despre posibilitatea instalării dictaturii și sancțiunile pentru amatori, parlamentarii n-au fost în stare să legifereze nici până azi, ceea ce pentru analiștii serioși e un mare semn de întrebare: nu cumva deriva dictatorială nu poate fi oprită decât prin revoltă populară și vărsare de sânge?
Dar de ce apar periodic norii dictaturii în România? Principala cauză o constituie credința unei bune părți a populației că numai o dictatură „sănătoasă” poate scoate România din impasul în care se află: democrația dă rateuri, e costisitoare, tinerii își părăsesc țara, iar dimensiunile corupției, ale jafului național au scăpat de sub controlul Justiției, al Executivului, cel mai adesea incompetent, și al unui Parlament cu gândul mereu la alegeri și la interesele proprii ale liderilor de partide.
Dar poate amenințarea nu ar fi atât de gravă dacă nu s-ar găsi îndată și lideri populiști în nevoie acută de voturi care să împingă evoluția politică tocmai spre tendința poporenilor de a se adăposti sub pulpana unui tătuc, a unui lider tare și șmecher care le promite bunăstare și căsăpirea dușmanilor, întotdeauna imaginari, precum Soros, statul paralel, binomul, UE, oculta mondială, străinii, serviciile secrete…
Motivul principal al apariției dictaturii îl constituie, însă, palida reacție a societății civile și slăbirea democrației interne de partid, obediența membrilor care depind de umorile liderului suprem, cel ce ține în mână discreționar posibilitatea promovării pe cale ierarhică și numirile pe posturi în organigrama instituțiilor de stat, căci, odată câștigate alegerile, politizarea acestora nu mai poate fi evitată, iar PSD nu se lasă până nu colonizează toate instituțiile bugetare. Așa a făcut și va face mereu.
Deocamdată două lucruri împiedică reinstaurarea dictaturii: frica de o răscoală a maselor ca în decembrie 1989, care i-ar mătura definitiv de pe scena politică, și apartenența la UE, NATO. Partea întunecată a evoluției spre dictatură, însă, o constituie manipularea: pentru a controla Justiția, cetățenilor li inoculează ideea că România suferă din pricina unor procurori nedrepți și abuzivi, că de fapt măreții lideri autoritari nu sunt corupți, ci luptă pentru democrație și vor binele românilor, că UE are ea însăși boli grave și atitudini dictatoriale față de țara noastră și, astfel, să-și motiveze calea spre dictatura personală.
Din fericire, puseul spre dictatură pare să se diminueze odată cu limpezirea scenei politice românești. De doi bani speranță: partidul majoritar dă semne de scindare și răzmeriță internă, iar pe partea dreaptă a eșichierului s-a născut o alianță nouă USR – PLUS care promite democrație, stârpirea corupției și înlăturarea actualei coaliții de guvernământ, vinovată de grave crize în societate și justiție, de vicierea relațiilor cu UE și NATO. Secretul atacurilor concertate din partea puterii asupra noii creații politice este creșterea Opoziției în sondajele de opinie.

Petru Tomegea

Primele rezultate ale reformelor în Justiție

februarie 11, 2019

Chiar dacă reformarea Justiției a fost trecută la „și altele” în programul de guvernare al PSD, prima și cea mai evidentă preocupare a actualei majorități de guvernământ a fost schimbarea din temelii a întregului sistem judiciar, în așa fel ca să nu se mai permită „abuzurile inimaginabile”. A se citi: ca justiția să nu se mai apropie în vecii vecilor de marii granguri ai politicii. Ca pe vremea tovarășilor care nu răspundeau decât în fața Marii Adunări Naționale unde toți erau membrii aceluiași partid.
În consecință, vârfurile de lance ale oricărui sistem de justiție, adică Ministerul Public, procurorii și ofițerii judiciari, au fost trecute sub autoritatea ministrului Justiției. Numai că prin autoritate actualul ministru înțelege ce vrea el: stăpânire, ascultare, supunere oarbă, executarea ordinelor sale fără crâcnire, de aceea încercările profesioniștilor de a-și exprima nemulțumirile și protestul față de ingerințele politicului au fost de fiecare dată zădărnicite de către Inspecția judiciară și Secția de investigare a infracțiunilor din Justiție. La fel s-a întâmplat și cu cei ce au în lucru dosare grele ale oamenilor politici. În aceste condiții, mai poate vorbi cineva de independența puterii judecătorești?
Însă justițiarii n-au vrut să accepte subordonarea politică, nici ordinele ministrului Tudorel Toader. Adevărat este că ingerințele nu au fost acceptate nici de UE prin MCV, nici de PE, nici de GRECO, nici de Comisia de la Veneția, dar faptul nu a contat pentru măreții noștri lideri, chiar dacă statul de drept, anticorupția, independența sistemului judiciar erau prevăzute în tratatele de aderare ale României la UE.
După nici doi ani de astfel de mărețe reforme, iată apar primele rezultate și acestea ne explodează direct în față: nivelul de siguranță al cetățeanului e la pământ, miile de eliberați din închisori își continuă și mai abitir activitatea infracțională, inclusiv crimele, tâlhăriile înfricoșătoare și jafurile la bănci. De plătit nu plătesc inițiatorii respectivelor modificări ale legilor, ci bieții cetățeni. Unii, cu viața.
Nu este singura nenorocire… Din pricina presiunii uriașe asupra justițiarilor, din pricina promovării atâtor incompetenți și pafariști în funcții publice, starea de infracționalitate, de inaplicabilitate a legilor lovește în drepturile cetățenești: mulțimi de inși fără diplome valabile, fără calificare, unii chiar analfabeți, au ajuns în posturi de foarte înaltă responsabilitate, iar doctori falși, asistente medicale cu acte false fac ca actul medical în România să cadă în derizoriu. Ca urmare, în curând diplomele obținute în România nu vor mai fi recunoscute. Deja Israelul a făcut-o.
Se fură mai puțin din averea poporului român? Sunt mai puține jafurile și omorurile după faimoasele legi ale justiției făcute de Florin Iordache (cu un doctorat luat la Bălți), Eugen Nicolicea – (Dreptul la Universitatea Spiru Haret, Turnu Severin, „Învăţământ la Distanţă”), Șerban Nicolae, (inițial muncitor la IMF București, apoi Facultatea de Drept la Universitatea Româno-Americană)? Din contră: corupția se întinde la fel ca pesta porcină și gripa, siguranța cetățeanului a ajuns vorbă goală, iar impostori cu 8 (opt) clase au ajuns să opereze în spitale.
Ei, bine, ca și cum în România n-ar fi zeci de catedre de drept cu specialiști de talie mondială, cei trei s-au apucat de reformat legislația românească, majoritatea legilor făcute de ei fiind întoarse de Curtea Constituțională… Și totuși își continuă activitatea cu același aplomb, iar Parlamentul le aprobă făcăturile legislative!
Din păcate, criticile venite de la experți români, de la organizațiile profesionale ale procurorilor și ale judecătorilor, de la organismele europene și internaționale… nici că le-au modificat viziunile lor reformatoare. Până unde vor merge? Cât va dura apoi repararea stricăciunilor? Cine va răspunde pentru mătrășirea statului de drept? Că e clar că răspunderea politică a pierit în România.
Pe deasupra, democrația noastră a fost depunctată de către organismele internaționale care monitorizează starea infracțională și corupția, România fiind acum alături de state unde democrația a eșuat. După nici 30 de ani… Petru Tomegea

De la binom la monom

februarie 7, 2019

Când se face ceață în fața ochilor și nu mai găsesc drumul spre adevăr, mă întorc la proverbe și zicători, numai că iată ce-am găsit prin cotloanele memoriei: „Unde-s trei, întreabă ce-i; unde-s doi, o vorbă între ei au; unde-i unul, dă cu tunul”. Le țineam minte de la un bătrân și ghebos undițar, fie-i țărâna ușoară, care mă suferea prin apropiere, dar care pleca îndată ce venea un al treilea.
Așa se face că, după ani buni de întrebări, am dat peste adevărata doctrină politică după care se ghidează liderii comuniști și urmașii acestora: fiindcă „unde-s trei, întreabă ce-i”, au socotit că democrația clasică nu face două parale în partid, doar n-o să se apuce ei să supună la vot hotărârile pe care deja le-au luat. Așa că au optat pentru varianta binom „stăpânul zice, iar argatul execută” ca în proverbul „unde-s doi, o vorbă între ei au”, eliminându-i pe toți ceilalți. Însă, de ochii lumii, principiul tovărășesc al egalității în drepturi n-a fost schimbat, pentru a păcăli vigilența maselor.
Mergând mai departe cu logica, se știe că democrația și statul de drept se bazează pe echilibrul celor trei puteri, legislativă, executivă și juridică, dar ultima, deloc întâmplător, a devenit dintr-o dată dușmănoasă și s-a trecut la stârpirea ei, fără să se gândească, în iureșul lor, că, mătrășind-o, omoară și democrație, și stat de drept, iar posibilitatea de a sta alături de suratele europene, civilizate și legaliste, dispare de la sine. Justificarea că toți cei ce ne critică dușmănesc România ori sunt dezinformați a ajuns cu totul de ocară la Bruxelles & Strasbourg, nu și la Palatul Victoria.
Dar teoria cu două puteri în loc de trei a picat și ea în ultimii doi ani, așa că proverbul „unde-s doi, o vorbă între ei au” nu i-a mai convenit liderului suprem, fiindcă domnii Grindeanu și Tudose chiar o luaseră de bună. De aceea, nu a fost o singură vorbă, ci mai multe, încheiate cu o demitere, unică în felul ei, și o demisie. Astfel că în loc de legislativ și executiv, a rămas numai legislativul Dragnea, adică cel ce face legea, nu legile.
Abia acum am înțeles bătălia pe viață și pe moarte a d-lui Dragnea cu binomul: erau prea mulți care știau. Când scriu unii „PSDragnea” se gândesc la o oaste cu soldați disciplinați de partid care execută fără crâcnire ordinele cârmaciului. Adevărat este că au crâcnit câțiva, dar mai bine-și mușcau limba: au îngroșat șirul hainilor expulzați, bineînțeles, după ce li s-au luat caftanele.
Doi ani au trecut ca o clipă, iar aceste ultime victorii mărețe au reșapat original democrația, ajungându-se în faza „unde-i unul, dă cu tunul!” Numai că în învățătura moștenită de la magistrul meu întru ale pescuitului tunul era o biată unealtă de azvârlit momeala, și nu tun, adică armă grea, sau tun – afacere ilegală cu banii statului, ca în vremea asta.
Cum s-au așezat lucrurile? În făgașul lor firesc, adică firesc în perioada celor 45 ani de comunism, de ciumă roșie, cum o dezmiardă „oamenii străzii”: binomul s-a transformat în monom, iar tunul s-a folosit și ca armă grea, e adevărat, cu apă, deocamdată doar împotriva demonstranților la 10 august, iar ca afacere ilegală, împotriva unui întreg popor, adică a tuturor românilor. Așa s-a ajuns să avem cele mai multe procente de săraci din UE. Gurile rele zic că cel mai mare tun va fi bugetul de stat pe 2019.
Cum va funcționa monocrația, adică monomul? După legi consacrate, unul conduce, iar ceilalți execută, aplaudă și scornicesc omagii. Era și o lege a votului, una pusă în operă de tătuca Stalin: votați voi cum vreți, dar de numărat numărăm noi! Așa că rezultatele erau mereu excepționale pentru partidul de guvernământ: 99,99 %. Și rezultatele guvernării erau excepționale: atât de tare se ridicase nivelul de trai, că urma să depășim azi-mâine țările cele mai dezvoltate. Viața noastră era numai cântec tovărășesc și fericire: ni se asigura pe cartelă rația de pâine, ulei și zahăr, carne – frații Petreuș, adidași, takimuri la liber, o dată pe săptămână… Dacă nu era închis.
Votați Soarele! Votați monomul! Trăiască și înflorească democrația românească originală!

Petru Tomegea

Copita adevărului

februarie 4, 2019

De când e lumea se știe că adevărul se răzbună și totuși politicienii noștri îl mârșăvesc și-l îngroapă, făcându-și iluzii că lor nu li se poate întâmpla. Uite că li se întâmplă. Cu cât se ascunde mai adânc și să mătrășește mai tare adevărul, cu atât și urmările sunt mai grave. Mai cu seamă când e vorba de destinul unei țări ca România. De demonstrat.
Așadar, nu se poate susține că majoritatea actuală de guvernământ nu a știut situația reală a țării, întrucât politicieni cu capul pe umeri, analiști independenți ne-au prevenit încă de la alegerile din 2016 că programele de guvernare, simple înșiruiri de iluzii, nu sunt sustenabile, iar cheltuirea nesăbuită a resurselor bugetare va sărăci țara, că atacurile împotriva justiției și a UE nu cadrează cu tratatele de aderare semnate în 2004. Din păcate, previziunile unor analiști patrioți s-au adeverit, iar România se află acum în pragul unei noi crize politice. Numai cine nu vrea nu-i vede semnele.
Poate că lucrurile n-ar fi fost atât de evidente, dacă Executivul s-ar fi concentrat pe rezolvarea punctuală a situațiilor generatoare de criză: scumpirea energiei, a mărfurilor și a serviciilor, inflația mai mare decât în UE, creșterea dobânzilor inclusiv la împrumuturile guvernamentale, scăderea ponderii monedei naționale în raport cu alte valute, mai ales cu €uro, imposibilitatea accesării fondurilor europene, scăderea accentuată a investițiilor publice și private, necazurile din educație și sănătate, pesta porcină și gripa ucigașă…
Din păcate, prioritățile majorității guvernamentale au fost altele: înstăpânirea pe toate instituțiile statului și gâtuirea independenței Justiției, atacurile concertate împotriva Uniunii Europene, lipsirea de prerogative constituționale a președinției, bătălia electorală continuă și înăbușirea conflictelor interne. Așa că iată-ne cu necazurile: pe de o parte, bugetul național întârziat, sursele de finanțare ale acestuia, nesigure sau iluzorii, reformele financiare nu dau rezultatele scontate, investițiile guvernamentale și străine, tot mai reduse, băncile nu mai vor să finanțeze cu aceeași larghețe cheltuielile guvernamentale, iar pe de altă parte reproșurile tot mai dure venite din partea organismelor europene și internaționale apropo de independența sistemului judiciar, de greșelile legislative ale așa-zisei reforme judiciare și de încercările câtorva lideri de a scăpa de răspunderea penală.
Necazurile guvernării au ieșit în evidență odată cu uriașele demonstrații populare împotriva OUG 13 din februarie 2017 prin care justiția se muta în curtea PSD și cu protestele diasporei din 10 august, anul trecut, fiind accentuate nu numai de nemulțumirile populare, dar și de eșuarea sărbătoririi cum se cuvine a Centenarului și de amatorismul abordării Președinției rotative a UE.
Iar faptul că minciuna are picioare scurte se vede acum și mai bine. Nici vorbă de guvern performant, ci de o mulțime de activiști tupeiști și aroganți, lipsiți complet de competență și expertiză, care s-au apucat să reformeze după ureche finanțele și justiția, iar rezultatele le explodează în față. Nu mai ține să faci din negru alb, nici din minciună adevăr. Degeaba ne spun cu cifre măsluite că trăim mai bine, că ne apropiem cu pași repezi de nivelul occidental de trai, când milioane de români au ales și încă aleg calea exodului, când rezultatele școlii sunt tot mai slabe, iar starea de sănătate a populației, tot mai critică. Priviți numai numărul tragic de victime ale gripei și e de ajuns.
Dar copita adevărului a lovit când le era lumea mai dragă: partidul de guvernământ se scindează sub ochii liderului maxim: sătui de porunci și ordine, de minciuni și abuzuri, foștii prim-miniștri Grindeanu și Tudose împreună cu o serie de deputați, senatori și cu întregi organizații locale părăsesc mândra corabie pesedistă și trec în partida lui Ponta, el însuși detronat mai demult de tovarășul său de încredere, Liviu Dragnea. Măcar de i-ar veni mintea din urmă…

Petru Tomegea

Infracțiuni cu autori cunoscuți

ianuarie 31, 2019

Partidele de guvernământ, case celebre de avocatură, televiziuni și jurnaliști arondați acestora se strofocă de mai mulți ani să ne convingă că niciunul din clienții lor, înalți demnitari ai statului român, nu a furat, nici nu este corupt, iar justițiarii au ceva cu ei și vor să le distrugă cariera politică. Dar nu ne-au prezentat dovezi clare că banii din bugetele publice au ajuns toți în salarii, pensii, cheltuieli de întreținere și reparații, investiții… conform legii. Fiindcă la sfârșitul fiecărui an Curtea de Conturi, finanțiștii și organele de cercetare penală, românești și europene, ne confirmă bănuielile: se fură între 28 și 38% din banul public. A se ține cont că banii nu ies din conturi, nici din casa de bani fără ordin de plată semnat de un responsabil stabilit prin lege. Adevărat e că banii nu au termen de garanție, nici nu sunt marfă perisabilă, nici nu se topesc la soare ca omătul. Adevărat e că banii nu au miros, dar au serie și coduri, iar organul de urmărire penală poate afla imediat sursa. Dacă vrea.
De 30 de ani se întâmplă același lucru, dar niciunul din principalii oameni în stat, din ordonatorii de credite, prim-miniștri, miniștri, secretari de stat, alți responsabili cu bugetele nu sunt întrebați unde sunt banii. Descoperim apoi că în podul care stă să cadă nu au intrat toți banii alocați, că autostrada se surpă și n-a costat nici jumătate din cât a fost devizul, dar banii s-au cheltuit. Unde au dispărut banii? Cine este hoțul? Nu știm. Știm doar cine este păgubașul, poporul român, contribuabilul, cel ce în aceste zile e pe cale să devină hoțul de păgubaș.
Situația aceasta trenează de aproape trei decenii, timp în care contribuabilul român a plătit salariile Camerei Deputaților, Senatului, Guvernului României, Președinției, câtorva sute de agenții și birouri, Ministerului Justiției și Ministerului de Interne, Ministerului de Finanțe și organelor fiscale din subordine, Consiliilor Județene și Comunale…, dar, cu excepția procurorilor și a polițiștilor judiciari, când și cum cred ei, niciuna dintre instituțiile enumerate mai sus nu a vrut să taie elanul corupților și al jefuitorilor, semn că furtul e programat dinainte. Merită poporenii să fie furați și prostiți în față până la moarte?
Între timp observăm că unor tovarăși înalți diriguitori le-au crescut în curte palate, vile somptuoase cu nocturnă și piscine încălzite, cu debarcader și iahturi ca acelea, iar măriile lor nu mai servesc concedii în „frumoasa și bogata noastră țară”, ci în Emirate, Dubai, insulele Maldive, Seychelles…, plecând cu avioane proprii, cu amante tinere… Le-au crescut concomitent și conturile offshore, și proprietățile în locuri ascunse vederii celor aproape 40% oameni săraci, români ca și ei.
Acesta să fie motivul pentru care nu-i interesează deloc soarta conaționalilor care se zbat în nevoi și sărăcie, sărăcie survenită în urma guvernării proaste de atâția ani? Spre acești amărâți ai sorții văd că nu privește nimeni din înalții diriguitori. Toate eforturile aleșilor sunt acum îndreptate de doi ani și mai bine spre salvarea hoților, a jefuitorilor și a corupților bănuiți că se află în spatele devalizării bugetelor publice. Nu cumva gestul lor de salvare a celor cu dosare penale și a condamnaților aflați în spatele gratiilor ascunde solidarizarea cu infractorii? Nu cumva se simt și ei cu musca pe căciulă?
În această situație, într-o țară democratică și cu respect față de lege, respectivii ar fi pus mână de la mână și să le angajeze avocați celebri, case de avocatură care mai de care. Dar calea asta e pentru fraieri și nu cadrează cu atotputernicia marilor noștri mahări, așa că au trecut, ei, corupții înșiși, să-și ajusteze legile în baza cărora să scape toți.
De aceea, România s-a împărțit în două tabere, una protectoare a hoților și a corupților, una care acceptă minciunile cu statul paralel, binomul, vinovate că arestează politicieni cică nevinovați, și altă parte care a ales să protesteze fie ieșind la demonstrații pașnice, ajunse bătaia de joc a primilor, fie exprimându-și dezamăgirea pe rețelele de socializare sau în mass-media. Nici ei nu cred că se va întâmpla ceva cu infracțiunile cu autori cunoscuți, la fel cum nu cred că ce a mâncat lupul… Singura noastră șansă e să batem din drâmbă și să fim furați în veacul vecilor! Pe mâna cui a ajuns statul român?
Petru Tomegea

Cum ne dăm în stambă la președinția UE

ianuarie 28, 2019

Specialiștii în relații internaționale au anticipat demult că necazurile României în fruntea UE vor fi provocate de lipsa credibilității și a competențelor, că nu poți gestiona dosare importante europene fără o cunoaștere în profunzime a tuturor implicațiilor și fără să stăpânești la perfecție măcar o limbă străină, între care germana, engleza și franceza… Iată că, în aceste zile reprezentanții noștri sunt criticați și chiar blamați în Parlamentul European, sunt luați la întrebări de înalții comisari, de parlamentari europeni și, în loc de reacții de bun simț, la obiect, apelează la explicații inepte, într-o o limbă de lemn și dau vina pe dușmanii României, pe Opoziție, pe Banca Națională, pe UE, CE…
În schimb, în mare parte, eurodeputații și funcționarii CE, UE s-au convins că discursurile alor noștri nu prea au legătură cu interesele și idealurile europene, fiind idei, teme, obiective nu prea discrete ale coaliției de guvernare, ale majorității de guvernământ… Toate cunoscute de interlocutori de ani buni.
Așadar ne însușim dictonul străbun „zicem ca ei și facem ca noi”, adică facem pe gustul mai-marilor noștri politici, orice ar zice Europa. Așa că președinția noastră și-a scos în față specialiști în „aburirea” înalților oficiali, proces început de prim-ministrul României Viorica Dăncilă încă din vară: vom respecta drepturile și libertățile cetățenești, statul de drept și tratatele UE, iar de atunci și până azi statul de drept a ajuns statul în care PSDragnea face „ce vrea mușchii” lui: a dat legi și ordonanțe prin care 14000 de deținuți au fost trimiși la reeducare pe spatele bieților cetățeni, ca și cum nu erau destul de abuzați, a se citi omorâți, jefuiți, bătuți…, iar acum vor să facă ceea ce nimeni într-o țară democratică și europeană n-a mai făcut, recte să desființeze autoritatea și puterea lucrului judecat («res iudicata»), valabile de la Dreptul Roman încoace, dând posibilitate condamnaților și celor cu dosare penale să conteste sentințe definitive. Evident că UE, CE au înțeles despre ce este vorba, chiar dacă ministrul Justiției se ascunde după deget. Așa că statul de drept în România a ajuns de ocară la nivel european. Cât vom fi tolerați? Cine și când va reuși să ridice anatema?
Iar dacă la Strasbourg și Bruxelles s-a înțeles stratagema mizerabilă de inducere în eroare a organismelor europene au început atacurile pe față: poporul român vrea integrare în UE și îngheață cu steagurile uniunii protestând în fața guvernului român, iar reprezentanții săi în organismele europene o scaldă perorând verzi și uscate. Scrie în Constituție că toți suntem egali în fața legii, dar liderii actuali sunt mai egali ca restul cetățenilor și nu răspund în fața justiției, apelând la fel de fel de tertipuri avocățești. Iar peștele de la cap se împute.
Dacă, general vorbind, nu se poate susține că proiectele supuse dezbaterii în comisiile eurodeputaților nu sunt bine articulate, prezentarea și susținerea lor de către membrii guvernului Dăncilă au fost la întâmplare, la plesneală, mai degrabă, sperându-se că prestația miniștrilor noștri va trece neobservată. Or, defazarea, grozăvirea în fața liderilor UE, lipsa deprinderilor de comunicare au fost evidente. De greșeli groaznice de exprimare, de gestica dezonorantă și dezordonată, de tonul arogant, nepotrivit nu mai vorbim. Concluzia aproape unanimă a presei este că ne facem de rușine la cel mai înalt nivel.
Cum s-a ajuns aici? S-a ajuns din pricina politicii de cadre a majorității de guvernământ și a liderilor cărora, fiindu-le frică de oameni integri și competenți, au promovat doar inși docili, ascultători, loiali, adică yesmeni. N-a prevăzut nimeni că vine un moment când nu te poți afișa în fața lumii întregi cu oameni prost pregătiți fără să știrbești prestigiul României. Așa că în viitor, când îi vom auzi că mor de dragul iubitei noastre țărișoare, ar fi bine să deschidem ochii mari și să nu le mai credem minciunile. Poate se vor învăța minte.

Petru Tomegea

Despre siguranța nenegociabilă a cetățeanului

ianuarie 24, 2019

14 402 de deținuți eliberați din penitenciare (Mediafax 17 01 2019, n.a.) în baza recursului compensatoriu și trimiși spre reeducare pe spinarea și chiar sângele celor peste 19 milioane de locuitori ai României și a celor peste 500 de milioane de cetățeni europeni, căci statul român, Guvernul și Parlamentul, prin această măsură, și-au declinat orice responsabilitate. Crime, violuri, furturi, agresiuni și iar crime, violuri, furturi, agresiuni…, „imagini care pot să ne afecteze emoțional” 24 ore din 24 pe toate canalele media, mai ales ale posturilor TV care fac bani buni din scene violente, șocante prezentate nonstop.
Ceea ce miroase a tragic este că au apărut cazuri de omucideri și alte infracțiuni grave contra persoanei, furturi din locuințe, jafuri la bănci… Ca autori sunt bănuiți întotdeauna foști deținuți eliberați în baza recursului compensatoriu. Lumea s-a speriat și au început protestele, deocamdată individuale, iar președintele a cerut guvernului să ia măsuri fiindcă „siguranța cetățeanului nu e negociabilă”. Nu ne-a spus cu cine trebuie să ne negociem siguranța vieții, a locului de muncă, a casei, a străzii, a șoselei, a mașinii, a copilului, a bunicilor, a avutului, a școlii…
Fiindcă se pare că trebuie să ne negociem zilnic nu numai legăturica de ceapă verde de la piață, ci însăși viața. Ce înseamnă a negocia viața într-un regim mafiot? Înseamnă a plăti taxă de protecție borfașilor și cefelor groase ca să ne apere fiindcă statul căruia îi plătim taxele nu e în stare. Dar cui trebuie să plătim ca să nu ne calce mașina pe trecere de pietoni? Cui trebuie să dăm bani să scăpăm de accidente casnice și la locul de muncă la care ne menținem locul I în UE? Ca și la mortalitatea infantilă, la îmbolnăvirea în spitale? Cui trebuie să plătim ca să nu ne claxoneze cu nesimțire deloc europeană tineri imberbi sau mai vârstnici afanisiți ori șmecheri grăbiți nevoie mare? În condițiile în care nicăieri în afara României nu mai auzi claxoane pe trecerea de pietoni!
Dar pe șoselele patriei cine ne mai garantează siguranța vieții? Că văd că și aici suntem campioni cu zeci de mii de victime anual! Legea circulației? Hai să fim serioși! Nici măcar amenzile nu se plătesc. Mor mai mulți oameni în accidente rutiere decât în fostele războaie! Dar în familie, pe stradă, în localuri publice sau pe lângă acestea cine ne garantează siguranța vieții? Jandarmii care au ciomăgit pe 10 august demonstranții aflați cu mâinile sus așa cum se vede în orice film al evenimentelor, chiar dacă CNA nu vrea să le recunoască? Ne vor păzi trupele de bodyguarzi care se încaieră adesea și se taie între ele?
Nu e de mirare că se subțiază la modul tragic numărul locuitorilor bietei Românii, nu numai prin exodul masiv al cetățenilor spre țări democratice și civilizate, unde viața omului contează. Devenim tot mai puțini și prin scăderea drastică a natalității, și prin miile de morți prin spitale, și prin cele 20 de victime ale gripei, despre care văd că niciun diriguitor nu bleștește, semn că nimănui nu-i pasă. Pe cine vor mai reprezenta politicienii peste câteva zeci de ani? Sau ne pregătim să stingem lumina.
Dar de siguranța omului de afaceri venit în România cu un capital pe care să-l investească aici și să câștige bani și el și noi ați auzit pe vreun diriguitor vorbind? Din contra, singura lor preocupare este să-l jumulească de bani. Iar aici se pune întrebarea: dar de bunăstarea românilor cine se ocupă fiindcă politicienii puterii sunt ocupați de doi ani doar cu justiția? De care se fac luntre și punte să scape. Onoare, demnitate? Să avem pardon.
Așa s-a ajuns ca infractorii și condamnații penal să fie considerați primii cetățeni ai țării! Nimeni nu s-a întrebat dacă nu cumva elevii și studenții noștri au condiții de trai mult mai proaste decât deținuții… Dar poate se vor întreba în viitoarea campanie electorală când ne vor cere votul cu gogoși și lacrimi de crocodil.
Și apoi de ciuntirea mai departe a legilor corupției, de criza financiară care bate la ușă să o spargă, de calculele care arată că economia se prăbușește, iar guvernul întinde mâna din nou la FMI… ce să mai spunem? Oare România n-are dreptul la viață și siguranță?

Petru Tomegea

Între „Oda bucuriei” și ceața dâmbovițeană

ianuarie 21, 2019

Președinția României la UE a debutat cu o mare festivitate, un spectacol de gală cu capodopere ale muzicii clasice românești și străine, cu invitați din elitele politice europene și bucureștene și mai puțin elite culturale (acestea erau în stradă!), cu lume bună(?), ținute obligatorii precum papion, frac și redingotă, atât numai că în atmosfera Ateneului s-a amestecat soarele bruxellez cu ceața dâmbovițeană. Ca la orice ceremonie, s-au ținut discursuri, străinii Antonio Tajani, Donald Tusk, Jean-Claude Juncker… pentru români, diriguitorii români Călin Popescu-Tăriceanu, Florin Iordache, Viorica Dăncilă… pentru ei înșiși, cu o excepție nesemnificativă, președintele României.
Liderii entităților Uniunii Europene, inclusiv înalții comisari și câțiva miniștri ai statelor membre au venit la București cu un scop precis: să marcheze printr-o manifestare simbolică reușita preluării președinției europene de către România, un stat aliat cu drepturi egale, de 12 ani, exprimându-și odată cu încrederea în demersul nostru european, sentimente curate, cinstite, fără false pudori și puseuri de bunăvoință.
După ce le-am ascultat discursurile, am rămas cu câteva mirări: președinții Parlamentului European și al Comisiei Europene, alături de ceilalți responsabili ai UE au venit foarte bine pregătiți și s-au adresat nu atât oficialităților noastre guvernamentale și parlamentare, cât întregului popor român. S-au adresat cu căldură, condescendență și chiar dragoste. Ne-au dat o lecție amară pe care politicienii noștri nu o cunosc. Ne-au „manipulat emoțional” cu Dacia 1300 și Nichita Stănescu, transmițându-ne cuvinte prietenești de apreciere pentru evoluția postdecembristă, ne-au lăudat, poate uneori bătător la ochi, eforturile de integrare în organismele UE, ne-au încurajat pe calea democrației, au apreciat dezvoltarea economică și culturală, ne-au arătat prețuire cum nu ne-a mai arătat nimeni de multă vreme.
Liderii noștri, cu o excepție, au continuat, însă, ceea ce știu ei să facă cel mai bine, adică bătălia revanșardă cu Justiția românească și cu Uniunea Europeană, percepută ca susținătoare nu a statului de drept, cum zic UE și Iohannis, ci a nedreptăților, reproșându-li-se că ne discriminează, ne nedreptățesc și ne țin la margine, fără Schengen, supuși unui MCV cică nedemocratic…
Din păcate, concomitent, în mass-media românești se desfășura aceeași campanie împotriva UE care cică obstrucționează România, ca un dictator lipsit de scrupule, care nu ține cont de voința politică a Parlamentului, a conducătorilor noștri legitimi, care ne lipsește de independență și suveranitate, care nu vrea să lase PSD să aducă dreptate și bunăstare tuturor românilor, care se împotrivește înfăptuirii unei justiții corecte, ce mai! un adevărat asupritor, exploatator, care ține România la cheremul Germaniei, al capitalului străin și al multinaționalelor care…
Nu știu cum se vor fi simțit înalții oaspeți, dar discursurile alor noștri, cu excepția celui prezidențial, sec și la obiect, au fost complet pe dinafară. În loc să vină cu o agendă clară a subiectelor fierbinți pe care le au de gestionat în fruntea UE și cu modalitățile de punere în operă a unor programe necesare pentru rezolvarea unor cauze vechi, ai noștri au continuat bălăcăreala internă, externalizând-o.
Și-a mai fost o „premieră”: o demonstrație pașnică, cu peste 1000 de cetățeni, pe un frig ca acela, în fața Palatului Regal și a Ateneului, însă de data aceasta nu o manifestare de protest, ci de susținere a parcursului nostru european: „Vrem cu Europa, nu cu infractorii!“, și, bineînțeles, o demonstrație de apreciere pentru prezența înalților oaspeți. Ca o consecință a zvonurilor și a declarațiilor liderilor majorității și ale guvernului Dăncilă referitoare la slăbirea legăturilor noastre cu UE și chiar la RoExit.
Dar au trecut… Nu știu cum se face că, de-o bună bucată de vreme, tocmai când e nevoie de prezență de spirit și concordie pe subiecte fierbinți pentru România, tocmai atunci îi apucă pe liderii majorității de guvernământ ambiția de a-și arăta mușchii (sau de a se ascunde de ochii lumii).

Petru Tomegea