Birocraţia e făcătoare de ţară. Naţiunile occidentale au atins nivelul actual de civilizaţie şi bunăstare graţie unor birocraţii şcolite şi eficiente. Opusul acestora poate fi studiat în România. Oricât am detesta-o, e intermediarul între noi şi statul întrupat de ea. Acoperă integral vârsta cetăţeanului, inclusiv perioadele intrauterină şi … postmortem.
Se cunosc multe tipuri de birocraţii, dar a noastră e şleampătă de la origini până în prezent, iar viitorul se înscrie pe aceleaşi coordonate. Cea importată de Carol I şi continuată de Ferdinand, avându-l ca genitor pe celebrul Otto von Bismarck, primul ministru al Kaiserreich-ului, a reuşit să disciplineze cumva funcţionărimea, permiţând românilor să-şi desăvârşească idealul de unitate naţională şi să ajungă o entitate europeană de sine stătătoare. Se baza pe respectarea regulilor şi educarea încrederii în cetăţean. Căci el era statul. În doar şase decenii s-a putut respira europeneşte, demonstrând că, la Porţile Orientului, se poate construi o patrie normală. Urme ale ordinii şi disciplinei prusace se mai află şi azi în organizarea cadastrală a Bucovinei şi a Ardealului. Cine vrea să admire caligrafii gotice impecabile şi hărţi teritoriale precise n-are decât să deschidă impresionantele volume, catagrafii.
Comuniştilor nu le-au convenit regulile şi au aruncat-o la gunoi, importând modelul sovietic al birocratului care calcă de şapte ori într-un acelaşi loc iar superiorul îl talonează mereu suspicios. Cetăţeanul a fost substituit cu „capul de locuitor” şi cu membrul de partid, iar încrederea în om şi în cuvânt a dispărut odată cu întocmirea fişelor de cadre. Nu erai membru pcr, nu aveai drepturi, ci numai obligaţii. În loc de încredere, s-au legiferat suspiciunea, izolarea în propria carapace. Ca să nu tânjeşti după lumina libertăţii, ţi se cereau mereu hârtii, acte, dovezi, confirmări, adeveriri, certificări, actualizări, reveniri, cópii simple, duble, triple, dosare ici, dosare colo etc. şi pentru vii, şi pentru morţi. Pentru naştere, înmormântare, boală, sănătate, casă, scaun, găină, vacă, plug, pământ, fântână, gard, apă şi aer, drum şi copac, şanţ şi budă… Mai mult, birocraţii deveniseră un fel de supraveghetori şi temniceri ai unei populaţii gregare mânate cu biciul poliţiei politice şi al delaţiunii spre „ţelul suprem”. Noianul de hârţoage a stârnit reacţii de un comic aparte: apăruseră ironii la adresa aşa-zisei DMH (direcţia de mişcare a hârtiilor), sau scheciuri satirice ale actorilor curajoşi. Urmate de râs albastru.
Am participat cu entuziasm la revoluţie, evident, în faţa televizorului, ca orice provincial, cu gând că vom scăpa de hârţoage. Stupoare! În loc de una, se cer mai multe, mape, volume cu acte. Dar acum toate costă. Ceea ce într-o ţară normală se rezolvă pe loc, la noi durează o lună, două, trei… sau două decenii pentru decizia instanţei de a reintra în posesia drepturilor, a moştenirii, a bunurilor luate cu japca de comunişti. La care primarul priveşte scârbit, trimiţându-te din nou la tribunal. Vrei să înfiinţezi o firmă, să dezvolţi o afacere? Câteva luni bune aduni aprobări. Vrei să faci o casă? La fel. Vrei să-ţi înscrii copilul la…? Zeci de zile de lucru pierdute pe la uşile birocraţilor. Vrei operaţie, pensie, vrei un credit, trebuie aprobare de la…, trebuie să completezi formulare, să aduci adeverinţe de la …, toate certificate, aprobate, verificate de… şi apoi mai vorbim (decalogul mitei). Cum să nu te laşi păgubaş?
De ceva vreme s-au introdus instrumente moderne, carduri de sănătate, de pensionar, carnete de…., baze de date. Ei şi? Aduci mata adeverinţă de salariat. Trebuie vizată la DSP, la direcţia cutare, de primar, de şefi şi şefuleţi, nu contează că locuieşti la sute de km, trebuie apoi iar şi iar verificată, certificată, acceptată de… Mori cu zile. Instituţiile nu mai au loc de arhivare, se sufocă în hârţoage, iar în birouri cu greu te mai poţi strecura printre mese, calculatoare, imprimante, dulapuri cu mii de dosare şi oameni asudând din greu să înregistreze, clasifice, repartizeze, să care bibliorafturi. În timp ce la uşă, afară, pe ploaie, pe vipie, pe ger de crapă pietrele, aşteaptă cozi lungi de zeci, sute de contribuabili, ca pe vremuri, la butelii, pâine, lapte, carne…
Însă discursul politic e plin de bune intenţii. Se reformează statul. Ca întotdeauna la noi, se începe de sus. Cu Senatul. E în plus. Serviciile secrete, nu. Chiar dacă sunt de 10 (zece!) ori mai populate ca temutul MI 5. Se cutremură săracii paşoptişti şi unionişti! N-au intuit ce urmaşi vor avea. De birocraţie însă nu scăpăm. N-are nimeni habar cum. Mahării zilei nu stau la cozi. Nu umblă cu dosare. Afacerile? Între patru ochi. Mâna pe bani şi ochii la uşă. Îşi fac operaţii, îşi îngrijesc sănătatea doar în renumite clinici occidentale, pe sute de mii de euro, deşi unii n-au dat un ban la CAS, iar în spitalele româneşti plătitorii de taxe şi impozite îşi cumpără mâncarea, medicamentele… Între firme, societăţi comerciale şi fisc, primărie, instituţii cresc munţi de hârtii, iar munţii de piatră rămân golaşi. Avem tot mai puţine păduri „per capita”.
Capitaliştii adevăraţi, nu pârâţi, au început reforma de jos. S-a renunţat la formularistica inutilă concomitent cu informatizarea. Mâncătorilor de timp bun de lucru, spoliatorilor de bani degeaba de la contribuabili, miilor de şefi, şefuleţi ocupaţi cu plimbatul hârtiilor, plicurilor, cu şedinţe multe şi dese, cu telefoniada cu sau fără fir, oprită doar de cataclisme, li s-a dat altceva util de făcut. Acum, în ţările anglo-saxone, creditul, aprobarea, serviciile etc. vin prompt în urma unui simplu telefon ori Mail. Nu vezi oameni cu dosare, nici cozi la plata impozitelor, la niciun fel de plată. Nu eşti legitimat pe stradă. Îţi poţi declina doar identitatea. Dacă ţi-o declari în fals, te priveşte, dar suferi rigorile legii. Iar legea nu e glumă pentru nimeni.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 