Ce-aţi făcut cu România?

Fierbinte ori nu, dar sigur secetoasă, vara aceasta ne-a arătat, dacă mai era nevoie, stadiul democraţiei româneşti, unul corespunzător gradului nostru de cultură politică şi civică. Dacă participanţii la viaţa social-politică au un anume nivel, nu te poţi aştepta ca actul de guvernare să se ridice deasupra lor: suntem ceea ce ne alegem în frunte. Singura excepţie au constituit-o paşoptiştii, cu precizarea că pentru realizarea visului lor au avut nevoie de monarhi constituţionali străini, Carol I şi Ferdinand Reîntregitorul.
Din păcate, stricăciunile acestei veri tumultuoase n-au fost doar interne, ci mai ales externe şi nu e vorba numai despre prejudicii aduse imaginii noastre în lume de către noi înşine cât despre faptul că Înalta Poartă de la Bruxelles şi liderii occidentali au descoperit fără nici un efort poftele şi slăbiciunile conducătorilor români: boală de putere, neîncredere, incapacitate funciară de lucru în echipă şi de politică înaltă, încât şi-ar vinde nu doar ţara ci şi mama pentru a-şi păstra privilegiile…

Am devenit vulnerabili

Toate ne vor face grea viaţa pentru multe decenii de-acum încolo deoarece lipsa de unitate în faţa competitorilor externi ne-a şubrezit poziţia la viitoarele negocieri, iar războiul intern mereu pentru putere, în stadiul actual şi în viitorul apropiat, ne va vulnerabiliza.
Aşadar ce-aţi făcut cu România? Momentul acesta este unul de cotitură, cel mai important după ’89. Ne afundăm în abuzuri asupra democraţiei şi a statului de drept, sau încercăm să ne asigurăm un viitor decent şi legitim pentru noi şi copiii noştri?
Deocamdată am observat de ce suntem capabili: am anulat prin tertipuri avocăţeşti votul celor 8,5 milioane de cetăţeni ale căror drepturi electorale au rămas doar pe hârtie; 6 judecători numiţi, nu aleşi, ai CCR au anulat şi anulează în continuare după reguli când albe, când negre voturile majorităţii din Parlamentului României, pe hârtie încă suveran; aceeaşi CCR statuează fără să aibă competenţe legislative subiecte de drept neconstituţional ca acela de „şef al statului”; procurorii se substituie Puterii Judecătoreşti prin NUP-uri date cui trebuie; CSM-ului nu-i mai convine legea după care s-au ales actualii şefi ai parchetelor şi ai DNA şi vrea să instituie cu de la sine putere alte reguli… Or cele de mai sus constituie atributele esenţiale ale statului de drept.

O fundătură, două fundături

Ei bine, fundătura în care au intrat politica românească şi leadership-ul autohton nu este deloc propice desfăşurării în bune condiţii a vieţii cotidiene, iar visul poporenilor de a avea în viitorul apropiat bunăstare şi civilizaţie devine tot mai depărtat. Ceea ce ne încurcă cel mai tare este starea de anomie, de impotenţă instituţională, de înlocuire a legilor în curs cu o lege arbitrară, una a bunului plac.
Deja justiţiarii nu mai reacţionează cu acelaşi aplomb în cazul delictelor ordinare ca în cazul celor politice, iar infracţiuni economice mai cu seamă pe bani publici ca delapidări, confuzii între bugetul statului şi buzunarul personal, pe care presa le publică tot mai frecvent în ultima perioadă, rămân nesancţionate. În plus, împricinaţii, corupţii, îmbogăţiţii din furăciuni devin tot mai aroganţi şi dispreţuitori.
Studiind atent spaţiul public, oricine poate observa că această stare de lucruri va continua. Astfel, ultima decizie a CCR, aceea de anulare a Ordonanţei de Urgenţă nr. 38/2012 prin care se revenea la competenţele şi puterile unei CCR prevăzute în Constituţia din 2003 demonstrează că aceasta se va substitui Parlamentului ales democratic mai departe.

Jocul cu dreptul

Privite în oglindă, două decizii ale CCR sunt flagrante: în baza aceleiaşi Constituţii şi a aceloraşi principii de drept, puterea CCR este declarată constituţională când creşte şi neconstituţională când scade. Nu răzbat astfel pofta sau misiunea de implicare politică a CCR?
În plus, adevărul că fiecare decizie a Parlamentului a fost validată de CCR nu mai contează şi se susţin în continuare teorii aberante ca „lovitura de stat constituţională”, „puci parlamentar”, „majoritate anarhică” doar atunci când se votează împotriva lui Băsescu, Blaga, Anastase…
De aceea consider legitime câteva întrebări puse frecvent pe forumuri şi în reţelele de socializare: la ce ne mai trebuie Parlament dacă avem CCR? De ce mai plătim o Putere Judecătorească dacă avem procurori? La ce ne mai trebuie Executiv dacă preşedintele jucător face şi drege totul în ţara asta? Doar ca să ne fălim că avem stat de drept şi democraţie de formă?

Petru Tomegea