Văzând eu că niciun istoric sau sociolog, că niciun viteaz politician nu-i explică vice-prim-ministrului Federației Ruse cine suntem de fapt, m-am gândit că totuși amenințarea acestuia nu e bine să treacă pe lângă noi fără o minimă reacție. Neavând altă calitate decât aceea de profesor pensionar, nu pot vorbi în numele conaționalilor mei, așa cum o fac politicienii, de aceea voi vorbi în nume propriu.
Așadar, dle Dmitri Olegovici Rogozin, sunt un urmaș al răzeșilor întrați în oștirea lui Dimitrie Cantemir, un domn iute la gând, aliat cu țarul Petru cel Mare în 1711 ca să ne scape de turci. Este momentul în care țarii pravoslavnici au descoperit că Moldova și apoi celelalte Țări Românești n-ar fi rău să se afle la sânul Maicii Rusii. Ba chiar, în vremea Protectoratului asupra Principatelor Române, 1774 – 1856, s-au exersat întâia dată dominația absolută și anexiunea.
Apoi, strămoșii mei sub Carol I s-au aliat din nou cu înaintașii dumneavoastră, reușind de astă dată să-i învingem pe turci și să scăpăm pentru totdeauna de jugul otoman în 1877. Din păcate, la întoarcerea acasă, oștile rusești, la fel ca după toate războaiele, 1787 – 1791, 1806 – 1812, 1916 – 1918, 1938 -1945, au uitat să mai plece, fiind necesare eforturi diplomatice și nu numai. Cam tot de pe atunci, abuzurile, jafurile, violurile, silniciile armatelor țariste pe teritoriul României au generat sentimentul rusofob, resentiment și forme mentale („Vin rușii! Vin rușii!”) care n-au mai dispărut. Oare de ce?
Primul Război Mondial a lăsat o traumă și mai adâncă: preluat cu acte în regulă, tezaurul României rămâne sechestrat la Moscova. Nimic nu a reușit până azi să clintească din loc hotărârea conducătorilor ruși, iar dispariția tezaurului e unul din motivele sărăciei poporului român de azi. Însă cine-și închipuie că frustrarea provocată de sărăcie se uită se înșală.
Sfârșitul celui de-al Doilea Război a venit cu alte nenorociri pentru ai mei. Deși s-a semnat armistițiul, soldații români au fost luați apoi prizonieri, întorcându-se acasă după ani și ani de lagăr. Că spuneau altceva legile internaționale n-a contat. De tributul de vieți pierdute atunci în stepele rusești și ucrainene vorbesc cărțile de istorie și urmașii ca mine ai luptătorilor de la Stalingrad și Cotul Donului.
Nici acum nu mă simt în stare să povestesc întoarcerea tatei din prizonierat.
Eu însumi am trăit direct „binefacerile” alungării regelui și ale instaurării regimului bolșevic: la serbările grădiniței eram obligați să ne îmbrăcăm în cazaci, să cântăm și să dansăm rusește, iar în clasele primare, alături de abecedarul românesc și cartea de citire s-au aflat mereu acelea ale limbii ruse. Până la sfârșitul liceului, limba rusă a fost obligatorie, iar imnul României trebuia cântat în fiecare dimineață după imnul URSS.
Prima comandantă de pionieri a fost tovarășa Natașa care nu știa o boabă românește, iar la școală am învățat că literatura rusă, știința și cultura sovietice sunt superioare tuturor celorlalte țări din lume. Scriitorii clasici români în frunte cu Eminescu, Creangă, Caragiale… erau toți niște burghezi retrograzi, iar melodiile cântate pe la petreceri începeau cu Moskovie vecera (Serile la Moscova), Babușka și fel de fel de variante ale cazaciocului.
Șeful de raion era ofițer sovietic, iar bogățiile patriei, codrii, uraniul, petrolul… au luat calea Moscovei. La liceu și facultate se puteau înscrie doar cei cu origine socială sănătoasă, iar principalele examene erau cele de limbă rusă. De altfel, ni se spunea că cele mai grozave universități din lume se află numai la Moscova și în URSS, țara „eliberatoare”.
Singura mângâiere în acei ani a fost speranța că avioanele americane vor veni să ne salveze, mulți dintre strămoșii mei murind pe prispă, afară, ca poate măcar în ultima clipă să le vadă pe cer. N-au venit atunci avioanele și nimeni nu ne-a explicat de ce.
Ce vrea să însemne amenințarea dlui Rogozin? Că 3(trei) veacuri cu toate cele de mai sus n-au fost de-ajuns…
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 