Când un poet se apucă de proză, neapărat că poezia sa nu l-a putut mărturisi integral. Cam asta s-a întâmplat cu Maria Cuşnir – nu tot ce trăim şi gândim poate fi surprins de metaforă. Rămân studiile, părinţii, satul natal, cărările bătute cu piciorul, zbaterea omenesc-pământeană a cugetului despre care nu poţi scrie fără patetism. Ceea ce arta postromantică evită cu bună ştiinţă.
Şi totuşi cartea în discuţie nu evită confesiunea lirică. Ba din contra. Autoarea încearcă mereu să descopere oarece filon narativ, să-şi depene amintirile schimbând diferite ipostaze ale naratorului, dar discursul se molipseşte îndată de lirism descriptiv. Aşa că, după multe ocolişuri, îşi ia inima-n dinţi şi trece la „povestirea” emoţiilor sale şi ale apropiaţilor, de la vârsta primilor paşi, până la 16 septembrie 2009. A ieşit un fel de „Amintiri din copilărie” sub formă de jurnal, dublat de confesiunile unor intelectuali de vocaţie închipuite de fiica lor, şi ea dascăl de vocaţie. Discursul e eminamente peripatetic, căci fluxul memoriei pare trezit mai cu seamă de mersul pe jos, de picuri de ploaie, de arşiţa ori de gerurile vremurilor de sub vremi.
Fiecare plimbare este o călătorie ritualică din prezentul simţit ca univers claustru spre lăcaşurile lui Hades unde se întâlneşte mereu şi mereu cu tata şi mama.
E în acelaşi timp evocare a unui parcurs labirintic pentru care se simte responsabilă, dar şi invocare a unui illo tempore, nu cel mitic al lui Mircea Eliade, ci altul, potrivnic, abrutizat de suferinţele unei epoci crunte şi ale unei generaţii irosite.
Pentru întâia dată, poeta se apleacă asupra intelectualului dedicat mai cu seamă şcolarilor şi cărţilor într-o lume în care prigoana ideologică era urmată de încarcerarea ţăranilor înstăriţi şi a elitelor locale ori naţionale. Liberarea părintelui, „ridicat în ziua nunţii” şi închis pentru ani buni la Gherla şi Sighet, supravegherea continuă de către organe sunt lucruri imposibil de şters din minte. Ele au marcat destinul unei familii rostuite temeinic pe tradiţii religios-culturale, producând traume inimaginabile unor copii supradotaţi. Viitorul lor s-a intersectat cu sărăcia şi politica bolşevică a bunului plac.
Or azi îşi plâng de milă tocmai aroganţii celor 40 de ani de comunism, de barbarie, deportări, exterminări şi îngenunchere a sufletelor. Nu-şi mai amintesc „mirosul lutului şi al teilor…, plânsul ascuns al părinţilor, trădările prietenilor”(p.19), nici că „dictatura comunistă a ruinat chipul omului”. Ani de tragedii cumplite pentru slujitorii învăţământului şi ai culturii, prigoniţi, deportaţi la canal, batjocoriţi. Sinceritatea mărturisirii copleşeşte: „Ruşinată, îmi plec capul în faţa tuturor celor umiliţi şi istoviţi de chinuri, cărora n-au putut să se împotrivească”(p.35). Prin „memoria părinţilor”, vrea să deschidă o uşă către suferinţele celorlalţi. În proză, universul se lărgeşte, trecutul se cere cunoscut, înţeles şi asumat, Dumnezeu, de asemenea. „Drumul” în trecut trebuie însoţit de compasiune şi iertare. Iată că Timpul, lumea înconjurătoare nu se mai limitează doar la „lumina şi umbra” eului liric.
Poezia nu dispare cu totul, psalmodiind pe harfa naturii: „Pădurile cântă în lumina blândă. Cântă trist…”(p.39), sau „e dimineaţa teilor, sărbătoarea lor”, dar duhul marii treceri o sufocă.
Nici prezentul nu-i surâde, însă analiza sa nu o tentează. Unele ecouri îi trădează frustrarea: „Oamenii puternici şi capabili s-au închis în sine”, abandonând viitorul ţării pe mâna celor ce-şi expun chipurile în campanii electorale pe stâlpi, copaci, faţade întregi… Vorbe goale şi neputinţă. „Campaniile electorale seamănă cu deşănţarea”(p.79). „Personaje obscure ajung în vârful vieţii politice”. Déjà vu. Însingurată, nu-şi poate degaja nicio opţiune. Ca şi altora, îi rămâne introspecţia, refugiul în familie şi amintiri. De la Crăciun la Paşti, de la mormintele părinţilor la masa de scris. Un fel de cărăuş al zădărniciei.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 