După ’90, multe schimbări, reaşezări ale administraţiei au fost legiferate, dar fondul a rămas în mare parte acelaşi. În percepţia publică relaţiile statului cu cetăţeanul au devenit tot mai complicate şi cronofage iar birocraţia, mai stufoasă. I se alocă o bună parte a bugetului, ruptă de la gura investiţiilor, a şcolii, a spitalului pentru a o menţine la mâna politicului. Legea fiind slabă, salariaţii instituţiilor se supun întâi şefului ales/numit de partid, făcând munci adesea umilitoare, de la aplauze şi lipirea de afişe în campanii electorale la sancţionarea opozanţilor.
La o privire atentă, descoperi că, pe statul de plată, primarii, preşedinţii de consilii, prefecţii, şefii de deconcentrate şi miniştrii prăsesc viitorul partidului, pepiniera şi rezerva de cadre. Acolo se însuşesc şmecheriile cu bănuţul public, politicianismul fudul şi strategiile de câştigare a sufragiilor, nu la instituţii de învăţământ superior ori de cercetare. De aceea nu prind la noi ideologiile, iar novicii sunt mutanţi, cópii fidele ale jupânilor. De aceea ştiinţele administrative nu fac două parale, iar valorile moral-intelectuale nu sunt atrase în sistem.
Români fiind, ştim că asemenea rămăşiţe feudale au intrat fatalmente în obişnuinţă, neputând fi eradicate. Dar nu poţi accepta ca statul să-ţi fure câştigul şi timpul de lucru. Sculerul întârzie ori fuge de la strung ca să completeze dosare la fisc, la starea civilă, la serviciul de personal, la casa de sănătate sau de pensii, numărul de piese lucrate se reduce iar patronul îi diminuează salariul. În plus, actele costă de te usucă.
În preajma alegerilor, discursul reformator spumegă pe toate canalele. Toţi doresc o administraţie modernă, toţi vor face şi vor drege. Însă ideile modernizatoare se referă la cadrul general, la filosofia sistemului, la descentralizare, nicidecum la simplificarea, despovărarea de balastul hârţogăriei, de mulţimea dărilor şi colectarea lor ca pe vremea fanarioţilor. Fireşte, măsurile reformatoare citite de noi pe site-urile PR sunt frumoase, rezultat al multor ani de trudă, numai că punerea lor în operă se împotmoleşte la bază unde rezistenţa e mare: angajaţilor li-e greu să renunţe la cutumele epocii de aur, „perfecţionate” în cele două decenii. Recentul conflict între plătitorii taxelor pe drepturi de autor şi ministerul muncii dovedeşte că reformele generale nu prea au sorţi de izbândă.
Orice discurs reformator miroase a gargară politică atâta vreme cât ansamblul informaţional centralizat şi bazele de date lipsesc. În absenţa acestora, România e campioană absolută la inventat şi depozitat hârtii. În consecinţă, arhivele instituţiilor publice gestionează mii de tone de bibliorafturi şi cartoteci, omorând frumuseţe de codri. Costurile de pază şi întreţinere însă nu le dau diriguitorilor bătăi de cap.
În democraţiile serioase, nimeni nu-ţi cere adeverinţe, cópii după originale, autentificări, aprobări prealabile, decât în mod excepţional. Aberaţia cópiilor după act de naştere, buletin, paşaport e doar în România. Până şi poliţistul de stradă poate accesa instant informaţia de care are nevoie. Nici nu-ţi cere actul de identitate. Îi e suficientă declaraţia. Minţi, suferi rigorile legii.
Orice reformă trebuie să înceapă cu renunţarea la vetustele adeverinţe şi cereri. 10 % din posturi ar rămâne pe din afară. Fără autentificări şi cópii după originale s-ar mai elibera încă pe atâtea. Plus jumătate din notariate. Beneficiile ar creşte iar pădurile ar scăpa de cozi de topor. Introducerea informatizării şi a bazelor centrale de date ar da o lovitură mortală sinecuriştilor de partid şi pilangiilor, pricepuţi la toate şi la nimic. Dar cu salarii privilegiate.
Să nu se repete istoria informatizării. Aşteptările erau la fel de mari odată cu introducerea calculatoarelor. Când, în loc să dispară tăietorii de frunză la câini, s-au angajat în plus multe mii de informaticieni, operatori să le folosească.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 