Termenul desemnează o construcţie improvizată din te miri ce, rudimentară, şubredă, gata să se năruie – e imaginea statului român după împrumuturile de la FMI şi contramăsurile executivului a cărui căpitănie şi-a asumat-o fără mofturi constituţionale preşedintele. Fireşte că toţi vor da seamă pentru nepricepere, pentru managementul dubios al ţării şi nerespectarea angajamentelor faţă de alegători. Tema prinde la sărăceni şi generează rating, însă etiologia, interacţiunile între cauze şi efecte, vinovăţia sunt decelate partizan, adesea neprofesionist, de aceea un asemenea subiect trebuie tratat diacronic sine ira et studio.
Percepţia asupra şubrezeniei statale nu e nouă – s-a născut în 1990, când, sfidând orice regulă democratică, FSN a pus stăpânire pe statul român: salariaţii din instituţii, fabrici şi uzine, foştii birocraţi PCR s-au trezit peste noapte fesenişti, responsabili nu în faţa legii, ci a partidului iliesc. Acesta e păcatul originar din mantaua comunistă a căruia s-au năşit partidele-găşti de azi şi sistemul clientelar, primatul legii fiind definitiv îngropat în cloaca politică. Consulting-ul, inclusiv cel doctrinar, a venit ca bonus din partea eminenţelor securistice ale SRI şi ale fostei „academii” ştefan-gheorghiiste, şi azi călare pe catedre şi medii informative, de nu, la „butoane”. Campania furibundă a oficinelor feseniste a forţat adoptarea unei constituţii după chipul şi asemănarea noului partid-stat, iar forma de guvernământ a fost legitimată în necunoştinţă de cauză, prin prostirea electoratului cu îngroziri proletariste zgândăritoare de psihoze vechi: regele e bătrân şi senil(!), readuce burghezo-moşierimea, adică pe exploatatori, să subjuge bietul popor român ca apoi să închine ţara capitalului străin. Între timp, urmaşii fostului regim au vândut ori prădat tot ce era mai de preţ, încât n-a mai rămas piatră peste piatră din măreţia economiei şi a industriei socialiste, lichidităţile, inclusiv cele bancare, fiind jefuite primele, fără să sufere cineva rigorile legii. Din contră: lotrii s-au cocoţat în fruntea polititruco-bişniţărească a poporenilor. De atunci ţin Statul prizonier, iar populaţiei i se oferă doar iluzia că participă la treburile publice. În plus, şcoala, cultura şi civilizaţia devin tot mai anemice, mai puţin accesibile, ca să putem fi înşelaţi oricând de diriguitori, indiciu clar al înăbuşirii libertăţilor garantate prin legi.
Constituţionaliştii spun că abdicarea regelui s-a făcut sub ocupaţie străină, la ordinul lui Stalin şi sub ameninţare cu uciderea a peste o mie de studenţi arestaţi pentru proteste paşnice, că adoptarea altor acte constituţionale fără abolirea Constituţiei din 1923 n-are cum să constituie fundamentele unei republici recunoscute ca atare de statele lumii civilizate. Aşadar, construcţia entităţii statale actuale s-a făcut ilegitim, mişeleşte, pe nisipuri mişcătoare, singurele determinări fiind graba şi interesele unui grup de profitori ai revoluţiei.
Al doilea lucru interesant e că şi putere şi opoziţie se raportează de două decenii nu la doctrine, ci la guvern, ţară şi popor, la justiţie, la (in)apetitul pentru statul de drept, un construct vag, pur teoretic, prea puţin explicat / cultivat pentru a intra în conştiinţa publică, ceea ce înseamnă slabă coeziune între guvernaţi şi guvernanţi. Apelul frecvent la „români”, la naţie sau etnie, forţa mesajului justiţiar din campanii electorale, generalizarea acuzaţiilor de jecmăneală şi corupţie indică imaginarul civic primitiv al unei mari părţi a populaţiei rurale ori proletarizate, uşor de influenţat cu promisiuni gogonate, cu o pungă de mălai şi trei parale.
Seniorul Coposu, Doina Cornea, alte figuri ilustre pe atunci ale societăţii civile alături de câteva mişcări politice au încercat să lupte împotriva curentului şi a maşinăriei mediatice fără precedent puse în funcţie şi atunci ca şi acum pentru a ascunde realitatea şi a crea aparenţa de democraţie. Semn că nimic nu s-a schimbat este absenţa reacţiei instituţiilor plătite din ban public să ne apere drepturile şi libertăţile: încălcarea dreptului la viaţă decentă şi sănătate, ascultarea telefoanelor, filmări abuzive şi compromiţătoare, interceptarea datelor personale, jugularea presei independente, arestarea opozanţilor în baza unor probe dovedite apoi ca false nu au fost niciodată pedepsite. E vorba de un acord instituţional tacit de tolerare a ilegalităţilor, motiv pentru care România se află mereu în coada ţărilor democratice.
Orice criză acutizează tarele social-politice. Importantele reduceri bugetar-salariale decise de preşedinte(!), campania de aruncare a vinei asupra opoziţiei începută de 10 Mai, zi sfântă pentru tot mai mulţi nostalgici ai monarhiei, au reaprins radicalismul discursiv antirepublican, antiprezidenţial, aflat până atunci în stand-by. Şi apoi, strângerea şurubului peste poate a încercat-o, fără izbândă, şi „geniul Carpaţilor”. Brusc, eforturile de reformare a Constituţiei şi a Statului şi-au pierdut relevanţa, iar spaţiul public se lasă cotropit de revolta mânioasă a sărăcenilor, crunt loviţi la nivelul de trai. Ca şi cum n-am fi fost cei mai famelici cetăţeni europeni. De când ne ştim. Mediile reiau vechi cabale postrevoluţionare ale istoriei contrafactuale, iar liderii politici şi ai societăţii civile îşi terfelesc unii altora bruma de valori intelectual-morale.
Apelul prezidenţial la solidaritate însă ne arată cu adevărat starea naţiunii, una înfrântă şi dezarticulată: diriguitorii şi-au pierdut credibilitatea, iar cetăţenii se simt trădaţi şi abandonaţi unei crize venite ca pedeapsă pentru incompetenţă şi indolenţa de a realiza programe de dezvoltare economică. Fără instaurarea domniei legii, de sus până jos, cu politicieni abuzând de putere, care „fac totul” numai în propriul interes, nu e nicio şansă de redresare.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 