Nu poţi să nu te minunezi de o coincidenţă deloc stranie: cum apare o investiţie din bani publici într-o anume localitate, cum străfulgeră pe străzi limuzine noi şi scumpe de sute de mii de euro. Nu se aflau înainte mulţi nababi care să şi le permită, de aceea nici nu e nevoie să mai întrebi ce şi cum că oricine ştie. Fireşte, cineva a văzut jocurile flăcărilor violet noaptea, ca-n poveste, apoi a „săpat” şi a dat de comoară.
Un proverb străbun zice că ce vine de haram de haram se duce. Dar întrebarea e legitimă: ce se întâmplă în România cu banii din comisioane, adică din taxa de şmecher, din atâtea furăciuni şi înşelăciuni? Nu discutăm aici de lege, fiindcă oricum e degeaba. De două decenii se tot proscrie corupţia, dar, ca buruiana rea, cu cât o tai, cu atât odrăsleşte.
Ce pasiuni au hoţii
Tot scotocind prin mass-media, ne-am propus să ierarhizăm pasiunile înrobitoare ale hoţilor noştri cu ştaif. Nu ale găinarilor. Pe primul loc sunt maşinile de grandomani, mari, late, negru-impunător, cu cauciucuri de camion greu şi geamuri care nu permit să vezi decât dinăuntru în afară, căci mahărul e mai de temut dacă nu i se vede faţa. În plus, poate fi în intimitate cu cineva, nu spui cine, persoană marcantă, amantă, binefăcător. La neglijé, ori bine dispuşi.
Trec prin filtrele Poliţiei în viteză, cu saluturi pline de morgă şi adânc respectuoase din partea oamenilor în uniformă. N-au taine cu radarul, alcoolemia ori cu semnele de circulaţie. Au mereu prioritate. Portarii, chelnerii şi şefii de localuri li se închină până la pământ. La fel şi politicienii, fie locali, fie de la centru.
Puterea banului
Nu vă aşteptaţi ca ei să ia măsuri. Aşa a fost făcută să funcţioneze lumea asta: banul calcă în picioare şi onoare şi demnitate, iar teancul de bancnote nemuncite dă pe deasupra şi putere. Ca oameni de cârpă ce sunt, acceptă sistemul şi îl perpetuează. Iar dacă onoarea, demnitatea nu contează, degeaba sunt legi.
După maşini, în ordinea preferinţelor, urmează ceasurile de marcă, mai scumpe decât apartamentele noastre. Se afişează cu ele ostentativ. Fără discriminare de sex. Însă doamnele excelează şi în bijuterii, poşete, pantofi, blănuri rare, costume, accesorii pentru care un dascăl ar trebui să nu mănânce, să rabde de frig o viaţă.
La un anume grad de bunăstare, descoperă că soţia, soţul nu se mai ridică la înălţimea pretenţiilor. Au copii? Avere? Ei şi? Parcă mai contează. Vorba ceea, un judecător înţelegător cică e mai ieftin decât un avocat bun.
Vile în locuri exotice
Apoi o ţin în veselie şi petreceri, să moară duşmanii de ciudă. Preferau palatele, vilele, cabanele lui Ceauşescu, unde erau trataţi regeşte, iar serviciile, ca pe vremuri. Şi ce vremuri! Acum chiolhanurile în România nu mai sunt ce erau odată, de aceea se mută pe Coasta de Azur, Costa del Sol. Iarna, în Alpi. Vilele lor cochete se întind spre zone tot mai exotice.
De-un timp încoace, vor să lase ceva în urmă. Îşi fac palate proprii, unul, două, trei… cât mai aproape de Puterea politică. Caută zone rezidenţiale celebre. La modă sunt penthouse-urile de 4-5 ari, cu piscină şi verdeaţă. Nu suferă de singurătate, chiar dacă îşi aleg locaţii tocmai în creierii munţilor, sau, boala lor! în rezervaţii naturale… Le place unde e interzis pentru prostime.
Nu achiziţionează doar case şi maşini scumpe, ci orice le trebuie, de la consilieri, deputaţi, senatori, la vameşi, inspectori, magistraţi, înalţi demnitari. Mai ieftini decât top-modelele sunt jurnaliştii, piaţa lor fiind suprasaturată de oferte. Investiţia în om rămâne cea mai profitabilă. Nu dă greş niciodată.
Democraţie şi cleptocraţie
Ca român însă mă roade altceva. Dacă tot s-a furat în ţara asta, după unii peste 40% din ce se produce în fiecare an, hoţii noştri ar fi putut să investească ce le-a picat de haram în economia românească. Dacă ar fi avut un dram de suflet şi patriotism. De şcoală nu poate fi vorba. Vă daţi seama că nemţii, francezii, englezii ne erau acum la degetul cel mic, iar Elveţia, Finlanda se făceau de râs cu nivelul lor de trai?
Aşa că regimul nostru politic păstrează doar pe hârtie atribuţiile democraţiei clasice. În fapt, e cleptocraţie sadea.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 