Nu e prima dată… Mai întâi a fost perioada postrevoluționară când nu România, ci poporul român părea să se așeze pe o traiectorie europeană indubitabilă. Și tocmai de aceea au apărut provocările, atât în jurul granițelor cât și în interiorul lor: în interior, au debutat scenarii politice sub umbrela expresiei latinești pline de amenințări „restituțio în integrum”: cică Regele Mihai vrea să-și ia țara în stăpânire și să ne transforme în supușii săi, burghezo-moșierimea vrea înapoi bogățiile, fabricile, uzinele și moșiile, să ne exploateze din nou, să ne lase fără locuri de muncă, iar capitalul străin imperialist vrea să falimenteze România și s-o cumpere pe nimic, dar noi nu ne vindem țara…
În exterior, din vara lui 1989, a început să se vorbească iarăși și iarăși de Ungaria Mare care trebuie să cuprindă din nou tot fostul imperiu habsburgic, cu excepția Austriei, adică jumătate din România, plus Slovacia, Cehia, Croația, Slovenia, Serbia, Ucraina Subcarpatică și ce-a mai fi fără a conta dacă poporul maghiar locuise vreodată sau nu pe acolo; Moldova de peste Prut i-a revendicat pe Ștefan cel Mare și pe Eminescu, visând și ea la o Moldovă Mare, bineînțeles cu o bună bucată din România și Ucraina… Se vede treaba că istoria nu prea ne are la inimă.
În vremea revoluției nu și-au putut aplica scenariul că era toată lumea cu ochii pe ei, dar în 15 martie 1990 s-a ivit ca din senin conflictul interetnic de la Târgu-Mureș, iar apoi s-a demonstrat că niște servicii secrete și-au băgat coada. Și iaca așa FSN-iștii ne-au „salvat” ca prin minune „țărișoara noastră scumpă”, ca urmare au câștigat alegerile din Duminica Orbului 1990 așa cum le câștigau tovarășii înainte de omorul din decembrie 1989.
Ei, bine, la 29 ani, situația se repetă întocmai, tot ca din senin: în loc de Târgu-Mureș avem cimitirul din Valea Uzului, iar Moldova încă nu a căzut cu totul pradă marelui prieten și fârtate de la Răsărit așa cum au căzut Crimeea și Estul ucrainean. De data aceasta în dificultate au fost și sunt tot cei doi vechi prieteni politici interni, care de prieteni ce sunt ne zic nouă că se urăsc, e vorba de UDMR și PSD, primul cât pe ce să rateze intrarea în PE dacă n-ar fi beneficiat de niște ajutoare „picate din cer” la urne, iar al doilea, cu un scor de toată jena. Așa că ceva trebuia făcut. Numai că finalizarea aproape a lipsit, nimeni neavând curajul să se erijeze în salvator. Deocamdată.
Firește că de la Budapesta s-a văzut o liotă primitivă de „mii” de „vandali” care au rupt porțile cimitirului, au distrus cruci și garduri, au aruncat cu pietre în cei ce se rugau pentru morții lor…, iar imaginea e una răscolitoare de sentimente antiromânești. Nu știu cum s-au văzut lucrurile de la Moscova, dar dacă te iei după Sputnik (care a transmis live!)…, apar și mai multe detalii, în afară de coincidențe, care sprijină raționamentul de mai sus.
Ceea ce nu am înțeles e de ce aleșii celor două comune învecinate care își dispută cimitirul internațional nu și-au dat demisia în corpore. Cele două consilii locale, din Dărmănești și Sânmartin, împreună cu prefecții județelor aparținătoare, Bacău și Harghita, se puteau așeza cu mintea limpede la aceeași masă pentru rezolvarea unei situații fără de care nu mai puteau ei trăi… Ei, aici e aici: au făcut-o, însă cică nu le-a ieșit. De ce? Fiindcă acolo era nevoie musai de un scandal, dacă se poate, unul internațional. Punct ochit, punct lovit… Abia aștept ca serviciile noastre secrete să ne spună despre ce bubă e vorba. Nu de sanchi, ci pe bune. La fel cum aștept mai departe respectivele demisii. Dacă România mai e țară democratică în care legea e temelie.
De ani buni politicienii noștri se ceartă pe morți și morminte, iar scenariile actuale o dovedesc cu prisosință. Numai că un fapt petrecut de Ispas la cimitirul din Valea Uzului le strică planurile și-mi dă o uriașă speranță: după rugăciunile pentru eroii lor, și români, și maghiari și-au dat seama că nu au nimic de împărțit, și-au dat binețe unii altora și s-au întors împreună spre casele lor, abandonându-i pe provocatori. Poate se vor învăța minte.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 