Mai sunteți mulți?

În acest început de toamnă, frustrarea domină spațiul public până la saturație și chiar sufocare: pentru marea masă a cetățenilor, principalele instituții politice și-au pierdut atât de mult credibilitatea, că întrebarea nu mai este ce vor face politicienii mâine-poimâine, ci când vor ajunge pe mâna DNA și a Justiției. Un al doilea motiv de frustrare – valul de refugiați. Se poate naviga pe valurile frustrării publice? Se pare că da: câțiva lideri de partid pe care nimeni nu-i băga în seamă până acum au scos deja capul și agită extremist spiritul naționalist și xenofobia, adunând în spațiul virtual mii și mii de aderenți, chiar dacă Vadim a plecat. E normal să ne facem că nu-i vedem? Să nu fie prea târziu.
Întrebarea din titlu are două substraturi: 1. Mai e puțin și când spui „politician” îți și vin în minte sinonimele de corupt și imoral. Deunăzi a căzut capul unui simbol: primarul Capitalei, cel mai votat dintre aleși, după președinte, apoi prim-ministrul și șeful celui mai mare partid românesc așteaptă și ei deciziile instanței în procese de corupție, iar poveștile cu zeci de mii și chiar milioane de euro primite ca mită de politicieni corupți ne întunecă mințile. În situații asemănătoare sunt aproape 40% dintre parlamentari, consilieri, primari, dacă luăm de bune înspăimântările din presă, iar un număr considerabil dintre ei se află deja după gratii. Cât de tare de înger să fii să mai crezi în politică și politicieni, în viitorul României?
2. Când îi mai auzi și pe unii lideri de partid sau pe fostul președinte perorând împotriva nenorociților de refugiați, nu poți să nu te întrebi ce s-ar întâmpla dacă în locul fugarilor sirieni din fața morții s-ar afla propriii poporeni, iar răspunsul cu siguranță nu le va conveni, cu atât mai mult cu cât fostul președinte deja este acuzat că ne-a sărăcit tăindu-ne salariile și diminuându-ne pensiile. E clar, respectivii caută cu tot dinadinsul să transforme în voturi spaimele noastre ancestrale.
Așadar, mai sunteți mulți cei ce stați cu musca pe căciulă în așteptarea procurorilor ori sunteți în stare de orice pentru un amărât de vot? Mai sunteți mulți dintre aceia pe care omenia și milostenia nu-i dau afară din casă? Fiindcă, nu de alta, dar se apropie anul electoral 2016 și niciun alegător cu capul pe umeri nu va dori să vă vadă pe liste. Pe aceleași liste pe care n-ar fi trebuit să se fi aflat niciodată din 1989 încoace niciunul dintre politicienii de doi bani.
Fiindcă odată și odată cinstea și corectitudinea, înainte de orice competență, vor trebui reîntronate în politică, iar cu acest prilej să recunoaștem deschis că respectivele calități alături de sinceritate, demnitate, dragoste și respect față de semeni au fost terfelite nu doar de hoții sadea, ci și de politicieni, de poftele lor de înavuțire, de spiritul lor de profitori înnăscuți sau făcuți odată cu funcția.
Mulți politicieni își exprimă bucuria că Justiția a început curățenia, dar la fel de mulți susțin că e vorba doar de răfuieli politice, că DNA face jocurile nu știu cui. Pentru primii, îmi exprim o nedumerire: dacă justițiarii au început să dea la iveală malversațiunile cu bani publici, de ce Legislativul și Executivul se fac că nu știu despre ce și cine este vorba, când normal ar fi ca justițiarii să beneficieze de apreciere și chiar de sprijin? Nu cumva e și prea multă demagogie în politica asta? Ca să nu mai amintim și de desele amenințări ale majorității de guvernământ că va modifica în favoarea corupților articolele incriminate din Codul Penal.
„Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra…” (Ioan, 8), îmi veți replica pe bună dreptate, numai că în depravarea politică aproape generalizată trebuie să se ridice o putere politică adevărată care să înțeleagă, fie și în al unsprezecelea ceas, că politicienii se ocupă doar de buna guvernare, nu de propria chivernisire. Pe deasupra, istoria ne reamintește că în momentele de răscruce mulțimile așteaptă apariția unor lideri care, recunoscându-și propriile păcate, să ridice sabia dreptății și să impună legea.
Ultima frustrare e că nu se anunță prea mulți politicieni apți să ridice sabia decât în vorbe.

Petru Tomegea

Semnalele dlui Băsescu

E evident că pe fostul președinte îl trage ața nu spre activitatea marinărească, deși a fost comandant de vas, nici spre agricultură, cu toate că a reușit, cum-necum, să-și achiziționeze moșia Nana, ci spre politică. Și nu spre oarece politică, ci doar spre politica mare. Firește, ca oricare cetățean major, e liber să (re)intre în politică, atâta doar că, acum câteva luni, declarase că nu o va face și pornise foarte hotărât în apărarea propriilor mandate prezidențiale, iar azi a uitat cu desăvârșire.
Căci într-o țară în care democrația a câștigat bătălia cu dictatura roșie un mandat prezidențial nu poate fi apărat altfel decât prin raportarea la prevederile constituționale. Numai că Traian Băsescu nu se raportează la acele prevederi și se trezește vorbind despre cum făcea el totul la Cotroceni: „De regulă, când primeam astfel de sesizări nu mă limitam să le bag în sertar… De regulă, într-un fel sau altul, îi dădeam un semnal. Ori puneam mâna pe telefon, dacă era un ministru, și îi spuneam: domnule ministru, fii atent că ai probleme în zona asta…, dacă nu eram la nivelul de relație la care să pun mâna pe telefon, măcar public îi dădeam un semnal”.
Apropo de acele semnale, îmi trec prin minte câteva întrebări grele al căror răspuns ar putea să confirme mare parte din criticile detractorilor săi: 1. De când președintele este și comisar de poliție și procuror șef, că primește astfel de sesizări? 2. Și, dacă le primește, de pildă, de la serviciile secrete, în ce calitate a luat măsuri prevenindu-i pe împricinați? 3. Plecând de la cele de mai sus, în ce măsură Justiția a ținut cont sau nu de intervențiile președintelui? 4. Nu cumva președintele chiar și-a depășit competențele constituționale repetând experiențe autoritare, așa cum îl acuză inamicii săi? (Nu insist asupra răspunsurilor deoarece seară de seară le primiți de-a gata din studiourile unor televiziuni și din paginile unor ziare care au rămas calate de câțiva ani buni pe ideea că Băsescu e dictator, simbolul răului, dușmanul etern, pericolul public nr. 1.)
Fiindcă atribuțiile constituționale ale președintelui n-au nici în clin, nici în mânecă cu isprăvile de care face caz Traian Băsescu, imaginându-și că este și acum un lup de mare trecut prin furtuni ca acelea și lupte cu pirații. Cred mai degrabă că, în dorința de a se reîntoarce în politica mare, și nu oricum, ci cu șanse serioase, fostul președinte își arogă roluri și merite pe care să le creadă întâi colegii de partid și apoi electoratul. Adevărul? Dar cine mai vorbește azi de adevăr în politica românească?
Pe deasupra, și-a luat rolul de demolator al propriilor mandate, intenționat sau nu, în condițiile în care în spațiul public mandatele sale sunt „apărate” de o tăcere cvasigenerală, iar activitatea sa actuală nu mai e demult una centrală și spectaculoasă. Or, pierzând capacitatea de a genera evenimente și știri numai bune de dat în prime-time, viața politicianului român e terminată. Iar Traian Băsescu știe asta. Noroc că se pricepe de minune să-și mai facă loc din când în când centrul atenției. Mai cu seamă când lipsesc actorii principali, Iohannis și Ponta.
Iată de ce fostul președinte vine cu tot soiul de idei și constatări, cu cât mai năstrușnice, cu atât mai de impact: Elena Udrea, primar al Capitalei, PMP, alianță cu M10 (Monica Macovei), UNPR și ce se va mai găsi. Li se mai adaugă și altele pentru care declară că luptă, deocamdată prin studiourile care-l mai invită: România cică trebuie să se opună primirii de refugiați căci Constituția actuală nu permite, iar singurul proiect de țară posibil acum este unirea cu Republica Moldova. Iată cine nega populismul!
E clar: noul-vechiul politician Traian Băsescu își re-stabilește teritoriul, însușindu-și două elemente politicianiste de impact, cu atât mai mult cu cât în spațiul virtual chestiunea refugiaților dă în clocot, arătându-ne lumii o față hâdă, chiar nerușinată (Alina Mungiu-Pippidi). Că oamenii politici, pragmatici lipsiți de compasiune și omenie, au o foarte mare vină, că se transmit informații mincinoase și tendențioase, că se manipulează mult mai primitiv ca altădată nici nu mai trebuie demonstrat.
Nu cred că Traian Băsescu poate ajunge prea departe reamintindu-și astfel de „semnale”. Ceea ce îl privește doar pe el. Pe noi ne privește în măsura în care sunt adevărate și i-am putea cere socoteală.

Petru Tomegea

Cine sunt apostolii consensului?

În economia britanică, mai cu seamă în industria computerelor și a construcției de mașini, e uzual termenul „vaporware” (marfă-abur) care desemnează un produs nou, prezentat ca extraordinar, dar niciodată fabricat. Două sunt motivele principale: fie produsul iluzoriu trebuie să mențină interesul grupului țintă, fie așteaptă o finanțare ipotetică, eventual ambele.
Ce este consensul politic? Tot un fel de vaporware, adică o politică de aburi, sau, ca să împrumutăm un termen din argoul nostru politic, foarte răspândit, o abureală politică. Cam așa ceva descoperim în teoria lansată imediat după revoluție de Ion Iliescu, primul apostol al consensului, conform căreia toate formațiunile politice trebuie să constituie un fel de suprapartid dedicat bunei guvernări și realizării idealurilor naționale, dar în fruntea căruia să se afle tocmai apostolul. Altfel n-are niciun rost.
Ideea consensului a revenit și în al doilea(?) mandat al său, 2000-2004, fiind reluată și pusă, parțial, în practică apoi și de Mircea Geoană (cu Ilie Sârbu, mare combinator) și Traian Băsescu doar 9 luni în prima parte a celui de-al doilea mandat, când și-a „visul văzut cu ochii”: o majoritate matusalemică de guvernământ.
Pentru a înțelege mai bine acest fenomen politic, e nevoie să observăm că doar una din formațiunile politice componente și câțiva din liderii acestora au profitat de noua construcție, recte social democrații, apoi democrat liberalii, cu liderii Ion Iliescu și Traian Băsescu. Nicidecum cetățenii și idealurile naționale. Idealuri, care, ca orice idealuri, sunt evocate doar în discursul politicianist.
De ce nu poate exista vreodată un beneficiu pentru toți cetățenii în cazul unui consens politic obișnuit? (Exceptăm situații-limită privind conflagrațiile mondiale și suveranitatea națională, n.a.) Fiindcă proiectele politice născute din consens nu mai beneficiază de dezbateri aprofundate și contradictorii pe subiectele în cauză, fără motorul concurenței politice nefiind posibilă alegerea celor mai bune variante și soluții.
Când apare de obicei necesitatea consensului? Simplu, atunci când partidele de guvernământ intră în dificultate ori când se apropie alegerile și respectivele formațiuni doresc să scape din strânsoarea mediatică, aruncând eșecul pe umerii altora ca să împartă cu Opoziția, aflată pe valul așteptărilor populare, nerealizările guvernării. Până la urmă, adevărata țintă a fost și este așadar perpetuarea la guvernare.
A nu se cădea în eroarea anulării unor proiecte naționale necesare perioadei respective: da, România are nevoie de un nou suflu, de un nou început după realizarea obiectivelor postdecembriste de admitere în NATO și UE, dar găsirea celor mai bune căi și mijloace nu necesită revenirea la partidul unic și renunțarea la bătălia Putere – Opoziție, fiindcă democrație înseamnă până la urmă impunerea și acceptarea unei hotărâri cu majoritate de voturi.
De ce caută acum Liviu Dragnea și al său PSD cu tot cu UNPR și PC consensul cu Opoziția și cu președintele Iohannis? Exact din aceleași considerente de mai sus: social-democrații se simt în pericol cu un prim-ministru contestat în spațiul public și după o guvernare inconsistentă, dar care a fost avantajată de o conjunctură economică favorabilă și ar dori să-i fie evaluat nu rezultatul actului de guvernare, care nu prea se vede clar, ci efortul de dezvoltare economică al mediului de afaceri, încasările mai bune la bugetul de stat. Cu care se laudă, dar fără a contribui cu cine știe ce.
E clar că ideea consensului politic face parte din strategia electorală a PSD. Se speră astfel că atitudinea critică a Opoziției și a presei va slăbi, iar PSD va rămâne la guvernare într-o formulă sau alta și în viitoarea legislatură. Însă doar a ține cont de propunerile Opoziției în alcătuirea unor acte legislative nu înseamnă neapărat consens, ci maturitate politică și caracter reprezentativ.
Așadar nici vorbă de necesitatea stringentă a unui consensualism politic, devreme ce democrația presupune concurență între Putere și Opoziție, alternativa la guvernare fiind una din sursele bunei chivernisiri a țării.

Petru Tomegea

Încă un centru de putere

În configurația puterilor constituționale din România, trei își dispută întâietatea, în ordine, Legislativă, Executivă și Judecătorească. Așadar, ca formă, țara noastră se aliniază tuturor suratelor europene, dar ca fond, apar numeroase deosebiri mai ales când analizăm la cine este puterea de decizie și implicațiile voinței politice. Să ne explicăm.
La o primă vedere, observăm că frustrările cetățenilor, rămânerea în urmă a României și defazarea sa nu sunt neapărat din pricina aplicării prevederilor constituționale și a legislației în vigoare cât din cauza apariției altor centre de putere decât cele formale și dintr-o anume supralicitare a rolului personalității și a formațiunii sale politice.
Mergând până la capăt pe firul demonstrației, se poate susține fără tăgadă că domeniul cel mai disputat este Executivul, el fiind mandatat să pună în practică deciziile parlamentare, inclusiv prescripțiile legilor emanate de la Legislativ. Pe plan local, însă, apar în plus deciziile consiliilor județene și comunale, ceea ce face din primar și din președintele de Consiliu Județean una dintre cele mai importante autorități. De aici și supranumele de baron.
Veți spune că locul unde se întâlnesc toți vectorii puterii este Parlamentul și că acolo imixtiunea partidelor și a liderilor acestora este cea mai puternică, ceea ce este adevărat. Numai că Legislativul, prin definiție (ar fi de dorit!), își validează deciziile pe baza unor majorități, iar apoi și le asumă din punct de vedere politic. Așa că iese din discuția noastră.
În schimb Executivul, și național, și local, se ascunde în spatele unei majorități de guvernământ, la adăpostul căreia își fac loc abuzurile. Absolut toate dosarele DNA care vizează politicieni se referă la acestea căci în România principala sursă a infracțiunilor, dar și a averilor o constituie încă banul public. De rezolvarea juridică a acestui tip de furt depind și starea democrației, și corespondența între formele și fondul statului de drept.
Care este celălalt centru de putere născut fără acte? Partidul, majoritatea de guvernământ, iar asta s-a întâmplat în România în ultimul sfert de veac, viciind din greu mediul și cutumele politice. Modelul este cel dinainte de 1989 când decizia se lua la PCR, iar guvernul o aplica fără crâcnire. În schimb, în caz de eșec, nu răspundea partidul, ci executantul.
Modelul a fost implementat, de fapt, reluat cu multă dibăcie de Ion Iliescu și grupul său de comilitoni. Și asta deoarece niciodată nu a existat o delimitare foarte clară între activitatea de partid și funcțiile de execuție: președinte, prim-ministru, ministru, președinte de consiliu județean sau primar. Or nocivitatea și corupția acestui sistem vin tocmai din imixtiunea liderului politic în problemele executivului căruia încă nu i s-a lăsat niciodată libertate deplină. Chiar de-ar fi să exemplificăm numai acțiunea „bani pentru partid”.
Recent, însă, Liviu Dragnea, președintele interimar al PSD, a depășit tot ce se știa până acum: întors din concediu, a luat frâiele partidului mai hotărât ca niciodată și a început să-i cheme la ordine pe miniștri, ba chiar să-i amenințe cu demiterea, iar prim-ministrul Victor Ponta a ajuns o simplă marionetă menținută la Palatul Victoria nu se știe cât timp și în ce scop.
Totodată, a anulat dintr-o vorbă ditai sesiunea parlamentară extraordinară dedicată analizei și aprobării Codului Fiscal și altor puncte ale ordinii de zi fără ca procedurile destul de complicate în acest caz să mai fie respectate. Că nici aleși, nici presă nu au făcut cine știe ce scandal pe tema asta s-a văzut. Va fi fiind din cauza vacanței sau a căldurii toropitoare?
Paradoxal este că Liviu Dragnea dorește un PSD foarte puternic și nu vede altă cale decât să mute în Kiseleff centrul puterii executive, acțiune aflată în curs. Așadar, mizează pervers pe un câștig electoral obținut prin slăbirea propriului guvern și a prim-ministrului en titre. Avantajul, iluzoriu desigur, ar fi că astfel partidul ar putea crește în sondaje, condiție obligatorie a câștigării alegerilor de anul viitor.

Petru Tomegea

Mocirla domnului Tăriceanu

Nu este prima dată când dl Călin Popescu-Tăriceanu (CPT) vede astfel România și clasa politică, la fel cum nu este singurul. Avem destui politicieni care acuză otova poporul român și clasa politică de prostie, hoție, corupție, delăsare, nesimțire…, nerefuzându-și niciunul dintre apelativele cele mai defăimătoare. Firește, niciun om cu capul pe umeri nu idealizează populația României în integralitatea ei, darmite clasa politică.
Atâta doar că CPT și ceilalți politicieni asemeni sieși împreună cu nu puțini jurnaliști, oameni de televiziune caracterizează țara ca pe o mocirlă din pricina unei clase politice hrăpărețe, lipsite de competențe și patriotism, dar uită să ne spună că și ei fac parte din cele două entități. E clar că propria aroganță, orgoliul și ipocrizia nu le permit să se situeze decât deasupra tuturora, într-un fel de empireu, un turn de fildeș unde mizeria umană n-a putut ajunge.
Iată de ce ne-am propus să urmărim parcursul, destinul politic al actualului președinte al Senatului, destin pe care, cu siguranță, Domnia Sa și-l consideră excepțional, plin de noblețe și superioritate, ceea ce este adevărat: nu e puțin lucru să ajungi al II-lea om în stat. Atâta doar că voi aduce în discuție câteva accidente de parcurs, trecute adesea sub tăcere.
Nu voi aminti aici episodul prezentării de modele vestimentare fiindcă în concepția mea orice meserie este onorabilă, nici calitatea de (re)fondator al PNL alături de Radu Câmpeanu, Dan Amedeo Lăzărescu (tatăl vitreg), Nicolae Enescu, Sorin Botez…, ci episodul din iulie 1990, când împreună cu Horia Rusu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu… rupe o halcă din PNL, al cărei lider devine, spre a se lipi apoi de FSN, boală veche, din cât se vede, și, (cum altfel?) de guvernul lui Teodor Stolojan.
Trecem și peste ministeriatul său la Industrie în Guvernul Ciorbea, și peste tribulațiile anti-Constantinescu ale liberalilor lui Valeriu Stoica, inclusiv jocurile cu PSD, o constantă, și ajungem la câștigarea președinției PNL prin accederea lui Traian Băsescu în postul de președinte al României. Strânsa colaborare între cei doi devine coabitare cu năbădăi doar după câteva zile la Palatul Victoria, iar în 2006 PNL se rupe, pierzând gruparea Stoica-Stolojan care se alipește un an mai târziu la PD, devenit astfel PDL.
Pe ce a mizat CPT acceptând fracționarea PNL? Pe aceeași constantă: FSN, apoi PDSR, și în 2005-2008, PSD. Iar această majoritate, un fel de monstruoasă coaliție, l-a menținut prim-ministru, probabil și președinte al PNL. Războiul cu Traian Băsescu, început din pricina soluției imorale, dar acum se vede că mai erau și alte interese, a culminat cu impeachment-ul din 2007, dar CPT nu înțelege nici astăzi că un război presupune cel puțin doi combatanți, de aceea îl acuză numai pe Traian Băsescu, iar social-democrații aveau nevoie să-l mătrășească pe acesta spre a-l ridica în jilț pe Mircea Geoană.
Pierde președinția PNL în 2009 în favoarea lui Crin Antonescu, dar nu acceptă nicidecum rezultatul votului democratic și preferă jocuri proprii, inclusiv ruperea unei noi grupări din PNL, până în martie 2014 când face din nou lipeala cu PSD care îl și susține pentru președinția Senatului.
Apoi, dacă nici aceasta nu este mocirlă politică, atunci ce este? Realpolitik? În haină dâmbovițeană? Numai că în spatele acestei batjocuri se zărește înălțat pe un cal (liberal) alb salvatorul Tăriceanu, cel ce ne va arăta calea de ieșire din mocirlă. El ne va propune un nou țel, un nou proiect național, ceilalți fiind capabili doar de „certuri, dispute, subiecte de scandal și subiecte minore”.
E clar, CTP, autosituat înafara tuturor mizeriilor politice, se pregătește și este pregătit pentru o înaltă funcție, aceea de prim-ministru. Asta în caz că i se întâmplă ceva dinspre partea justiției prietenului său, Victor Ponta. Numai că, privind pe tușă, vedem la încălzire și alte personaje, unul chiar specializat în perioade electorale. I-ați ghicit probabil numele lui Mugur Isărescu. Or mai fi fiind și alții.

Petru Tomegea

Un Guvern sub ascultare

Expresia „sub ascultare” e împrumutată din dreptul canonic, fiind un principiu de bază al vieții monahale și exprimă natura relațiilor între călugărul (ucenic) și superiorul său. Și fiindcă politica românească e mereu surprinzătoare, regula ascultării a fost repusă în drepturi în anul de grație 2015 de președintele interimar al PSD, Liviu Dragnea: „Ministrul Eugen Teodorovici a avut un singur mandat de la mine, sa asculte…, să asculte si sa furnizeze toate datele care-i sunt cerute, din partea lui ca ministru de finanțe” (Citez nu din transcript, ci din discursul live al liderului social-democrat). De demonstrat.
Reluăm ipoteza, aplicând un simplu silogism: dacă ministrul finanțelor se află sub ascultarea șefului de partid, e foarte posibil ca în aceeași situație să se afle și alți miniștri, inclusiv prim-ministrul Guvernului, ceea ce ne face să deducem că putem avea un întreg Executiv sub ascultare. Nu a Parlamentului, cum statuează Constituția, ci a lui Liviu Dragnea. Iar aceasta e consecința unei îndelungate perioade de personalizare a actului politic, eufemistic vorbind.
Pentru demonstrație, vom apela la fapte: în afara episodului cu ministrul Teodorovici, trebuie să spunem că până la întoarcerea liderului PSD din concediu, partidul său se chinuia să demonstreze că președintele Iohannis e dușmanul României fiindcă se opune bunăstării propriului popor, iar Victor Ponta spumega împotriva Opoziției repetând un șir de cifre care ar justifica și Codul Fiscal, și măririle salariale, și scăderile de taxe și impozite, iar după revenirea lui Liviu Dragnea, dintr-odată corul gălăgios a amuțit. Firește că e prea puțin pentru a justifica titlul, de aceea insistăm.
Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, poate era cumva de înțeles, dar continuarea ne arată stadiul nu doar precar al democrației românești. Deși Parlamentul a fost convocat în sesiune extraordinară luni 25 august pentru aprobarea Codului Fiscal, Liviu Dragnea a anulat-o dintr-o vorbă, cu de la sine putere, iar președinții celor două camere nu au zis nici pâs, parlamentarii așijderea, presa făcându-se că nu vede. Ba s-au găsit destui să aprecieze decizia „în forță” a liderului social-democrat.
De ce a fost amintit în ipoteză anul de grație 2015? Fiindcă la mai bine de două secole de la Revoluția Franceză România se declară în acte o democrație europeană și stat de drept, dar din fapte rezultă cu totul altceva: nu are niciun rost să facem caz de separația puterilor în stat, nu are nicio haznă să aducem în discuție decizia parlamentară bazată pe consens sau majoritate calificată, cum scrie în Legea Supremă, voința liderului e mai presus, din nou partidul fiind în toate cele ce sunt și…
Desigur, ar trebui să amintim și de democrația internă de partid, fiindcă totuși Liviu Dragnea e șeful celui mai mare și mai puternic partid al eșichierului național. În fond liderul ar trebui să exprime voința și punctul de vedere al partidului exprimate prin organismele interne de conducere. Prima întrebare care îmi vine în minte e: care democrație? Unde s-a mai văzut în activitatea de partid ca organele de conducere, șefii mai mici să aibă alt punct de vedere decât al liderului suprem și să mai și conteze în respectiva formațiune? Iar în PSD liderii tari n-au lipsit niciodată, cum nu prea au lipsit nici la alte partide.
Sunt convins că faptele de mai sus n-au stârnit absolut niciun comentariu din pricină că nu e nimic nou. Privind (cu mânie) în urmă, observ că tipul politicianului Dragnea coincide cu al lui Ion Iliescu și Adrian Năstase: nu-mi aduc aminte niciun moment când subordonații pe linie de partid să fi ieșit din cuvântul șefului și să-și continue activitatea după ce au exprimat un alt punct de vedere. Firește, Oliviu Gherman, Mircea Geoană și chiar Victor Ponta, socotiți ca lideri slabi, le-au permis membrilor și alte păreri, dar costurile au fost imense.
În concluzie, democrația internă de partid, democrația parlamentară și statul de drept continuă să lâncezească atât timp cât Executivul se va afla sub ascultare, iar Parlamentul, prin majoritatea de guvernământ, nu va fi în stare să stea pe picioarele proprii. Așa că democrația poate să mai aștepte până la calendele grecești. Q.E.D.

Petru Tomegea

Străinul Iohannis / patriotul Ponta

Încă dinainte de declanșarea campaniei electorale prezidențiale, liderii social-democrați și activiștii lor din presă au muncit din greu să realizeze o opoziție tranșantă între candidatul PNL, Klaus Iohannis și candidatul coaliției de guvernământ, Victor Ponta, prim-ministru en titre. Ca într-o analiză SWOT realizată în alb și negru, punctele tari și oportunitățile erau grupate în dreptul liderului social-democrat, iar punctele slabe și amenințările, în dreptul „neamțului”. Că stratagema s-a soldat cu rezultate opuse nu-i împiedică pe autori să o reia. De demonstrat.
Ca în orice țară civilizată, te-ai fi așteptat ca, după campania electorală și victoria categorică a lui Iohannis, dihotomia din titlu să dispară, cu atât mai mult cu cât cele două părți ale Executivului, președinția și guvernul, sunt nevoite să guverneze împreună, fie și într-o coabitare discutabilă. Numai că, surpriză! Motoarele electorale ale PSD au rămas în funcție, ba chiar turația lor a sporit, deși vacanța parlamentară ar fi trebuit să vină cu o pauză și cu idei, planuri bine fundamentate pentru noua sesiune parlamentară.
Care sunt punctele slabe și amenințările atribuite lui Iohannis? Deși cetățean român, domiciliat în Sibiu ca mulți din înaintașii săi, e socotit în continuare străin, fiindcă e etnic german. Nu contează că această caracteristică etnic-lingvistică nu impietează asupra cetățeniei. Motivul? Ca să poată fi acuzat, conform unor credințe, cutume și mituri străvechi, de dușmănie la adresa țării și a românilor, iar acuzația să prindă la poporeni.
E de mirare cum, la început de mileniu al III-lea, jurnaliști și activiști în toată firea se strofocă zi și noapte să ne convingă că „neamțul” e reprezentantul intereselor străine, al capitalului străin, mai cu seamă german și austriac, al ocultei mondiale și al Grupului Bilderberg care nu se lasă până nu distrug România, până nu o storc de bogății.
Și mai de mirare e că în fruntea acestei tendințe se afișează așa-ziși economiști care ne văd țara ca pe o colonie, complet supusă străinilor, mai cu seamă americani. Clasa politică, nefiind în stare să ne apere țara, s-a vândut străinilor care ne-au furat petrolul și aurul, pădurile și pământul, distrugându-ne economia. Occidentul ne momește tineretul capabil și oamenii de știință, mai-marii lumii ne dictează totul, de la buget la finanțe publice, de la armată și servicii secrete la politicile din educație și sănătate. Ei ne mențin săraci, în stare de subdezvoltare și ascultare.
Iar vulgata e cu schepsis: Ceaușescu a fost singurul care s-a opus imperialiștilor, a luptat pentru binele nostru, ne-a făcut fabrici și uzine, ne-a dat case, ne-a lăsat o țară bogată, de aceea a fost asasinat la Târgoviște. Finalul te lasă perplex: Victor Ponta e plasat în continuarea eroismului ceaușist, el fiind singurul care mai apără România de străini, care vrea binele poporului român, care vrea să crească salariile tuturora, să scadă TVA ca să trăim bine, iar Iohannis nu-l lasă.
Dacă nu vă vine a crede, căci realmente e greu de crezut, deschideți televizorul pe canalele de partid și vă veți convinge că propozițiile de mai sus sunt prea blânde. Veți vedea la lucru seară de seară politicieni, oameni de presă, formatori de opinie, toți bine intenționați, toți dornici să ne deschidă ochii. Firește, nu cartelizarea evidentă a mediilor înspăimântă, nu mercenariatul, lucrurile acestea le vedem mereu, ci faptul că unii par convinși de adevărul spuselor.
Așadar, artileria propagandistică a PSD s-a apucat în mod serios de reșaparea personajului principal, Victor Ponta. Nimic nu este lăsat deoparte. Ca să ne demonstreze că foarte bine face că nu demisionează, este adus în discuție cancelarul german, Angela Merkel, căreia, într-un context oarecare, i s-a cerut demisia, dar cel mai important politician european nu le-a dat satisfacție detractorilor.
Pe de altă parte, apar destui jurnaliști și analiști care iau peste picior DNA și Justiția pentru un dosar de câteva mii de euro amărâți al lui Ponta, în timp ce marile dosare de corupție de miliarde de euro zac bine mersi la sertar. Totul, doar-doar îl vor condamna pe actualul prim-ministru, ca să-și pună Iohannis „guvernul său”.
E clar că, în lipsă de programe și politici publice pentru toți cetățenii, Victor Ponta își continuă propria bătălie cu nimicul.
Petru Tomegea