Nu mi-am imaginat vreodată că voi ajunge să scriu despre asemenea subiect, dar realitatea bate orice imaginaţie: căpuşele şi fenomenul căpuşării au apărut şi s-au umflate peste poate după revoluţie. Au prosperat împreună şi odată cu o serie de demnitari şi funcţionari care, crezându-se nemuritori în scaune, şi-au făcut din locul de muncă moşie personală şi, ca să-şi petreacă plăcut timpul, şi-au creat cuibuşoare de nebunii.
Furtul ca politică de stat
Fenomenul îi intrigă pe cetăţenii trăitori din salariu, puşi să asiste involuntar la excesele şi abuzurile politicienilor, începând cu consilierii locali şi continuând cu demnitarii şi funcţionarii de rang superior. Nu e zi să nu-i vezi plimbându-se pe stradă cu maşinile statului, ei şi familiile, mai ales odraslele. Merg cu maşinile din dotare, uneori cu tot cu şoferi, la biserică, praznice, să-i vadă poporenii, la cabane şi chefuri cu prietenii, de preferinţă la cuibuşoarele de nebunii rămase de pe vremea lui Ceauşescu. Tot cu circuit închis şi azi. Nu e zi să nu dai de ei cerând facturi şi bonuri de decont la restaurante, hipermarketuri, staţii de benzină…
Deunăzi au explodat în presă informaţii despre achiziţiile din bani publici ale fostului prim-ministru Mihai Răzvan Ungureanu în valoare de peste 10 miliarde de lei vechi. Se vede treaba că obiceiul era împământenit din vremuri trecute, deoarece însuşi împricinatul le consideră prostiuţe, nimicuri… puse pe seama lui de duşmani.
Imediat i s-au adăugat ştiri de aceeaşi natură despre cheltuielile de multe ori mai aiuritoare ale guvernului Boc pe bunuri ultraluxoase şi servicii asemănătoare, bunuri care ar fi trebuit achiziţionate de fiecare mare mahăr din bani personali.
Lux exorbitant pe bani publici
Alte ştiri şi reportaje scot la iveală malversaţiuni cu bani publici la regiile de monopol şi protocol ale statului: vile cu spaţii gongorice de mii de metri pătraţi, cu săli de fitness şi bazine încălzite de înot olimpice, cu fel de fel de utilităţi pe care şi le permit doar miliardarii căţăraţi pe purcoiul de bani într-o noapte sau din întâmplare, toate îngrijite pe milioane şi milioane de euro din bugetul văduvei şi al săracului, al elevului şi al bolnavului, al milioanelor de plătitori de impozite care aşteaptă în zadar să li se îmbunătăţească viaţa.
Tot pe bani publici se închiriază în scopuri personale avioane, elicoptere şi vapoare, iar presa vuieşte şi nu de azi de ieri. Ba, în plus, statul cheltuieşte milioane şi milioane de euro pe deplasări externe ale demnitarilor, uneori cu tot cu jurnaliştii de casă şi bodyguarzi, cu tot cu soţii ori amante, din Chişinău până la Tokio, din Bruxelles şi Strasburg la Londra şi New York. Deplasări care de cele mai multe ori nu aduc niciun beneficiu ţării, nici comunităţilor locale.
Un ministru a demisionat pentru un telefon dat acasă
În orice democraţie serioasă astfel de lucruri sunt reglementate cu foarte mare precizie, iar atacul asupra banului public nici măcar nu apucă să fie pedepsit, fiindcă împricinaţii demisionează din funcţie imediat şi plătesc pe loc preţul serviciilor incriminate: au fost miniştri care au dat un telefon de la serviciu acasă, nu cu taxa inversă, şi au fost nevoiţi să renunţe la funcţie. În România un astfel de gest ar trezi zâmbete ironice.
Or statul român a pornit din 2004, se spune, o campanie anticorupţie fără precedent, numai că aceasta a funcţionat ca un catalizator, ca îngrăşământ şi ameliorator, iar fenomenul spolierii banului public a luat amploare de la o zi la alta. O mulţime de instituţii şi servicii publice au ca obiect prinderea vinovaţilor şi descurajarea fenomenului, toate cheltuind sume de zeci de ori mai mari decât delapidările descoperite şi dovedite.
Suntem mai hoţi ca alţii?
Cetăţenii au impresia acum, iar mass-media o cultivă cu prisosinţă, că aşa e românul de când se ştie, dedat la furtişag, că nicio forţă politică, oricât de hotărâtă, nu e în stare să diminueze raptul, fiindcă nicicând corb la corb nu-şi scoate ochii. Însă această percepţie publică este contrazisă vehement de buna tradiţie şi legea creştinească, credinciosul fiind pus de duhovnic să îndeplinească grele canoane pentru furăciunea mărturisită. Aşadar n-am fost întotdeauna hoţi, dar acum hoţia e pe cale să devină virtute.
Ce e de făcut? Că aşa nu se mai poate. Ar cam fi cazul ca şi Legislativ şi Justiţie să se aşeze la aceeaşi masă şi să caute o soluţie, nu de alta dar cuţitul pare a fi ajuns la os. Să nu cumva să ne arate Europa uşa.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 