Parveniţii tranziţiei şi ilicitul

Sunt oameni mari şi tari, bine realizaţi. Visul lor s-a împlinit. Priviţi-i în toată măreţia lor. Le place să stea la taclale pe ecran, siguri pe ei, râd din orice nimic, dar fericirea lor nu e deloc molipsitoare. Ies în lume însoţiţi de ţuţeri şi bodyguarzi, plesnesc de importanţă şi putere. Sunt plini de învăţăminte, însuşiri, talente ascunse pe care ni le oferă cu mărinimie şi se supără dacă nu sunt ascultaţi.

Visul acesta de mărire nu seamănă deloc cu „american dream”, nefiind legat de reuşita tuturor, ci doar de-a lor. Au urcat concomitent pe scara socială şi pe cea politic-administrativă, acumulând averi pe care inşi întreprinzători şi harnici dintr-o ţară democrată le adună în câteva generaţii.

Din păcate, odată cu îmbogăţirea lor, celelalte pături sociale au sărăcit, iar ţara a început să meargă prost: s-au falimentat întreprinderile, băncile de stat şi bunurile întregului popor au dispărut subit, fără urma. Acum n-au o clipă de răgaz: pun osul din greu să-şi cocoţeze odraslele, rudele şi servitorii pe trepte cât  mai înalte. Viitorul lor sună bine, al celor mulţi nu.

Cine sunt parveniţii

Au ieşit din mantaua largă a marxism-leninismului ceauşist, mai ales din rangurile II şi III. Erau căutaţi de fesenişti ca specialişti, profesionişti, oameni de bine. Nu a contat că dosarul lor de cadre ascundea poliţie politică sau colaboraţionism.

Fiind urcaţi în frunte de angajaţi şi sindicate, foste curele de transmisie a doctrinei pcr, s-au împroprietărit pe activele poporului muncitor, pe conturile bancare şi pe firmele de comerţ exterior. Mână în mână cu partidul şi cu justiţiarii, nu s-au lăsat până n-a rămas piatră peste piatră din măreţele ctitorii. Acum vând pământul de sub ele.

În virtutea noilor drepturi şi libertăţi, li s-au adăugat imediat şmecherii voraci, clasa bişniţarilor locali şi naţionali. Au primit sarcină să rezolve partea murdară, ordinară a afacerilor celor dintâi, pentru a nu le strica imaginea. Nu pot unii fără alţii.

Oportunismul mojic al noilor afacerişti, dependenţa de bugetele guvernamentale îi determină să menţină la putere pe cine le serveşte interesele, indiferent de sistemul de vot. Corupţie pentru eternitate.

Legea confiscărilor de averi

Acum însă, simţind cum se scufundă corabia Puterii, gaşca oportuniştilor se scindează, unii, mai vizionari, orientându-se către Opoziţie. Cu intenţia de a reconstitui un sistem clientelar propriu după alegeri. Numai că mai marii zilei nu sunt dispuşi să accepte trădarea în ruptul capului.

Nu vor să îngroape sistemul ticăloşit, de care mai e nevoie încă în campanii electorale, dar îi ameninţă pe fugaci cu confiscarea averilor ilicite, deşi codul penal, legislaţia în vigoare au destule prevederi în acest sens. Legea îi vizează direct pe cei ce mişcă în front, uitându-şi stăpânii binefăcători şi tovarăşii de drum.

Ca dezastrul electoral să nu întreacă prognozele, au reactivat spaimele interne şi externe, punând zvonacii, presa de partid, organele statului, inclusiv serviciile secrete, la treabă. Jelania naţională se cântă la balalaică, pe cele trei corzi: monarhia, ungurii şi ruşii. Fondul sonor e bine orchestrat: mai vine o criză economică şi vor dispărea şi alimentele. Dă foamea în noi, dacă nu votăm pe cine trebuie. Adică tot pe ei.

Ole! Ole! Ilicitul ce mai e?

Cu confiscatul va merge greu. Procesele pot dura şi peste două campanii şi jumătate. E clar că nu se poate confisca nimic până la alegeri. Deci necesitatea însănătoşirii mediului economic nu-i frige la degete, ci e doar o încercare de a înşela organisme europene ori ambasadori deranjaţi de cine ştie ce.

În schimb vom asista cu gura căscată la circ. Nu va fi zi fără video-iliciţi deconspiraţi la ore de vârf. Cei dintâi aruncaţi oprobriului public vor fi duşmanii politici (ai poporului), iar următorii, membri marcanţi ai Opoziţiei, jurnaliste cu ochii cât cepele, analişti răi de gură… Să nu-i supere pe deontologii mediatici, i se va arăta pisica şi câte unui reprezentat al Puterii. Doar i se va arăta, căci e ţinută în lesă.

                                                                                                Petru Tomegea

Mineriada postacilor continuă

S-au scris zeci de pagini, s-au făcut studii, analize, anchete, s-a vituperat împotriva celor ce practică postarea pe Net ca sarcină de serviciu, dar site-urile cu opinii personale sunt tot mai greu de citit din cauza limbajului abject.

Nu există fenomen mai relevant pentru starea politicii actuale decât acela al postacilor năimiţi să spurce orice tendinţă pozitivă. Sunt întreţinuţi de către mahări bolnavi de putere. Rolul lor este să-i ţină departe pe cititorii educaţi, mai ales pe cititoarele îngreţoşate de termeni grobieni. Se încearcă descurajarea oricărui demers spre normalitate prin beştelirea opiniilor diferite de ale jupânului.

Postacii speculează legea

Fenomenul este îngăduit de forumuri şi site-uri în virtutea libertăţii cuvântului şi a dreptului la opinie. Nenorocirea e că, tolerând porcoşeniile lexicale, restricţionăm accesul oamenilor bine crescuţi, dornici de socializare manierată şi informaţii corecte. Ceea ce mass-media occidentale au rezolvat de la început.

Tărăşenia românească scoate totodată în evidenţă clişee, mentalităţi vetuste, propagate şi însuşite pe la cursuri din perioada stagiului militar, la învăţământul politic şi chiar din cărţile unor istorici dispuşi la compromisuri cu ştiinţa. Unii îşi fac de ruşine breasla şi azi, bântuind pe la gazete, posturi TV imunde, sponsorizate de aventurieri de toată mâna.

Fireşte, tupeul şi josnicia postacilor sunt de înţeles până la un punct. Lipsiţi de mijloace pecuniare, dar fără chef de muncă cinstită şi serioasă, îşi pun demnitatea la picioarele comanditarului ticălos, bine pitit în spatele mârşăviei. Au ca model ziare şi „televizuini” care fac sluj pe faţă.

Fenomenul arată adevărata faţă a politicului

Tărăşenia ne permite să descoperim sistemul de valori, caracterul mojic al politrucului ajuns în situaţia de se servi de asemenea mascaradă. A se mai observa că presa urmăreşte cu preponderenţă evenimentele politice, fiind un nemeritat ecou al celor mai insalubre gesturi.

Astfel, atacul prezidenţial împotriva regelui Mihai a scos din cufărul bolşevic minciunile şi calomniile profesioniştilor Maskirovka promovaţi de KGB şi apoi de Securitate: regele e scula imperialiştilor, mai nou, slugă la ruşi, a furat Peleşul, tablourile şi averea poporului, e decăzut, are copii din flori, din cauza lui suntem noi azi săraci. Adevăratul os regal e prinţul bastard Paul, alături de prinţesa nu ştiu care… Mai bine regele Cioabă.

Apelul la Cuza, idolul unor înalţi şi binecunoscuţi politicieni, izgonit cică în mod josnic de liberali, „nu degeaba i-au internat comuniştii în lagăre”, ne permite să descoperim originea comenzii. Ideea comanditarului transmisă postacului însă te îngrozeşte: „reforma trebuie să înceapă cu înlocuirea actualului cadru democratic! Răul este în acest cadru democratic!” Doar dictatura le prieşte.

Comunismul, condamnat doar de formă

Cu toate că totalitarismul a fost condamnat, iar adevărul a fost recunoscut până şi de torţionari, deţinuţii politici sunt asasinaţi a doua oară de un regim democratic şi liberal doar de formă. Nu ideea expusă agramat de postac înspăimântă, ci faptul că i-a fost dictată cu subiect şi predicat de un reprezentant al unei naţiuni europene.

Ce să însemne presiunile pentru revenirea la legea 18 a ilicitului? Şi mareşalul Antonescu legiferase confiscarea averilor lui Ionescu-Sisesti, Al. Lapedatu, Grigore Antipa, Dimitrie Gusti, Octav Onicescu, C. Radulescu-Motru, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Emil Racovita, Lucian Blaga… Ca şi atunci, nici un stâlp al Puterii nu se va clătina.

Până şi duplicitatea de la BAC dă de gândit: presa vorbeşte de un ordin de diminuare cu 20% a admişilor. Să nu cumva să fie, Doamne fereşte, prea mulţi studenţi care să pape banii de campanie.

 democraţie, libertate,

Politica a luat-o pe alt drum

Aşadar politică nu înseamnă ceea ce repetă ei zilnic la TV pentru fraieri şi gură cască. Iată, pe uşa din dos trimit ameninţarea străvezie la adresa competitorilor şi a susţinătorilor acestora. Vizaţi sunt ca întotdeauna intelectualii, pătura mijlocie, universităţile.

Aşa că societatea românească se află din nou la răscruce. Democraţia, libertatea şi sistemul universal de valori nu mai fac două parale.

Petru Tomegea

Unde ajung banii furaţi?

­

 

 

 

Nu poţi să nu te minunezi de o coincidenţă deloc stranie: cum apare o investiţie din bani publici într-o anume localitate, cum străfulgeră pe străzi limuzine noi şi scumpe de sute de mii de euro. Nu se aflau înainte mulţi nababi care să şi le permită, de aceea nici nu e nevoie să mai întrebi ce şi cum că oricine ştie. Fireşte, cineva a văzut jocurile flăcărilor violet noaptea, ca-n poveste, apoi a „săpat” şi a dat de comoară.

Un proverb străbun zice că ce vine de haram de haram se duce. Dar întrebarea e legitimă: ce se întâmplă în România cu banii din comisioane, adică din taxa de şmecher, din atâtea furăciuni şi înşelăciuni? Nu discutăm aici de lege, fiindcă oricum e degeaba. De două decenii se tot proscrie corupţia, dar, ca buruiana rea, cu cât o tai, cu atât odrăsleşte.

 

Ce pasiuni au hoţii

 

Tot scotocind prin mass-media, ne-am propus să ierarhizăm pasiunile înrobitoare ale hoţilor noştri cu ştaif. Nu ale găinarilor. Pe primul loc sunt maşinile de grandomani, mari, late, negru-impunător, cu cauciucuri de camion greu şi geamuri care nu permit să vezi decât dinăuntru în afară, căci mahărul e mai de temut dacă nu i se vede faţa. În plus, poate fi în intimitate cu cineva, nu spui cine, persoană marcantă, amantă, binefăcător. La neglijé, ori bine dispuşi.

Trec prin filtrele Poliţiei în viteză, cu saluturi pline de morgă şi adânc respectuoase din partea oamenilor în uniformă. N-au taine cu radarul, alcoolemia ori cu semnele de circulaţie. Au mereu prioritate. Portarii, chelnerii şi şefii de localuri li se închină până la pământ. La fel şi politicienii, fie locali, fie de la centru.

 

Puterea banului

 

Nu vă aşteptaţi ca ei să ia măsuri. Aşa a fost făcută să funcţioneze lumea asta: banul calcă în picioare şi onoare şi demnitate, iar teancul de bancnote nemuncite dă pe deasupra şi putere. Ca oameni de cârpă ce sunt, acceptă sistemul şi îl perpetuează. Iar dacă onoarea, demnitatea nu contează, degeaba sunt legi.

După maşini, în ordinea preferinţelor, urmează ceasurile de marcă, mai scumpe decât apartamentele noastre. Se afişează cu ele ostentativ. Fără discriminare de sex. Însă doamnele excelează şi în bijuterii, poşete, pantofi, blănuri rare, costume, accesorii pentru care un dascăl ar trebui să nu mănânce, să rabde de frig o viaţă.

La un anume grad de bunăstare, descoperă că soţia, soţul nu se mai ridică la înălţimea pretenţiilor. Au copii? Avere? Ei şi? Parcă mai contează. Vorba ceea, un judecător înţelegător cică e mai ieftin decât un avocat bun.

 

Vile în locuri exotice

 

Apoi o ţin în veselie şi petreceri, să moară duşmanii de ciudă. Preferau palatele, vilele, cabanele lui Ceauşescu, unde erau trataţi regeşte, iar serviciile, ca pe vremuri. Şi ce vremuri! Acum chiolhanurile în România nu mai sunt ce erau odată, de aceea se mută pe Coasta de Azur, Costa del Sol. Iarna, în Alpi. Vilele lor cochete se întind spre zone tot mai exotice.

De-un timp încoace, vor să lase ceva în urmă. Îşi fac palate proprii, unul, două, trei… cât mai aproape de Puterea politică. Caută zone rezidenţiale celebre. La modă sunt penthouse-urile de 4-5 ari, cu piscină şi verdeaţă. Nu suferă de singurătate, chiar dacă îşi aleg locaţii tocmai în creierii munţilor, sau, boala lor! în rezervaţii naturale… Le place unde e interzis pentru prostime.

Nu achiziţionează doar case şi maşini scumpe, ci orice le trebuie, de la consilieri, deputaţi, senatori, la vameşi, inspectori, magistraţi, înalţi demnitari. Mai ieftini decât top-modelele sunt jurnaliştii, piaţa lor fiind suprasaturată de oferte. Investiţia în om rămâne cea mai profitabilă. Nu dă greş niciodată.

 

Democraţie şi cleptocraţie

 

Ca român însă mă roade altceva. Dacă tot s-a furat în ţara asta, după unii peste 40% din ce se produce în fiecare an, hoţii noştri ar fi putut să investească ce le-a picat de haram în economia românească. Dacă ar fi avut un dram de suflet şi patriotism. De şcoală nu poate fi vorba. Vă  daţi seama că nemţii, francezii, englezii ne erau acum la degetul cel mic, iar Elveţia, Finlanda se făceau de râs cu nivelul lor de trai?

Aşa că regimul nostru politic păstrează doar pe hârtie atribuţiile democraţiei clasice. În fapt, e cleptocraţie sadea.

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

Ne despărţim de Europa?

                                               

Spaţiul public românesc încă nu se raportează la UE ca la o comunitate a noastră. Tony Judt vorbea de complexul marginalităţii. După integrare, în mediile occidentale erau la modă reportaje, informaţii, comentarii despre români. Pe noi nu ne preocupă viaţa apusenilor. Plini de speranţe, am devenit cetăţenii unui teritoriu comun, dar e nevoie de însuşirea aceluiaşi set de valori. Dacă vrem să reuşim.

Regatul Unit se află şi el la margine, însă metropola londoneză rămâne Centrum Mundi, inima civilizaţiei cultural-economice, idee întemeietoare a Commonwealthului.

           Când baţi cu piciorul drumurile insulei, stârneşti curiozitatea localnicilor, căci nimeni nu circulă pe jos decât pe cărările munţilor, sau pe străzile forfotind de turişti veniţi din toate colţurile lumii. Englezul de rând e la serviciu. Îl vezi doar în week-end când îşi face cumpărăturile, când se duce la biserică sau iese cu familia la plimbare pe multele faleze, alei, fie vară, fie iarnă.

Marile aglomerări urbane sunt altfel alcătuite. Dispun de pieţe centrale imense, loc de taifas, agora, multe cu celebrul gazon. Ai impresia de libertate când simţi sub tălpi moliciunea, prospeţimea covorului de iarbă. Locuinţele se află departe de centru, în adevărate parcuri şi grădini înflorite, nu depăşesc două etaje, iar blocuri sunt doar pentru hoteluri, asistaţi, spitale… Cele mai multe case, însă, se găsesc la câteva mile distanţă, ascunse printre arbori în cochete villages cu absolut toate utilităţile. Dihotomia urban-rural a dispărut demult.

Nicăieri n-am văzut atâţia copii în cărucioare, în braţe, de mână, ori zbenguindu-se lângă părinţi. Populaţia regatului creşte anual cu câte un milion. Nicăieri n-am văzut atâţia vârstnici făcându-şi piaţa, unii în nişte minimobile electrice, alţii în propriile maşini, ţipător de elegante. Sunt activi, nu întind mâna, n-au ajuns o povară a nimănui. Pensionarea se face nu la o vârstă, ci atunci când e cazul. Nu şchioapătă, nu au Parkinson, nu cad pe caldarâm. Sunt bătrâni drepţi, frumoşi şi demni. Nu prea apelează la serviciile de asistenţă socială, deşi guvernul alocă sume uriaşe, care i-ar înspăimânta pe guvernanţii noştri.

Nu vezi gunoaie. Nu sunt câini vagabonzi. Iepurii, veveriţele circulă nestingherit. O vulpe cerşind a ajuns la televizor. Nimeni n-are în curte găini, nici straturi cu legume. Lebedele populează orice baltă. Peştii, de asemenea. Fără stres.

Statul are un comportament atipic. Aparent sever, aplicând legea până la detaliu. Se bazează pe cetăţenii care vor să facă ceva: o fabrică, un magazin, o casă, unul, doi, trei, patru copii etc. Imediat ce-i dibuiesc, o mulţime de agenţi, bănci, organizaţii le sare în ajutor cu oferte, consultaţii, credite ieftine. Nu e nevoie de umblătură, de ani, de rugăminţi, de pile, de mită, ci de un simplu accept după care se declanşează un întreg mecanism. Demersul poate fi făcut prin E-mail. Eliberaţi de grijile cotidiene, se pot concentra asupra jobului. Accesaţi de curiozitate site-urile firmelor Solicitors (avocaţi), ale organizaţiilor umanitare, al oricărei Christian Parish (parohie), care pun în operă programe de milioane de lire. Veţi vedea că există mii de activişti voluntari. Nici vorbă de recompense. Nici de mila statului. Pe lângă acestea, ospitalitatea românească e vorbă degeaba.

Sistemul social e unul integraţionist, iar sângele albastru se manifestă altfel decât credeam. Vecinii se respectă, se ajută între ei ca niciunde. Nu aşteaptă să li se ceară. Îşi dau bineţe ca la noi în satele cu ţărani adevăraţi. Poate e meritul monarhiei asupra căreia s-au lămurit acum 400 de ani. Aflată în fruntea statului, Regina asigură continuitatea relationship-ului tradiţional, un climat de onoare şi responsabilitate, respectul pentru valori, muncă şi proprietate, încurajând spiritul întreprinzător. Urmăriţi-i discursurile la redeschiderea sesiunilor parlamentale ca să înţelegeţi că politica adevărată nu are legătură cu ce se întâmplă pe malul Dâmboviţei.

Petru Tomegea

Ipswich

România are preşedinte, şef de stat sau conducător?

Când îl auzi pe dl Băsescu atribuindu-şi cu seninătate titlul de „şef al statului”, sau lăudându-se, ca să moară Opoziţia de ciudă, că „sub conducerea mea, statul a combătut” Holocaustul şi toate relele, mai că-ţi vine să le dai dreptate celor ce îl acuză de abuz de putere, autoritarism…

Art. 80, alin. 1 din Constituţia revizuită în 2003 spune clar că „Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”, ceea ce înseamnă că alegătorii şi-au votat preşedinte, nu şef de stat, nici conducător.

Cine sunt şefi de stat?

Îndeobşte, şefi de stat sunt monarhii, regii, ducii, împăraţii, preşedinţii republicilor cu regim prezidenţial ca Franţa, SUA etc., iar conducători au fost Führerul, Marele Duce Mussolini, mareşalul Antonescu etc. Înşişi voievozii români se socoteau cu modestie „gospodari”, iar temeiul lor, ca şi al regilor noştri, era acela de a domni. Ei îşi exercitau singura lor atribuţie, suveranitatea. E drept că epoca feudală şi împrejurările i-au pus deseori în situaţia de a a-şi depăşi condiţia.

Însă România de azi nu e nici republică prezidenţială, nici parlamentară, ci o combinaţie ad-hoc între cele două menită a descuraja pofta de (re)instaurare a dictaturii personale de tip Dej-Ceauşescu.

Istoria unor titluri

Situaţia arogării unor astfel de titluri şi puteri sporite a trezit suspiciuni demult. Astfel, latinii prin „Caput rei publicae”, francezii prin Chef d’État, englezii prin Head of State, italienii prin Capo dello Stato… desemnau o autoritate care întrunea deodată şi puterea şi reprezentativitatea. Preşedintele nostru doar „reprezintă” statul, iar puterea o exercită Parlamentul (Legislativul) în numele poporului suveran, Justiţia, în numele statului şi Guvernul (Executivul). Preşedinţia ţine de Executiv deoarece are rolul de mediator între cele trei puteri. Din cât se ştie, niciuna dintre ele nu şi-a delegat în ultimele două decenii atribuţiile şi competenţele unui anume şef sau conducător.

De altfel, proprietatea termenilor nu-i preocupă nici pe politicieni, nici pe jurnalişti, ba nici pe intelectuali de prestigiu ca dnii Andrei Pleşu, Ion Vianu… care vorbesc despre „calitatea unui «conducător»”, sau „un nou partid prin care să poată «conduce» România”, cu referire la dl Băsescu.

Şi alţii confundă termenii

Mass-media, spaţiul public nu mai deosebesc demult cele două atribuţii, puterea şi reprezentativitatea, iar confuzia între ele a intrat în obişnuinţă. A se scoate din discuţie procedeul în uz la reuniunile internaţionale la vârf, unde regulile de protocol nu permit alte titulaturi când unul dintre participanţi e şef de stat constituţional.

Uzând de ambele atribuţii, adică de putere şi de reprezentativitate, deşi Constituţia statuează altfel, „e clar că-l atrage acest exemplu de guvernare autocratică”, zice istoricul Andrei Pippidi. De aici şi până a-i atribui regelui Mihai responsabilitatea Holocaustului n-a fost decât un pas. Neînţelegând rolul suveranului care trebuie să se afle mereu deasupra jocurilor şi a exerciţiilor de putere, dl Băsescu judecă totul după chipul şi asemănarea Domniei Sale. De aceea face troc cu Constituţia, referendumul, mandatul, regionalizarea… În nume propriu.

Ce este un suveran?

Ca un arbitru în afară de orice dubiu, suveranul nu poate fi implicat în calculele politicianiste ale dlui Băsescu. Faptul că aşa gândeşte istoria naţiunii al cărei „conducător” se doreşte nu e o scuză, ci o circumstanţă agravantă. Patriotismul, moderaţia, modestia şi buna credinţă ale Regelui Mihai sunt constante de pe vremea când ne adresa mesaje încurajatoare de la Europa Liberă. O făcea în numele lui Dumnezeu, al poporului său, al „fraţilor români”.

Însă acuzarea suveranului pentru aventurile antonesciene legate de „soluţia finală” evreiască şi de implicarea armatei naţionale în cucerirea de noi teritorii constituie un autentic caz de lezmajestate pentru care un om de onoare trebuie să dea seamă.

Iată de ce termeni ilegitimi ca „şef de stat”, „conducător” trebuie lăsaţi la locul lor nu doar de dl preşedinte.

                                                                                      Petru Tomegea

Tehnica etichetării inverse, secretul ascensiunii lui Băsescu

Cel mai adesea, personalităţile politice se construiesc prin ele înseşi, ca în cazul dlui Băsescu, sau sunt rezultatul consensual al elitelor, ca în acela al dlui Emil Constantinescu. Cum au reuşit în al doilea caz se ştie, dar secretul ascensiunii actualului preşedinte este cunoscut doar de un grup restrâns de iniţiaţi.

Succesul personajului nostru ţine de „originalitatea” politicii româneşti. Aceasta se hrăneşte nu cu ideologii sau programe ca în ţările avansate, ci cu un combustibil încă eficient, un amestec neaoş între imagine şi notorietate.

Până acum câştigul electoral s-a obţinut prin vânzarea şi negocierea celor două produse, folosindu-se tehnici de marketing, publicitate, PR şi advertising, toate ţinând de manipularea pieţei. Or asta nu e politică, ci vânzare de iluzii.

Ce este etichetarea inversă

Când majoritatea are o părere despre o personalitate, un lucru, o situaţie, cel ce profită de naivitatea cetăţenilor pune o etichetă contrarie, greu de dezlipit. Atrage astfel atenţia asupra sa, trezeşte emoţia, poate feeling-ul, ca să rămână în subconştientul publicului-ţintă.

Diversiunea se face la început în numele binelui comun, apoi al salvării colective. Promisiunea nu costă. Fenomenul este exploatat estetic de Orwell în „1984” şi analizat pe larg de Herbert Marcuse în „L’ homme unidimensionnel” (Les Éditions de Minuit, Paris 1968).

În principiu, eticheta trebuie să surprindă şi să înspăimânte prin conţinutul său grav, arbitrar şi desfigurant. Singura condiţie: lovitura de imagine să aibă tangenţă cu cele mai arzătoare chestiuni ale agendei publice. Prin şoc şi repetiţie, se creează efecte stranii. Asemeni minciunii care devine credibilă deoarece conţine o parte din adevăr.

Rolul etichetelor inverse

 Însuşite până la detaliu de către subordonaţi şi oameni de influenţă, etichetele capătă preponderenţă ca forme mentale remanente. Scara valorilor este răsturnată cu bună ştiinţă, calităţile devin defecte şi viceversa, înfrângerea e victorie, libertatea – sclavie, păcatul – virtute, valoarea – nonvaloare, prostia – înţelepciune etc. În funcţie de necesitatea (i)mediată, de atitudinea propunătorului, schimbată de la o zi la alta. Orwell le numeşte „new-speak” (nouvorba) şi „double-think” (dublugândit).

Din această perspectivă, evoluţia personalităţii în discuţie poate fi explicată raţional. Poveştile cu flerul său fenomenal, cu Alpha Male, Zeus sunt scorneli ieftine specifice advertisingului  primitiv.

În fapt, debutul şi-l face pe pielea moţului corect, dar prea încet şi nehotărât Ciorbea, fost prim ministru al guvernului în care dl Băsescu ordona transporturile. Atacul nedemn, rostogolit aidoma bulgărelui de zăpadă, a provocat demisia guvernului, iar de atunci steaua personajului nostru s-a înălţat neîncetat.

Izbânda e a unei singure persoane

Etichetarea inteligentă i-a pavat drumul cu victorii răsunătoare, Petre Roman („eşti cel mai bun!”) 2001, Stolojan, bolnav de moarte – scenă lacrimogenă live, Năstase – Tamara, 4 case, ambele în 2004, Geoană – spa Vântu, ruşi, 2009, după care tehnica etichetării inverse nu mai dă randamentul scontat.

Debusolat, scade alarmant în sondaje, iar eşecul ultimelor încercări cu „Crin – Porumbacu, suficient”, „Ponta – copilot, imatur, superficial”, „regele – trădător de ţară,  slugă la ruşi” (nu la sovietici?) scot tehnica etichetării din calcul pentru multă vreme.

Efectul uriaş, dar pervers al acesteia s-a produs prin neprofesionalismul mass-media, folosite ca difuzor omniprezent şi deloc imparţial, în consecinţă, iureşul reacţiilor a mutat centrul public de interes de pe subiectele cu adevărat importante pe altele de miză nulă.

De ani buni, se evită astfel atacurile Opoziţiei, sau li se diminuează impactul. Din această cauză, nu s-au putut coagula tendinţe şi majorităţi politice clare, viabile, altele decât aceea în care a eşuat Puterea.

Explicaţia nu e simplă. Prin etichetare, arbitrarul şi absurdul devin simboluri-fetiş, cu sensul unic impus de etichetator. Disoluţia, ştergerea din memorie nu sunt posibile în timp rezonabil deoarece „dublugândit”, „nouvorba”, „nourealitatea” au fost de ajuns să legitimeze „noupersonajul”, deja imprimat mentalului colectiv.

                                                                                                Petru Tomegea

Presa moare pre limba ei, iar Puterea jubilează

Da, Puterea nu mai poate de bucurie că, aproape fără efort, scapă de ingraţii jurnalişti care nu vor şi pace să aplaude eroismul diriguitorilor. Însă va fi o victorie à la Pyrrhus, căci odată cu presa, genul acesta de politici şi instituţii publice alimentate exclusiv prin vorbărie şi imagine va deveni caduc. Abia atunci politicienii se vor întoarce, de data asta cu bună credinţă, la popor, fie direct, fie online, căci politica se face cu şi pentru oameni, ceea ce s-a cam uitat.

Acum se adună bocitoarele la căpătâiul presei, în special al celei scrise, cobindu-i sfârşitul iminent. Dar nimeni nu observă că neîncrederea în instituţiile democraţiei scade direct proporţional cu numărul ziarelor citite. De aceea în democraţiile respectabile guvernanţii se îngrijesc de viaţa presei ca de propria sănătate. La noi nu e cazul, conştienţa de sine a actantului politic nu atinge încă asemenea stadiu.

Cum e în Occident?

Fenomenul bântuie întreg Apusul de vreun deceniu şi mai bine, dar tarabele, e adevărat, mult rărite, încă sunt pline de ziare şi reviste, semn că expansiunea internetului şi a televiziunilor a provocat doar o reaşezare a raportului între cititori, telespectatori şi internauţi. Dacă strada are o ofertă mai săracă faţă de sfârşitul secolului trecut, în schimb numărul abonamentelor nu s-a redus dramatic. Nivelul de trai permite un acces mai larg la cultură şi civilizaţie.

Schimbările puteau fi anticipate: informaţia circulă mai iute pe suport electronic, se alocă acces la surse, se permite compararea şi verificarea instantanee, de aceea ziarele care au trăit din „prelucrarea” informaţiei şi şopârle au ajuns la mila unor finanţatori interesaţi de jocuri politice şi publicitate.

S-a crezut că tabloidizarea va recâştiga terenul pierdut, dar după o vreme trendul descrescător a fost reluat. Făcută fără cap, după ce a dezvăluit toate goliciunile, a început să plictisească, având aceeaşi soartă. Câteva titluri continuă în virtutea inerţiei, pliindu-se pe anumite nişe.

Degringolada presei

Odată cu „bulina roşie”, dl Cristoiu a făcut carieră şi bani cu ştiri şocante gen „găina naşte pui vii” ori cu grozăvenii lexicale din seria „incredibil, dar adevărat” ca: bombă, a exploda, groază, sânge, letal, război, a cutremura, crimă, dramă, accident etc. în titluri de-o şchioapă. Unii continuă obstinant până îşi vor îngropa definitiv redacţiile. Păcăleala ţine o singură dată.

Se vede clar că agonia presei e din cauza managementului prost, a neprofesionalismului editorial dar şi a climatului economic viciat de supraimpozitare şi distribuţie aranjată, imputat mai cu seamă autorităţilor de azi.

În mare însă vina e a jurnaliştilor înşişi: cu câteva excepţii notabile, au abdicat de la misiunea nobilă de a informa corect şi de a-şi forma cititorii. Nu mai au ca ideal adevărul, onoarea, demnitatea, privilegiul de oficiere a limbii române corecte şi frumoase. Argoul, limbajul de cartier, sudalma birjărească şi lapidarea publică încep să sufoce.

De ce nu mai cumpărăm ziare?

Sărăcia generează fenomene inacceptabile, parazitare, unele la limita infracţionalităţii: mercenariatul, compromisul murdar, prostituţia intelectuală, scrisul la comandă, partizanatul camuflat. Unele practici ignobile vin de la elite. În goană după sinecure, şi-au abandonat poporul la răscruce de drumuri. Câţiva oameni de cultură, apologeţi ai libertăţilor şi ai democraţiei, au luptat 15 ani cu metehnele regimului Iliescu ca membri ai GDS, ca astăzi aceleaşi metehnele, dacă nu cumva mai grave, să fie transformate în calităţi ale regimului Băsescu.

Or atunci când te simţi trădat în convingerile-ţi intime, nimeni nu-ţi mai poate resuscita respectul, iar presa angajată în bătălia politică de partea manipulatorilor cu buget la îndemână se îngălbeneşte pe tarabe.

Din nefericire, odată cu balastul articlerilor năimiţi dispar din presa scrisă valorile. Celebrele condeie Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Eliade Bălan etc. s-au retras din prim-plan. Cristian Tudor Popescu, Emil Hurezeanu, Roxana Iordache, Lelia Munteanu s-au ascuns pe Net ori la TV. Iar fără repere presa agonizează. Asta se şi doreşte.

                                                                                                Petru Tomegea

Portocaliilor le stă în gât politizarea

 

 

 

 

În istoria postdecembristă, politizarea funcţiilor s-a numit pedeserizare, pesedizare, penelizare, dar pedelizarea a depăşit cu mult regulile statului de drept. Dacă puterile anterioare se chinuiau să-şi motiveze măcar de ochii lumii numirea propriilor membri ori a oamenilor de influenţă ca decidenţi în funcţii publice, PD-L a tăcut şi a ras tot ce era de altă culoare politică de sus până jos. Până şi angajarea şoferilor, a femeilor de serviciu se face cu aprobare de la partid, dacă ne luăm după presă.

Fireşte, pot exista justificări politice pentru numirile la vârf, inclusiv ale secretarilor de stat, nu şi mai jos unde tulbură inutil statu-quo-ul profesioniştilor. N-ar fi atât de grav, dacă s-ar respecta cel puţin trei criterii în vederea promovărilor: 1. profesionalism, competenţă şi expertiză, 2. ţinută morală şi 3. încredere, nu a partidului sau a jupânului, nici a finanţatorului, ci a mediilor publice. Ordinea nu este aleatorie. Politizarea s-a practicat sporadic şi în ţări cu pretenţie, e.g. Franţa, dar a trecut rareori de capii deconcentratelor, nu şi de directorii liceelor.

De aceea, fiecare partid doritor de putere trebuie să aibă pregătit din vreme, în deplină transparenţă un corp al experţilor, o echipă disciplinată de profesionişti care să ocupe toate posturile, având deja diagnoze, prognoze, programe, idei, măsuri reformatoare clare. Toate discutate, aprofundate la partid şi în mass-media. Nu tu negocieri, pertractări mahalageşti, nu algoritm ţăţesc.

În jurul acestor eminenţe cenuşii se construieşte sistemul osos la partidului. Ele constituie alternativa. Alegătorii le pot anticipa soluţiile după ideologie, căci orice mişcare politică într-o ţară democratică trebuie să fie predictibilă. În caz că nu au siguranţa reuşitei, pentru a nu atrage critici virulente şi ponoase în viitoare campanii, puterile apelează la experţi independenţi pe care însă îi vor susţine necondiţionat pentru a nu le ştirbi autoritatea. Asta în democraţii aşezate.

Nereuşind să câştige majoritatea în 2008, PD-L s-a aliat cu PSD, trecând peste ranchiune vechi, oportunism şi ipocrizie. A fost o recunoaştere tacită a faptului că nu dispune de personalităţi bine şcolite pentru a asigura managementul instituţiilor publice.

Din păcate, fiind implicaţi în campania pentru realegerea dlui Băsescu, liderul lor de facto, portocalii au amânat cu un an măsurile necesare pentru evitarea crizei. Ca peste tot în lumea civilizată, reformele survin în primii ani de guvernare, iar resursele bugetare se alocă pentru dezvoltare, nu pentru îmbogăţirea clientelei şi menţinerea bazinelor electorale. În plus, campania înrobitor de costisitoare a generat un derapaj greu de controlat.

Nesiguri pe obţinerea mandatului prezidenţial, cum arată unele analize postelectorale, au provocat retragerea pesediştilor de la guvernare, ca singuri portocaliii să aibă acces la controlul votului, în ţară, prin dl Blaga, înlocuitorul dlui Nica la Interne, iar peste hotare, dl W. Brânză. Multe din acuze şi dovezi au ajuns la CC. Cică furtul a fost în marja de eroare, neviciind rezultatul.

Însă de ce s-au temut n-au scăpat: au afundat ţara într-o criză atipică din care nu ştiu să iasă. Ca să prevină nemulţumirile populare şi hemoragia internă, şi-au fidelizat susţinătorii cu funcţii bănoase, de la servicii, poliţie, finanţe, vămi, fisc până la administraţie. Tot cam de atunci, indicatorii economici şi de trai au luat-o în jos. La fel şi credibilitatea Executivului, a Preşedinţiei, azi la cote nedemne într-o ţară democratică.

Apoi presa a descoperit tâmplari, chelneri în posturi de înaltă competenţă. S-au devoalat sferele de influenţă ale unor lideri tari, grupuri, clanuri abonate perpetuu la licitaţii şi contracte cu statul. Se cunosc oamenii plasaţi în poziţii-cheie nu doar la vămi, ca să dreneze miliardele de euro.

Acum bat la uşă mişcările sindicale cu întâiul mărţişor, iar puterea le va întâmpina nu cu flori, ci cu jandarmi bine dotaţi.

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

 

Pe cine mai sperie comasarea comunelor şi a judeţelor

 

 

 

 

Să fie oare un plan diabolic prin care actualul Executiv în frunte cu vârful său de atac Traian Băsescu vrea cu orice preţ să ne demonstreze că Ceauşescu şi comunismul aveau dreptate?

Discursul prezidenţial din 21 iunie 2012 propune nici mai mult, nici mai puţin ca „după alegerile locale, care ar urma să se desfăşoare pe judeţele mărite”, să se facă „analiza viabilităţii” fiecărei localităţi şi cele mici să se comaseze „pentru a obţine unităţi administrative viabile”.

 

În numele salvării obşteşti

 

Tot în numele dezvoltării economice şi al salvării obşteşti se dăduse şi Legea Nr. 58 01/11/1974. Aceea care a generat proteste în toată lumea civilizată ale celebrei organizaţii mondiale „Opération Villages Roumains” împotriva poftei lui Ceauşescu de a modifica geografia României şi a rade de pe hartă aşezări omeneşti, unele atestate cu multe secole în urmă. Avea boală pe cătune, pe micile gospodării ţărăneşti, mai ales aparţinând minorităţilor. Nu găsise altă soluţie în afara sistematizării făcute cu buldozerele.

Iată că visele dictatorului sunt pe cale să se înfăptuiască postmortem. Acţiunea autoritară e în curs: şcolile mici, multe înfiinţate de Carol I, deja s-au închis, iar puii de ţăran au devenit navetişti, de aceea dau tot mai rar pe la ore. S-au închis şi dispensare, cămine culturale, iar spitalele rurale şi de cartier au fost deja comasate. Dar economiile au fost iluzorii, ca dovadă, tăierile şi disponibilizările guvernamentale continuă.

 

Noua lege a comasării

 

Că procesul e implacabil o dovedeşte un proiect de lege depus la Parlament de senatorul pedelist Nicolae Dobra după care comuna ar trebui să aibă cel puţin 5001 locuitori, iar municipiile minimum 50 001. Aşadar din 2685 comune existente şi 285 oraşe ar trebui să dispară 2102, rămânând aproximativ câte raioane şi oraşe erau pe vremea lui Gheorghiu-Dej.

Nu contează că sunt acolo de secole şi milenii. Nu tu studii de etnologie, de istorie, de impact, de fezabilitate. Ca de obicei, şi atunci, şi acum, contează doar numărul „capetelor de locuitori”, comasarea făcându-se şi aici „per capita” la fel ca furajarea ovinelor, bovinelor, bubalinelor… şi a şcolarilor dlui Funeriu.

Dacă pe Ceauşescu activiştii „Opération Villages Roumains” îl acuzau de distrugerea civilizaţiei ţărăneşti, de dispariţia tradiţiilor şi a obiceiurilor străvechi, ei bine, discursul dlui Băsescu despre comasare n-a stârnit decât ceva vaiete pe bloguri. Nici agenţiile străine de presă n-au mai reacţionat ca altădată, semn că românii nu mai beneficiază de aceeaşi bunăvoinţă. Poate fiindcă acum ne-am făcut-o cu propria mână.

 

Efectele colaterale ale retrasării hotarelor

 

Dacă ţintele Legii Nr.58 erau exprimate în clar, din spatele proiectului dlui N. Dobra se iţeşte un iz politic de-ţi mută nasul: modificările hotarelor se vor face până la alegerile locale de la vară.

Asta înseamnă că vor fi trasate de actualii prefecţi, apolitici prin lege, dar coloraţi portocaliu până în vârful degetelor. O mână straşnică de ajutor vor primi de la primarii de acum, cei mai mulţi momiţi la bucată cu părţi din bugetul consolidat, şi de la baronii de aceeaşi culoare.

Dacă ţinem cont de modul de lucru al actualei Puteri, nu e exclus ca după comasare şi regionalizare, ţara să prindă integral nuanţa portocalei, iar localităţile primarilor de aceeaşi culoare să se întindă asemeni lui Păsări-Lăţi-Lungilă peste fiefurile Opoziţiei.  Asta să fie pohta ce-a pohtit dl preşedinte?

 

 

Ce e de făcut?

 

Un lucru nu vrea să vadă actuala Putere: administraţia e ineficientă pentru că legile, regulile, principiile sunt aleatorii ori/şi nu se aplică. Sunt atât de multe legi că nici nu ştii care mai e mai tare şi care mai slabă.

Pentru a reduce corupţia şi birocraţia nu e nevoie să se renunţe la actuala împărţire, ci la centralizarea excesivă, la paralelismul structurilor, la mulţimea băgătorilor de seamă, la făcătorii de hârţoage, la aprobările generatoare de mită, la filtrele de partid procuratoare fonduri pentru campanii electorale.

Apoi s-ar putea reanaliza sistemului legislativ şi de urmărire penală, curăţându-l de balastul adunat în cele două decenii de furt şi jaf, iar justiţiarii lăsaţi să facă dreptate.

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

Populismul Opoziţiei sau al Puterii?

 Simţindu-se cu musca pe căciulă, partidele din arcul guvernamental au început să acuze Opoziţia că se foloseşte de populism şi demagogie pentru câştigarea voturilor. Dar tocmai Puterea e hotărâtă să apese pedala populismului şi a demagogiei: mituind şi minţind electoratul debusolat, se pot eterniza la guvernare. Ceea ce contează e doar percepţia publică, uşor de manipulat. Vor pierde atunci când nu mai au ce oferi, iar minciuna se va simţi. Opoziţia însă poate fi populistă doar în vorbe.

Ce este populismul?

Apărut în Rusia ţaristă prin anii 1870, populismul devine doctrină politică în procesul de eliberare a Americii Latine. Lăsând la o parte un curent artistic de început de secol XX, populismul defineşte atitudinea politică de satisfacere a revendicărilor populare imediate fără o finalitate pe termen lung (Larousse). Este o modalitate eficientă de câştigare a puterii, de control asupra resurselor şi păcălire a maselor electoare paupere, lipsite de cultură şi civilizaţie.

Motivaţia prezenţei deşănţate a populismului în România este aceeaşi ca pretutindeni: înapoierea economică generatoare de sărăcie, lipsa transparenţei, a educaţiei politice. Oportuniştii postdecembrişti n-au fost interesaţi de scoaterea ţării din Lumea a Treia, nici de pregătirea poporenilor pentru democraţie.

De aceea, actul de guvernare, politicienii, parlamentarismul au coborât alarmant în ochii populaţiei, iar libertăţile şi statul de drept ne sunt ameninţate.

Situaţia se cuvine a fi analizată.

După o lectură sumară a programelor politice ale partidelor, ale candidaţilor, prima observaţie ar fi că sunt făcute de aceeaşi mână. Demagogia şi o variantă actualizată a limbii de lemn au pus stăpânire pe oferta electorală de la stânga la dreapta. Fără a promite marea cu sarea, fără a-şi arăta muşchii, nimeni nu are şansă să fie ales. Mandatul d-lui Constantinescu a fost o lecţie aspră pentru cei ce n-au înţeles nici azi mesajul „scârbei” sale funciare faţă de politicianismul ipocrit şi hulpav.

Lipsa transparenţei în munca de concepţie politică se datorează cercetării ştiinţifice precare, lipsei clarviziunii, a unor proiecţii generale pentru fiecare domeniu. Oriunde în lume partidele îşi stabilesc sfere de interese politice, economice, sociale, iar inamicul îl constituie subdezvoltarea, obstrucţionarea libertăţilor, inechitatea socială. Nu vizează distrugerea adversarului cu ajutorul serviciilor secrete şi al altor instituţii.

Din cauza programelor improvizate şi a ofertei neatractive, abandonate mereu după obţinerea mandatului, electorii noştri nu-şi canalizează simpatiile partizane în funcţie de doctrine, programe de stânga ori de dreapta, ci după lideri „de-ai noştri”, forţoşi, cu notorietate, cópii fidele ale lui Ceauşescu.

În loc de bună guvernare, demagogie mereie

Aşa că viitorul imediat nu sună încurajator. Populismul a devenit deja o necesitate de stat. Nici un guvern n-a îndrăznit să-i încurajeze pe cetăţeni să gândească liber, aşa cum nu s-a desfăşurat vreo campanie măcar temporară de educare a electoratului analfabet, ajuns la cote înspăimântătoare. Simplă masă de manevră a escrocilor politici. Ceea ce ne va ţine la coada lumii civilizate.

Atacat în esenţa sa, învăţământul românesc ajuns a şaptea roată la căruţa bugetului. Nici vorbă să mai facă şi educaţie social-politică. Iar Political High School în variantă autohtonă rămâne deocamdată un deziderat. În plus, de ani buni, politica a fost alungată din Parlament şi Consilii locale la televizor, iar politicieni de toată mâna îşi toarnă unii altora găleţi de lături în cap. Atât ştiu, atât fac.

Nimeni nu a explicat că implicarea profesionistă în politică nu înseamnă vorbărie, ci sacrificiu asumat cu modestie, dedicat celor mulţi, un act cinstit, creştinesc, făcut cu bună-credinţă.

Norocul nostru nu a venit niciodată de la noi înşine, ci de la organisme europene şi internaţionale care ştiu că fără presiuni draconice politicianul român nu-şi va tăia craca de sub picioare ca să pună în practică reforme reale şi corecte. Speranţele s-au dovedit întotdeauna deşarte.

                                                                                       Petru Tomegea