Cartoful fierbinte al noii generații – Ghiță

În această vreme când decepția provocată de actuala „clasă politică” a devenit sufocantă, iar concluzia că „așa nu se mai poate” îi îndeamnă pe tineri mai degrabă să protesteze în stradă decât să iasă la vot, destule voci din public și din sfera politicii ne flutură prin fața ochilor speranța într-o nouă generație de politicieni. Fenomenul se repetă la fiecare criză. Din ’90 încoace tot așteptăm ca speranțele noastre să prindă contur și o nouă garnitură de tineri valoroși să se dedice trup și suflet bunei guvernări. Generația nouă nu ne stârnește imaginația numai nouă, ci și altora, ultimul exemplu fiind aliata noastră mereu de încredere, Franța.
De visat, să recunoaștem, visăm frumos și multe, numai că realitatea social-politică funcționează după alte reguli decât scoarța cerebrală. Adevărată pacoste, mai toți tinerii intrați în politică s-au străduit să ne demonstreze că nu sunt cu nimic deosebiți de politrucii noștri unși cu toate alifiile. Priviți destinul politic al următorilor: Victor Ciorbea, Adrian Năstase, Radu Mazăre, Dan Șova, Elena Udrea… ca să vedeți că speranțele noastre n-au avut nicio bază. Iar eșecurile lor nu diferă cu absolut nimic de acelea ale lui Viorel Lis, Octav Cozmâncă, Șerban Mihăilescu, Adrian Severin, Andrei Chiliman, Gabriel Oprea…
Iată de ce nu-l înțeleg pe Dacian Cioloș care, cu toată evidența situației de mai sus, continuă să ne strecoare microbul speranței în îndelung așteptata garnitură tânără de politicieni când mai toți, odată ajunși pe jilțurile puterii, se și dau în stambă. Cu cât jilțul e mai înalt, cu atât prăbușirea e mai rușinoasă.
Însă cazul Sebastian Ghiță este emblematic: IT-ist la bază, milionar imediat după majorat, ajunge să gestioneze sute de milioane de euro, banii statului român, în schimbul cărora livrează niște programe de calculator care mor după câteva zile, luni ori ani, în caz că nu sunt de nicio utilitate. Majoritatea instituțiilor statului, inclusiv serviciile secrete, o mulțime de firme de stat ori private și-au părăduit banii prin firmele sale, pe produse cel puțin discutabile, fără ca vreo autoritate a statului să intervină, în afară de cea judiciară.
Concomitent, cercul său de relații, necesare în câmpul „muncii”, firește, s-a tot lărgit, ajungând să joace pe cai mari alături de mulți „bărbați de stat” ai României, fără ca nimeni să observe că „împăratul e gol”. Ca degringolada politică să nu rămână ascunsă privirilor, urcă treaptă după treaptă până la aceea de mare șef al comisiei parlamentare de control a serviciilor secrete. Prin 2013 intră și în atenția DNA, de groaza căruia, la sfârșitul anului trecut, fuge peste graniță, încercând să se salveze.
De atunci, nu e zi să nu aflăm cum s-au dus banii contribuabilului român pe apa sâmbetei, dar poate măcar în cazul acesta cei ce au pierdut banii vor răspunde. În schimb, societatea românească, partidele, instituțiile, firmele… vor sufla și-n iaurt când va fi vorba de promovarea tinerilor, cu atât mai mult cu cât ratarea tânărului Sebastian Ghiță vine după alte ratări notorii. Din păcate, cei ce l-au ridicat în slăvi, cei ce i-au pavat drumul spre o carieră politică nu-și recunosc nicio vină, iar cazul nu e deloc singular.
Eșecurile politice ale atâtor tineri merită totuși discutate: pe lângă că mai nimic nu-i recomanda în posturi de conducere, nu și-au păzit viitorul de tentații și ilegalități, nici nu s-au omorât cu pasiunea pentru buna guvernare, considerând că experiența „înaintașilor” e suficientă, în mintea lor un bun profesionist putând fi oricând un mai bun politician decât ce avem acum. Or societatea, statul se conduc după alte principii decât calculatorul, trenul, afacerea, iar stilul politic al foștilor deja e falimentar.
Ceea ce uită tinerii imberbi, dar și destui politicieni consacrați, e că un individ poate greși mult mai ușor decât un grup, o organizație, iar eșecul apare de zeci de ori mai repede la „lupii singuratici” decât la adepții lucrului în echipă.
În cazul lui Ghiță însă au mai concurat la zgomotoasa prăbușire și caracterul său agresiv, încrezut și alunecos, dominat de o voință extraordinară de a aduna avere și a-i ține pe ceilalți la respect, indiferent de mijloacele folosite. În consecință, cred că de promovarea noilor speranțe ale politicii nu se va mai vorbi o vreme. Petru Tomegea