Știm bine cum era organizată viața noastră înainte de 1989 când prețul mărfurilor și al serviciilor nu prea avea legătură cu realitatea. Se ajunsese ca unele mărfuri alimentare și industriale să coste la ieșire pe poarta fabricii mult mai puțin decât cheltuia statul cu realizarea lor. Ceea ce ne vine greu să înțelegem este de ce același lucru continuă și astăzi.
La o analiză atentă, însă, se vede cu claritate că situația aceasta paradoxală e din cauza unei concepții falimentare, și a politicienilor-decidenți, și a populației, concepție care ne-a întârziat startul spre Europa civilizației și a bunăstării. Și-mi aduc bine aminte de fie-iertatul Ion Rațiu, unul din cei mai simpatici politicieni pe care i-a avut România după Revoluție, cel ce se căznea mereu să ne învețe adevăratele mecanisme economice care guvernează o societate liberă și democratică. Ei bine, efortul său a fost aproape zadarnic.
Costul e același pretutindeni
Urmărind discuțiile despre negocierile cu FMI, CE, BM… și reacțiile aferente publicate de presă, fie de la negociatorii noștri, fie de la liderii opoziției sau de sindicat, se observă că meteahna postrevoluționară a subvenționării diferitelor sectoare de activitate n-a putut fi eradicată. Nu știu cât costă pretutindeni metroul, benzina, gazul, curentul, pâinea, întreținerea…, dar a le corela mereu prețul cu nivelul nostru de trai s-a dovedit o greșeală fundamentală.
Și asta fiindcă întreținerea metroului, a centralelor electrice și termice, a CFR-ului… costă la fel ca pretutindeni, de nu cumva mai mult din pricina uzurii, a tehnologiilor învechite și a neglijențelor de tot soiul, motiv pentru care prețul plătit de consumatori ar trebui să fie în funcție de toate aceste detalii.
Statul nu e o mamă bună
Faptul că noi, consumatorii, nu ni-l putem permite este o altă socoteală, credea Ion Rațiu. Or tocmai aici intervenea rolul statului care trebuia să creeze condițiile necesare pentru ca situația să fie rezolvată. Din păcate, nu s-a rezolvat mai nimic. De la început, statul s-a situat de partea producătorului (tot de stat) și a subvenționat prețul, cel mai adesea, necondiționat de evoluția calității, de modernizare, eficientizare… Paradoxal, tocmai banii de la stat folosiți ca subvenții la energie, combustibili, case, alimente… au perpetuat starea de sărăcie ajunsă, iată, endemică.
Cu alte cuvinte, mereu s-a încurajat nemunca, lipsa performanței și a inovației. De aceea se poate spune, fără a greși câtuși de puțin, că statul a ajutat întreprinderile să moară fără chinuri și proteste sociale de amploare. Ceea ce s-a și întâmplat fără excepție cu mai toată megaindustria ceaușistă. În plus, pentru că optica egalitaristă și sindicalizată, lipsită complet de perspectivă economică a fost generalizată, n-a răspuns nimeni, dar nici nu s-a învățat nimic.
Pleașca pentru politicieni…
Numai că o nenorocire nu vine niciodată singură: partidele, șefii și aleșii lor au descoperit devreme că pot câștiga alegerile promițând subvenții în stânga și-n dreapta. De aceea, în loc să avem adevărate formațiuni politice, avem doar asocieri de personaje mai mult sau mai puțin oportuniste grupate în jurul unor lideri atotputernici care le împart funcții și avantaje (feude) servanților când se află la putere, sau care le promit când se află în opoziție.
Dacă în țările occidentale și emancipate se naște o concurență acerbă, dar firească pe programe și proiecte de creștere a bunăstării populare și a gradului de civilizație, ei bine, în România câștigă alegerile cine promite mai mult. Abia în ultima vreme promisiunile au început să depindă de credibilitate și fezabilitate. Deși își pierd din importanță, totuși promisiunile rămân la fel de goale.
…și coada câinelui
Situația de mai sus fusese denumită foarte plastic printr-o butadă de regretatul Ion Rațiu, (butadă care, se pare, aparținuse libertarianului Dinu Patriciu): „coada câinelui trebuie tăiată dintr-odată, nu pe bucățele”. Ei bine, la aproape 24 ani, câinelui i se tot taie coada de către fiecare guvernare, de aceea efectele încă se lasă așteptate. Bașca durerile cumplite ale bietului patruped. În consecință, România încă suferă din pricina lipsei unui medic curajos care să taie răul din rădăcină.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 