Hoții de timp

În România se fură mult și multe, după cum o arată anchetele penale și rapoartele autorităților, iar un număr important de făptași s-a întâmplat să ajungă după gratii. Însă pentru cei ce ne-au amanetat viitorul, furându-ne zeci de ani din viață legiuitorul nu a prevăzut niciun fel de pedeapsă. Or daune mari în ceea ce privește evoluția țării noastre au fost provocate nu numai de delapidatori, ci și de hoții de timp. De demonstrat.
Nu vom cădea în naivitatea unor concepte filosofice despre percepția personală asupra trecerii timpului, ci ne vom apleca asupra principalilor hoți de timp în ultimul sfert de veac, fără pretenția de a fi exhaustivi. Să ne amintim că revoluția din ’89 ne-a scos dintr-o lume dinafara timpului și, prin gestul eroic al celor peste 1000 de victime, România a revenit în contemporaneitatea europeană.
Din păcate nu a fost suficient. Noii-vechii corifei politici au reușit să ne taie elanul schimbărilor, întorcând roata timpului în favoarea foștilor aparatcici, astfel că primii 6 ani ai democrației noastre originale au însemnat și foarte puțini pași spre o societate modernă, spre bunăstare, libertăți autentice și integrare europeană. În timp ce suratele noastre de lagăr socialist și-au înțeles foarte bine prioritățile, România a bătut pasul pe loc încercând să (re)construiască un socialism cu față umană, visul lui Ion Iliescu.
Este adevărat că politicienii, înalții funcționari hoți și corupți au constituit o elită de pradă care a subtilizat zeci de miliarde de euro din bugetele naționale și locale, dar pierderea cea mai mare o constituie rămânerea la coada Europei civilizate și lipsa voinței politice de a ne desprinde din această stare. Astfel că rezerva te timp s-a tot micșorat.
Principalele lovituri hoții de timp nu le-au dat cu propria mână, ci prin intermediul minerilor lui Miron Cozma sau stârnind războaie între diverse categorii sociale: clasa muncitoare contra intelectualității fiindcă „noi muncim, nu gândim” sau a salamului cu soia, democrații originali contra monarhiștilor și a partidelor istorice, căci soarele răsărea numai când Ion Iliescu apărea… Ceea ce totuși s-a construit în acei ani era menit să eternizeze la putere stânga fesenistă.
Chiar pierzând puterea în 1996, urmările regimului Iliescu construit pentru eternitate n-au încetat. Dacă în țările civilizate viitoarea guvernare se croiește cu mult înainte, Guvernul Ciorbea a avut nevoie de mai bine de un an să înțeleagă ce e de făcut, iar trecerea la economia de piață a sărăcit și mai mult populația. Zorii au apărut după aproape 4 ani grație unui președinte ca Emil Constantinescu, cel ce a cotit-o către americani, și a unui prim-ministru ca Mugur Isărescu.
Apoi hoții te timp și-au schimbat tactica. În contextul apropierii de NATO și de UE, devenite idealuri naționale, au tergiversat reformarea statului, a administrației și a justiției ca să poată manevra mai departe după bunul plac bugetul public, iar partidele și mișcările politice anticorupție, presa curajoasă și independentă, jurnalismul de investigație au primit lovitură după lovitură.
Și pentru că adevărul nu convine, iată acum se declanșează un veritabil război împotrivă-i. S-a rezistat încercărilor de gâtuire a presei libere printr-o lege specială, dar Parlamentul, după un rateu neașteptat, nu va mai pierde ocazia: „legea defăimării”, gândită de liderul PSD, Liviu Dragnea, și partidul său are toate șansele să treacă până la alegeri. Cu toate protestele societății civile și ale ambasadelor străine. Ea va permite puterii politice să controleze rețelele de socializare, să închidă gura jurnaliștilor incomozi sub diverse pretexte, altele decât cele înscrise în Codul Penal și Codul Civil. Ei, bine, legea aceasta ne va arunca cu zeci de ani înapoi fiindcă limitează libertatea de expresie si dezbaterea politică. Iar hoțul de timp are nume și prenume.
Din păcate, în conjunctura actuală, șanse de a scăpa de hoții de timp nu prea sunt de moment ce stau bine înfipți la vârful puterii politice. Singura speranță rămâne reforma autentică în sistemul național de educație. Așadar va mai dura…

Petru Tomegea