Nu numai ideologiile mor, ci şi partidele. Arareori se sting de bătrâneţe, de moarte bună. Se îmbolnăvesc mai devreme ori mai târziu, unele de la cap, altele de la coadă. Cele mai multe mor din leagăn, fără a gusta măcar un vot. Meditând la soarta atâtor formaţiuni postdecembriste, înregistrate la tribunale într-un iureş aiuritor, cu doctrine improvizate pe genunchi, cu sute de membri pe hârtie, cu lideri berbanţi şi destule iluzii, se observă că mai sunt în viaţă doar câteva, dar nici acestea nu se simt prea bine, unele agonizând de mult. Cele ce nu reuşesc să-şi schimbe din mers regimul alimentar şi garderoba. În scripte, nicio coloratură n-a rămas pe din afara eşichierului, ba chiar s-au creat combinaţii de tot hazul „liber schimbist”, un fel de stânga-dreapta în aceeaşi mânecă.
Disoluţia partinică nu e caracteristică doar României şi se datorează crizei ideologice de după încheierea(?) Războiului Rece. Moartea ideologiilor de care vorbeşte Francis Fukuyama (The End of History and the Last Man, 1992), teorie reconfirmată prin studii ulterioare (cf. Democracy, Power and the Neoconservative Legacy, 2006), bântuie de ani buni politichia românească, iar consecinţele devin tot mai vizibile. Însă a condamna in corpore clasa politică fiindcă la baza ei, de o eterogenitate frustrantă, stau partide vetuste, dar încă purtătoare ale sensului dezvoltării socio-culturale, miroase a partizanat obtuz.
După încropirea în grabă a programelor politice şi afişarea lor în vitrine strălucitoare, hainele cu sclipici mai sunt îmbrăcate doar în momente de slăbiciune, de confruntări cu miză populară, ceea ce duce pe nesimţite la diminuarea şi chiar pierderea identităţii. Astfel devin simple formaţiuni. În deficit de ambalaj atractiv, de conţinut doldora de idei şi reforme, vectorii lor nu mai vizează progresul societăţii, al democraţiei, al libertăţilor, iar aleşii se zbat pentru altceva decât agenda publică. Ca să suplinească inconsistenţa ideologică, îşi aleg lideri „carismatici”, să aibă cine negocia în forţă demnităţi publice şi cariere administrative, iar aglutinarea nu se mai face după regulile clasice. Îmbătrânite prematur, formaţiunile politice sunt numite în presă „iliesciană”, „băsesciană”, „becaliană”, „a lui Vadim”, „a lui Voiculescu” etc., evitându-se pronunţarea mărcilor consacrate ca social-democrat, democrat, liberal, conservator etc., semn al golirii identitare, al transformării în gaşcă, clan, entitate gentilică.
Sindromul decăderii, al decrepitudinii, al apropierii de dispariţie prezintă simptome uşor de observat:
– ideile politice de forţă, proiectele în funcţie de care îşi captează electoratul sunt înlocuite cu exerciţii arţăgoase de împărţire a puterii, a sferelor de influenţă social-economică;
– specialiştii, teoreticienii doctrinari cedează prim-planul în favoarea trăgătorilor de sfori, a combinatorilor, a berbecilor mediatici; nu mai are nimeni nevoie de personalităţi cu înalte studii de ştiinţe politice;
– abdicând de la tipologia clasică, structurile partinice se pliază după lideri tari, al căror interes trebuie apărat energic, iar transparenţa e înlocuită cu mesajul „dublugândit” (Orwell). Pe de altă parte, executivul, central şi local, organizaţiile civice îşi pierd intenţionat cheful pentru programe de educaţie civic-politică, fiindcă turma umple urna;
– apar regiuni, ramuri, sectoare economice de partid în fruntea cărora se eternizează tot felul de baroni naţionali ori locali;
– în deficit de comunicare, inapte pentru lucrul în echipă, în momente critice lansează formal chemări la unitate, la front comun în jurul liderului ameninţat de pericole reale ori închipuite, ajungându-se tot mai frecvent la primitivul aspect al cetăţii asediate;
– se pune la punct strategia de identificare, nimicire a inamicului, altul decât slăbiciunile proprii, de vină fiind întotdeauna ceilalţi, iar subdezvoltarea, înapoierea, de care suferă populaţia nu mai preocupă pe nimeni, decât în discursuri oficiale;
– dacă duşmanul e prea puternic, se încearcă stratagema victimizării; dă bine şi încă aduce voturi;
– uneori se caută soluţii, aliaţi în afara graniţelor, reuşindu-se o infantilă externalizare a conflictelor;
– în locul confruntărilor ideologice apare politica reactivă, a replicii la replică; certurile, vacarmul se înteţesc, mass-media se inflamează, instituţiile statului se sufocă, iar mulţimile par a-şi pierde busola odată cu încrederea în clasa politică. Câmpul este pregătit pentru victoria în alegeri (libere!) a unui lider populist discreţionar, a tătucului care împarte dreptatea după cum vor camarila din juru-i şi serviciile secrete, iar partidele, pierzându-şi orice brumă de demnitate, fac temenele în faţă-i, societatea aşteptând în zadar impunerea constituţionalităţii şi a respectului pentru lege.
S-a ajuns aici după o concentrare prelungită a elitelor partinice pe programe de salvare naţională ca admiterea în NATO şi intrarea în UE. În loc să le întărească, succesul, asemuit cu întemeierea statului naţional unitar, scoate la iveală imposibilitatea reconfirmărilor ideologic-doctrinare necesare funcţionării într-un spaţiu european reglementat, ratarea ocaziei de a-şi evalua posibilităţile de colaborare cu actanţi politici merituoşi ai occidentului. Bâlbâielile aplicaţiilor politicarde, slăbiciunile dâmboviţene fac din formaţiunile noastre politice o marfă greu acceptabilă pentru partidele PE, iar lipsa de preocupare pentru realizarea unor înţelegeri, alianţe aduce mari necazuri când e vorba de decizii referitoare la România.
Politicienii n-au descoperit încă rolul institutelor de cercetări, de diagnoză şi prognoză – incubatoare în care viitorii candidaţi să-şi desăvârşească pregătirea, studiile, să-şi pună în valoare şi să-şi testeze ideile de forţă ale viitoarelor campanii, care n-ar trebui să mai semene cu ce a fost.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 