Nu trebuie să fii mare specialist ca să observi un paradox: în timp ce formațiunile politice trebuie să „contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”, cum scrie în Constituție la art. 8, PSD luptă doar pentru el însuși. De demonstrat.
Și alte partide se zbat pentru ele înseși, dar nu din poziție de forță și nu cu atâta cinism: social-democrația românească pozează în apărătoarea democrației și a statului de drept, mimează sacrificiul pentru buna guvernare și pentru „satisfacerea nevoilor celor mulți”, dar pe din dos testează terenul ca „să adopte un act normativ prin care să se stabilească o perioadă de două săptămâni în care toți aleșii locali să poată opta în care partid să activeze”. Nicicând n-a mai fost o mai perversă chemare la trădare, zic eu. „O ticăloșie”, zice Opoziția.
Ordonanța nerușinării noastre
Cu alte cuvinte, o ordonanță de urgență care să legifereze trădarea, dar nu orice trădare, ci doar aceea în folosul PSD. Fiind la Putere, PSD nu vrea concurență. Dorește să se eternizeze la guvernare. Nu o face însă printr-o extraordinară gestionare a treburilor țării, ci umblă iarăși cu momeala la vedere și cu șantajul, ca pe vremuri, pentru a corupe primari, consilieri, parlamentari. Ce „oferă” PSD? Nu doar funcții de partid, cum ar fi cât de cât acceptabil, ci posturi publice și favoruri bugetare guvernamentale, ceea ce numai corectitudine politică nu e.
Evident că racolarea aleșilor prin astfel de metode constituie o lovitură dată pluralismului politic, „o condiție și o garanție a democrației constituționale” (același art. 8). Cu alte cuvinte, PSD visează la partidul unic sau la partidul-stat, ceea ce n-ar fi pentru prima dată, dar acum, încet-încet, visul său chiar prinde contur: coaliția de guvernământ, PSD+UNPR+PC+UDMR+PLR crește văzând cu ochii, cu mult peste necesarul unei majorități confortabile. În ce scop?
O oaste de strânsură pentru victoria lui Victor Ponta
Înțelegem că social-democrații au nevoie de o oaste mare de strânsura pentru toamna politică grea care urmează, când este în joc poziția liderului. Dar atunci când un partid deține deja o majoritate, și așa matusalemică, și vrea încă s-o mai sporească, nu se poate să nu stârnească semne de întrebare precum cele de mai sus. Iar acuzații de același tip li s-au adresat de fiecare dată când s-au aflat la Palatul Victoria din ’90 încoace.
Asta nu înseamnă că doar PSD stimulează traseismul, iar alte partide, nu. Nici că de vină ar fi numai partidele, coalițiile, iar traseiștii sunt niște biete victime. Nu. De cele mai multe ori, vrând să scape de responsabilitatea votului cetățenesc, pentru a-și ascunde iresponsabilitatea, inactivitatea și neputința reprezentării doleanțelor cetățenești, căci la aproape jumătate de mandat nu se pot lăuda cu cine știe ce realizări mărețe, își caută haine noi, de împrumut, pentru a păcăli din nou electoratul. N-ar fi nici pentru prima, nici pentru ultima dată.
Tusea și junghiul
Ni se va replica răspicat că aleșii sunt și ei oameni liberi ca și noi, dar posibilitatea de a migra de la un partid la altul în funcție de avantaje se numește clar oportunism și fripturism. N-are legătură numai cu libertatea lor, ci și cu libertatea noastră, a tuturora, cu dreptul cetățenilor de a fi reprezentați corect în fața Puterii Legislative. Atunci pentru ce mai votăm?
Fiindcă traseismul e o boală rușinoasă a politicii românești care pune o frână serioasă bunului mers al democrației: în loc să dispară de pe scena politică partide învechite în rele și politicieni ineficienți, tocmai astfel de putregaiuri se perpetuează în fruntea formațiunilor politice și a instituțiilor politizate excesiv.
Cui folosește?
Și apoi ce s-a realizat cu asemenea oști de strânsură de la Revoluție încoace? S-au început și susținut reforme radicale ale instituțiilor statului ori s-au modernizat sectoare importante ale economiei, ale educației și ale administrației publice? Din contra: fiecare astfel de coaliție supradimensionată nu a urmărit decât perpetuarea și creșterea propriei puteri.
Acum însă o parte a spectrului politic pare a se fi trezit din amorțire, iar Justiția emană din ce în ce mai multă încredere. Deznodământul depinde de societatea civilă și de alegători. Vor fi ei de acord să accepte ca un număr de aleși pe listele altor partide în baza unor proiecte, programe și promisiuni să se reprezinte doar pe sine, iar votul cetățenilor să fie aruncat la coș?
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 