Aflate constant în antiteză, cele două concepte din titlu rămân între principalele teme etico-filosofice ale elitei politice şi culturale, deşi domină de mai bine de un secol şi jumătate discursul sociopolitic. Ele generează în continuare dispute inflamante, ca semn al insatisfacţiilor cvasigenerale apropo de temeinicia aşezărilor democratice. Dacă ne luăm după Petre Ţuţea, determinarea formelor şi a fondului de către Maiorescu, relaţionarea lor cu destinul românesc au pus stăpânire pe spaţiul public asemeni unei prejudecăţi implacabile. Emergenţa unor controverse atât de importante este unul din „semnele absurde ale timpului” (Heidegger), tinzând să repete ciclic perioade întregi ale unei istorii nefericite ce nu a reuşit să-şi producă mutaţiile mentale şi civilizatorii necesare la timpul potrivit. Dacă sistemele formale universal valabile, în funcţie de care se fundamentează entităţile statale, au început să se clarifice încă din antichitate (e.g. Aristot, Constituţia Atenei, Platon, Republica), fiind adoptate în ultimele două secole de către toate ţările dezvoltate, în România evoluţia lor a fost (este) înceată, greoaie, cu suişuri şi coborâşuri, iar adaptarea fondului autohton, unitar totuşi în diversitatea sa, a constituit un eşec perpetuu şi totodată un măr al discordiei naţionale.
Argumentele de acum, ca şi momentul ales, nu diferă prea mult de cele maioresciene: românii retrăiesc un timp al transformărilor decisive care, în sfârşit, îi pot apropia pentru totdeauna de civilizaţiile şi culturile europene / universale. Depinde numai de efortul, destoinicia lor şi de priceperea de a-şi alege conducători vrednici pentru atingerea scopului. De aici mai departe discuţia devine vituperantă, acuzele îndreptându-se ameninţător spre clasa politică, cu mult inferioară necesităţii majore de a ne reintegra în Europa culturii şi a bunăstării. Astfel, în loc să se concentreze asupra realităţilor social-politice prin măsuri concrete, eficiente de ridicare a standardului de viaţă şi civilizaţie pentru a compatibiliza fondul rămas în urmă cu formele moderne, pentru a ieşi din prăpastia unei jumătăţi de secol pierdute, elita politică postrevoluţionară rămâne prizonieră unor principii puerile legate de imagine şi notorietate, căutând cu obstinaţie o variantă dâmboviţeană, „originală” a democraţiei, fără să aibă forţa şi disponibilitatea de a aplica până la capăt regulile universal acceptate. Sunt reactualizate ranchiune mai vechi ale istoriei: niciodată conducătorii noştri nu au fost interesaţi să pună actul guvernării în serviciul „binelui public” (T. Gallagher), sau recente, puterea postcomunistă a şocat grav elementele atât de sensibile ale noii societăţi prin interpretarea ad libitum a principiilor statului de drept.
Cine a urmărit în direct revoluţia românească şi-a dat seama că nu se încadrează în tiparele unei mişcări sociale prin care tiranii sunt anihilaţi de către o conjuraţie progresist-reformatoare pregătită din vreme, şi asta odată cu primul glonte tras aiurea. Emanaţii puterii postdecembiste nu au complotat nicicând împotriva dictatorului, dar şi-au deconspirat foarte repede aversiunea faţă de formele democraţiei clasice printr-o defulare primitivă, în văzul lumii: tot ce nu le-a permis sistemul „întinat” devine acum posibil, de la averi nemăsurate la servitori corupţi, dar devotaţi, de la puteri discreţionare la călătorii de vis, făcând uz cu nonşalanţă / neruşinare de întregul arsenal al abuzurilor de putere. Escamotarea legilor (formelor) a devenit şi mai evidentă prin refuzul vizei regelui Mihai. Au urmat de campanii antimonarhice de o mojicie fără egal în mass-media obediente, consecinţă a aversiunii proletcultiste faţă de suveranul constituţional, ceea ce a permis acaparatorilor puterii să deturneze rezultatele referendumului (implicit) asupra formei de guvernământ prin suprimarea alternativei monarhice. Această manipulare grosieră a făcut posibilă perpetuarea republicii ceauşiste, însă istoria şi urmaşii o vor alătura sindromului naţional al paricidului politic.
Siluirea cea mai gravă a formelor însoţită de discuţii puerile asupra diferitelor modele, suedez, japonez, ca să aibă de ce se minuna mulţimea, a constituit-o hotărârea administraţiei FSN de a deveni partid politic pentru a putea participa ca atare la viitorul scrutin. Nimeni nu-şi poate imagina o mai sfidătoare golănie. A fost ca şi cum structurile instituţionalizate franceze ori engleze s-ar înscrie in corpore pe listele de candidaţi la alegeri! Statul a devenit partid peste noapte, rămânând captiv ca pe vremuri. Europa Catedralelor şi a Universităţilor şi-a întors jenată faţa de la noi. Momentul a legiferat revenirea pe uşa din dos la tarele partidului unic, la privilegiile antedecembriste ale nomenclaturii comuniste, transformându-l pe şeful statului în tătuc salvator. S-a permis nu merituoşilor, ci tuturor activiştilor, oamenilor „de bine” din structurile clanului ceauşist să acapareze funcţiile / pârghiile economice, în mai toate sectoarele / partidele. Aşa s-a născut „sistemul ticăloşit”. Acesta l-a învins pe d. Constantinescu. Împotriva samavolniciei s-a ridicat seniorul Corneliu Coposu împreună cu abia născuta opoziţie şi firava societate civilă, încercând să trezească instinctul politic / civic al unei societăţi dezarticulate. „Contramanifestaţia” primitivă a gărzilor pretoriene minereşti le-a „domolit” elanul. Despre alte violentări ale formelor se vor scrie tomuri întregi.
Nici astăzi nu se fac eforturi pentru adecvarea fondului la formele moderne ale noului mileniu. Ceea ce era clar ca lumina zilei pentru paşoptişti şi Titu Maiorescu, ridicarea prin învăţătură la un nivel superior de civilizaţie, nu constituie un reper politic major nici pentru foştii şi nici pentru actualii conducători. Aşa că vor fi mereu de notorietate lipsa de performanţă a statului, înapoierea economico-socială şi sărăcia, colectivismul egalitarist, reînvierea periodică a naţionalismului populist până când ne vom învăţa minte şi vom alege o putere politică performantă care să-şi propună emanciparea tuturor prin învăţământ, cultură, educaţie, dând posibilitatea punerii în valoare a întregului potenţial uman şi material.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 