Bătălia asta pe viață și pe moarte între două facțiuni ale elitei politice românești nu e nouă, ci a debutat în primele zile ale revoluției: urmașii liderilor comuniști, autodeclarați anticomuniști și disidenți, au reușit să înșele vigilența populară și să preia puterea, iar un alt grup, la început neînsemnat, compus din seniorul Corneliu Coposu, Doina Cornea, Radu Câmpeanu, Ioan Rațiu, Ion Diaconescu, Emil Constantinescu, regele Mihai… au încercat să reziste în bătălia pentru adevăr, democrație și libertăți cetățenești.
După multele mineriade și mitinguri aproape permanentizate, președintele CFSN, Ion Iliescu, a făcut apel la consensul național spre a depăși situația politică „încrâncenată” și a se putea trece la o guvernare cât de cât coerentă. Ideea în sine, deși utopică, nu era rea: după ce activiștii de rangul al II-lea acaparaseră toate frâiele puterii, o putere discreționară, mult mai înspăimântătoare de cât cea dinainte de 1989, aveau nevoie de legitimare din partea maselor și a Opoziției.
Jihadul și soluția finală
Întrebarea este dacă statu-quo-ul celor două facțiuni s-a schimbat de atunci sau nu, iar răspunsul este că destule asperități s-au tocit, dar jihadul politic inițial continuă, căpătând forme, strategii și logistici noi, dintre cele mai perverse. De demonstrat.
Caracteristicile respectivelor facțiuni: cea mai puternică partidă nu e stânga ori dreapta, ci una implicită, constituită și sprijinită de „sistem”. Ea provine din „revoluționarii” care au reușit în zilele lui decembrie 1989 să smulgă puterea de la foștii lideri, primari, directori, șefi și șefuleți de instituții, din administrație, deconcentrate, inclusiv miniștri, toți constituindu-se apoi în partid, FSN, spre a fi legitimați la alegerile din Duminica Orbului. Ulterior, din sânul FSN s-au „desprins” diverși inși care au penetrat PNL și PNȚCD sau au format alte partide. Așa se face că fostul FSN rămâne mereu la „butoane”, după principiul „vin ai noștri, pleacă ai noștri”.
Fatalitate
Facțiunea are membri ușor de recunoscut: prin privatizare și-au trecut în cont sau în proprietate mare parte din avuția națională, prin mijloace numai de ei știute controlează Justiția, instituțiile statului, serviciile secrete, mass-media, având mereu în mână cvasitotalitatea frâielor Puterii, iar ceilalți, ca regele Mihai, fostul președinte Emil Constantinescu, Ticu Dumitrescu, Ion Diaconescu, Doina Cornea… au fost mereu „învinși de sistem”.
Starea asta de fapt se caracterizează prin fanatism: fiecare parte vrea cu orice preț desființarea celeilalte, iar modelul confruntării după câștigarea puterii de către CDR în 1996 rămâne valabil până în zilele noastre: li s-a lăsat aleșilor iluzia Puterii, dar frâiele și decizia propriu-zisă erau la alții.
Anticomunismul de fațadă
Fundamentaliștii politici, deși vin să ceară votul întotdeauna în numele libertății și al democrației, evident cu anticomunismul de fațadă, nu sunt în stare să cadă de acord asupra unor idealuri, principii și valori comune, naționale, politice sau economice, de aceea nu suportă ideea de a împărți puterea cu nimeni. E și motivul pentru care, la 23 ani de la revoluție, clasa diriguitorilor nu a fost capabilă să cadă de acord asupra unui program de dezvoltare economică durabilă ori a unui proiect de țară, situațiile când România este atacată deliberat de propriii cetățeni în afara granițelor nefiind nicidecum singulare.
Or majoritatea parlamentară care a reușit să disloce guvernul Mihai-Răzvan Ungureanu în 2012, ar fi vrut și dislocarea celorlalte părți ale „sistemului”. Necazul era că vârful sistemului dispunea de pârghii foarte puternice de contracarare a intențiilor USL. Astfel că presa vorbește de o Justiție și un CSM ai căror judecători și procurori sunt numiți de președinte, serviciile secrete, CCR, ANI, CSAT se află sub aceleași influență și comandă, ca și cea mai mare parte a mediilor, singura soluție fiind suspendarea. N-a mers. Dar speranța moare ultima.
Consensul sau pactul
Însă, câștigând alegerile locale și parlamentare cu scoruri imposibil de mătrășit, președintele și-a văzut amenințate imunitatea, prerogativele și privilegiile, de aceea și-a amintit stratagema iliesciană a consensului politic, dar, în timp ce Ion Iliescu a lucrat la vedere, în deplină(?) transparență, pactul de coabitare, sau de stabilitate al dlui Băsescu a fost semnat pe furiș, noaptea, în deplin secret și, ceea ce supără, cam pe genunchi și în necunoștință de cauză.
Iată cum consensul și pactul au salvat doi politicieni aflați în situații-limită.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 