Obișnuit devreme cu lectura presei, nu pot să nu observ acum că investigațiile jurnaliștilor și analizele politologilor noștri ajung mult mai repede la concluzii decât se întâmplă în marile trusturi occidentale de presă. În plus, aceste concluzii sunt mai totdeauna radicale și categorice, vinovații de serviciu fiind întotdeauna clasa politică în integralitatea ei, Parlamentul, Justiția, Executivul, ba chiar și Mass Media, văzute ca entități compacte.
Astfel, dacă un politician este anchetat de DNA sau cercetat de vreun jurnalist de investigație, concluzia nici nu mai trebuie enunțată, ea fiind de la început știută de toată lumea: de vină este clasa politică. Ca și cum clasa politică ar fi o gașcă de indivizi puși pe rele.
Dar clasa politică nu este doar un grup izolat, ci e alcătuită din președinte și consilieri, din aproape 600 de parlamentari, peste 3180 de primari, 1388 consilieri județeni, 40222 consilieri locali, din câteva zeci de mii de membri ai executivelor național și locale, din toți membrii partidelor politice și activiștii acestora… Iar, dacă ne luăm după numărul membrilor declarați de liderii de partid, s-ar putea să descoperim un număr mai mare decât întreaga populație a țării de 20 milioane.
Două lucruri sunt de discutat în această speță: generalizarea asupra întregii clase politice are rolul de a arunca vinovăția asupra tuturora și apoi de a o disipa, persoana în cauză scăpând astfel de oprobriul public. Exemplele sunt edificatoare: odată arestați provizoriu, Elena Udrea, Radu Mazăre, Darius Vâlcov, Gheorghe Ștefan…, nimeni înafara avocaților nu se mai referă la culpele motivate în dosarele procurorilor.
În schimb, sunt atacați denunțătorii ori se face referire la lucruri secundare: orientarea politică, relațiile cu alte personaje de maximă notorietate, adesea prost famate, plimbarea cu cătușele prin fața camerelor de luat vederi, condițiile groaznice de detenție. În final, pe lângă încercarea de captare a bunăvoinței și victimizare, vina este atribuită întregii clase politice.
Să mai amintim și de acuzațiile de poliție politică, de politizarea actului de justiție… În concluzie, cică oricine o poate păți. După ei, toți politicienii sunt la fel, deci toți pot fi condamnați. S-o ascultăm pe Elena Udrea „Aşa se finanţează campaniile electorale. De ce vă faceţi că nu ştiţi?” Și culmea, s-ar putea să aibă dreptate.
Meteahna învinovățirii colective a apărut demult, dar abia acum e perioada ei de înflorire. Cum nu-și vede de treabă un parlamentar, un ministru, un consilier, de vină sunt toți parlamentarii, toți miniștrii în frunte cu prim-ministrul, toți consilierii cu tot cu primar, toți sunt hoți și incompetenți. Cum calcă pe bec un membru de partid, cum cade oprobriul asupra întregului partid, chiar dacă în istoria sa există și oameni de ispravă, și fapte bune.
Din păcate, învinovățirea colectivă nu privește numai clasa politică, ci și celelalte sectoare de activitate. O situație identică este în cazul medicilor: toți iau mită, nimeni nu respectă normele tratament, toți au cazuri de malpraxis, dacă unul ajunge în presă. Situația se repetă la Poliție, la Tribunal, în școli, instituții, fabrici, ateliere, generalizările cuprinzând nu în ultimul rând și localități, comune, județe…
În aceste condiții prezentate sumar, se înțelege că fiecare acuzat, vinovat ori nu, încearcă să scape de condamnare prin diverse tertipuri ca învinovățire colectivă, victimizare, aruncarea vinei asupra altora, asupra societății, a colegilor și chiar a… sorții. Și, din păcate, o mare parte a publicului înghite pe nemestecate astfel de constatări.
Consecințele unui asemenea stil de abordări nu mai trebuie ținute sub tăcere: în România vinovățiile se stabilesc cu mare greutate, existând lungi perioade de coabitare a vinovaților cu nevinovații. De aceea promovarea pe baza valorii și a meritelor întârzie și acum după 25 ani de democrație, iar despre bună guvernare încă nu se poate vorbi. În suferință se află și alcătuirea elitelor.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 