Pe la începutul primului mandat, dl Băsescu aprecia plin de sine că predecesorul său n-a fost în stare de nimic, nelăsând vreo dâră în istoria României. Azi perioada 1996-2000 capătă relevanţă pentru începuturile democraţiei româneşti, iar dl Constantinescu e recunoscut în mediile internaţionale ca primul nostru preşedinte democratic şi legitim. Aşa că afirmaţia ireverenţioasă a locatarului actual de la Cotroceni se întoarce împotrivă-i. Mai devreme ori mai târziu, istoria face dreptate.
Iată de ce ne întoarcem la dl Emil Constantinescu, una din personalităţile retrase din prim-planul politicului dâmboviţean pentru a se dedica unor scrieri importante, proiectelor personale sau de revigorare a societăţii civile. Din păcate, mandatul, activitatea Domniei Sale sunt apreciate mai mult peste graniţă decât în propria-i ţară. În timp ce este invitat la numeroase congrese, simpozioane, întâlniri cu somităţi mondiale dedicate luptei pentru libertate, democraţie, stat de drept, acasă orice acţiune a Domniei Sale trece aproape neobservată. Ba se găsesc destui pofticioşi de sinecure care reiau ignobil vechi marote şi ironii descalificante, de sorginte vadimistă.
În doar două decenii, intelighenţia românească pare a-şi fi epuizat resursele fie în bătălii intestine de sumă nulă, fie în implicarea nesăbuită de o parte ori de alta a eşichierului politic. Pe lângă dispariţia filosofiei, a gândirii neangajate politic, războiul acesta insidios are deocamdată un singur învins, propriul popor. Or aneantizarea gânditorilor şi a artiştilor reprezentativi a subţiat ideologic clasa politică, iar revirimentul naţional atât de aşteptat s-ar putea să vină prea târziu.
Într-o societate aşezată, mass-media susţin tendinţele progresiste, ideile şi programele înnoitoare, în genere Opoziţia. În România însă, în ultimii ani, asistăm doar la deconstruirea instituţională şi la desfigurarea liderilor de certă vocaţie apăruţi la orizont. Prin mesajul generalizat că toată clasa politică e o apă şi-un pământ se întreţine percepţia că nu avem alternativă. Fenomenul nu mai surprinde deoarece „ocultarea personalităţilor semnificative” a devenit politică de stat, vezi tactica ceauşistă de eliminare a concurenţilor şi a tovarăşilor de drum. Au păţit-o V. Ciorbea, Valerian Stan, Norica Nicolai, Teodor Atanasiu, Tudor Chiuariu etc., ale căror intenţii ameninţau poziţii şi averi importante. Acum se mârşăveşte intens la imaginea Opoziţiei, via „copilot” şi „Porumbacu”.
În urma unor astfel de manevre manipulatorii, în locul profesioniştilor se lăfăie incompetenţa, şmecheria şi bişniţăreala. Puterea risipeşte sume imense pe PR şi advertising. Liderii în funcţie trebuie să pară cei mai buni, de neînlocuit, ei ne vor duce de mână prin deşertul crizei. Aşa a ajuns România după admiterea în NATO şi UE o ţară second hand, cu guvern impopular, fără politici de creştere economică. În plan extern, România practic nu există.
Dacă dl Constantinescu se împrietenise cu mai toate marile personalităţi politice mondiale, dacă România era o entitate respectabilă şi respectată în Europa, ei bine, azi trăim într-o izolare crâncenă. Preşedintele nostru este respins brutal de dnii Sarkozy, Berlusconi etc., primul-ministru nu e căutat de nimeni, aşa că sensul fluxului de investiţii n-are cum să se schimbe spre România.
Dl Constantinescu crede că „societatea românească nu e pregătită pentru democraţie”. Adevărat, dar asta a convenit tuturor formaţiunilor politice. Înşelarea alegătorilor, furtul de voturi au devenit o industrie înfloritoare. Acum se caută cu disperare stratageme, tehnici, mijloace noi de conservare a puterii.
Tragedia e că nicio guvernare n-a făcut mai nimic pentru atragerea cetăţenilor la rezolvarea treburilor publice, nici măcar pentru educarea civică. Doar în campanii se mai flutură idei precum democraţia participativă, se promit drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ca imediat după câştigarea sufragiilor să se treacă pe sens invers.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 