Tot mai mulţi analişti, politologi susţin tranşant că politica românească are doar o dimensiune funcţională, aceea de alegere a reprezentanţilor, ei alocându-i-se majoritatea energiilor „creatoare” ale naţiunii. În două decenii de libertate, n-a fost în stare să-şi creeze instrumente democratice, nici instituţii viabile în vederea bunei guvernări. Pentru reinstaurarea democraţiei, organisme internaţionale ori ale UE ne-au sprijinit masiv cu fonduri, know-how şi specialişti, dar nu se observă rezultate încurajatoare. Din contră, dacă ţinem cont de analizele la obiect ale marilor trusturi de presă internaţionale, apar tendinţe autoritariste şi dictatoriale.
În două decenii, s-a ajuns la politica celui de-al doisprezecelea ceas: se sauve qui peut. Însă singurii care o pot face sunt cei bogaţi şi cetăţenii între 20 şi 45 ani, nevoiţi să lucreze acasă pe salarii în bătaie de joc ori să e(i)migreze spre a-şi întreţine familia, căci, lăsat de izbelişte, meleagul sfânt al patriei nu-i mai poate hrăni. Ceilalţi rămân la mila naturii-mamă şi a unui stat hrăpăreţ.
În cărţi despre arta guvernării scrie că politicul este mandatat prin sufragiu, pe lângă gestionarea treburilor mărunte ţinând de executiv şi administraţie, să conceapă strategii şi programe de asigurare a drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti, de creştere a standardelor de viaţă şi civilizaţie, de ridicare a poporului prin cunoaştere şi cultură, de apărare şi impunere a valorilor naţionale, toate legiferate constituţional. Or aceste dimensiuni, recte fişa postului corespunzătoare agendei publice, sunt lăsate la voia întâmplării, iar contribuabilii se întreabă cât de util mai este un sistem stufos, ineficient, mare devorator de resurse, care mai mult încurcă decât ajută. Sondajele de opinie indică preponderent neîncrederea în puterile statului de drept şi în instituţiile aferente, concomitent cu aşteptarea unui salvator după tipicul şi asemănarea lui Ceauşescu sau Vlad Ţepes. În loc să înlăture bariera feudală din mentalităţile noastre înapoiate, vârfurile puterii se pliază pe vetustul model popular, iar jurnalişti comilitoni proslăvesc „guvernarea cu sabia”.
Sistemul politic a reacţionat doar în câteva situaţii-limită: din cauza incompetenţei, a corupţiei, a jafului, populaţia sărăcită a fost de câteva ori ca şi acum în prag de revoltă. Ca să rămână la putere, a căutat scăparea în împrumuturi la FMI şi alte bănci, care în schimbul banilor, restricţionează suveranitatea. Soluţia miroase a ageamie şi indolenţă: când veniturile au început să scadă, deja era instaurată criza. Un sistem politic adecvat trebuia să decidă pe bază de diagnoza şi prognoza unor experţi serioşi, iar executivul, cu mult înainte de dezastru, să ia măsurile corecte. Ceea ce nu s-a întâmplat: cu toate zecile de miliarde de euro împrumutaţi, diriguitori lipsiţi de Dumnezeu şi de simţ gospodăresc ne afundă şi mai tare în sărăcie. Situaţie tipică expusă pe larg în legea răspunderii ministeriale.
Alte acte legislative se referă la organizarea teritoriului, la îngrijirea fondului forestier, la gospodărirea apelor. De-abia când ne-a lovit potopul descoperim că digurile lipsesc, cele existente sunt prost concepute şi executate de mântuială, câteva zeci de mii de cetăţeni fiind nenorociţi de viitură. Înalţii diriguitori au fost nevoiţi să renunţe la tabietul de a bate mărgica politicii pe ecrane zi şi noapte pentru a cutreiera ţara cu elicoptere ori coloane oficiale cu maşini de lux şi a se pogorî ca Sfântul Duh printre muritori năpăstuiţi. Câte diguri se reparau şi câte case se reconstruiau cu fondurile economisite din asemenea transport ultracostisitor, cu armate de SPPişti şi tarafuri lăutăreşti TV? Pierit-au ruşinea şi obrazul în Ţara Românească? La vreme de restrişte, cu câteva zeci de victime înecate, politicianismul scârbavnic trebuia să înceteze. Înţelept era să urce în elicopter acum 6 ani să vadă starea apelor şi a malurilor, a construcţiilor făcute în zone inundabile, să-i prindă pe clienţii de partid(e) care au lăsat munţii golaşi umplând porturile lumii de cherestea ieftină, să vadă starea nenorocită a căilor feroviare şi rutiere, din cauza cărora nu e posibil revirimentul economic, nici turistic.
Însă o întâmplare recentă scoate la suprafaţă tarele sistemice reflectate pe larg şi în mass-media: politizarea funcţiilor, alungarea valorilor şi a profesioniştilor, nepăsarea autorităţilor. În condiţiile în care avem o administraţie a canalului Dunărea – Marea Neagă, remunerată din ban public, a fost nevoie să vină dl Sandu Gheorghiu din Braşov, fost lucrător la Magistrala Albastră, să-i ceară Primului Ministru să deschidă parţial ecluzele, căci lucrarea ceauşistă avusese şi acest scop de a prelua din debitul fluviului în caz de pericol. Rămâi mut când vezi că niciun organ al statului nu analizează consecinţele deciziilor proaste, nu trage la răspundere pe vinovaţi.
Lucruri asemănătoare se întâmplă în educaţie, sănătate, administraţie. Se încearcă fel de fel de cârpeli în ultimul moment. După mătrăşirea reformei Marga, specialiştii diferitelor grupuri şi orientări susţin variante proprii conform intereselor fiecăreia, toate pierzând din vedere specificul românesc şi experienţa, expertiza mondiale. Ca atare calitatea şcolii a atins limita inferioară a cotelor europene. La fel şi în sănătate: mortalitate infantilă maximă, vârstă medie scăzută, condiţii spitaliceşti de ţară subdezvoltată. Cu politruci pe post de mari competenţe, cu voinţă politică „lasă-mă să te las” şi subfinanţare de subvieţuire, nu există şanse de întremare.
Avem în schimb o mulţime de lideri „tari”, ţâfnoşi, aroganţi care se stropşesc la cetăţeni, fac din negru alb, anulează azi râzând sardonic ce-au hotărât ieri, iau în băşcălie sau alungă din faţa măriilor lor „o parte a presei”, sufocând-o de impozite… Ca-ntr-o ţară de mămăligari.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 