Judecând după vestimentaţie, număr de kilograme, chiolhanuri frecvente, zâmbete largi şi voioşia deloc molipsitoare cu care ne fericesc mereu, ai zice că diriguitorii noştri, marea lor majoritate, plesnesc de sănătate. Câţiva îşi mai rezolvă uneori diverse hibe prin clinici celebre de la noi ori din străinătăţuri. După cât îi ţin buzunarul şi relaţiile la CAS. Sănătatea trupului, din fericire, nu impietează buna guvernare decât în măsura absenţei de la serviciu. În schimb, de la sănătatea psihică şi mentală ni se trag bătutul pasului pe loc şi degringolada politică. Aici nu va fi vorba de boli grave, ci de afecţiuni comune de care suferă, poate fără să-şi dea seama, actori politici ai primei scene. Aşadar democraţia.
Fără pretenţia de a fi exhaustivi, nici la zi cu cercetările specialiştilor, enumerăm mai jos câteva fenomene mentale insane observate frecvent la fruntaşii care ies în lumina reflectoarelor:
1. Percepţii deformate ori false ale unor realităţi pe care încearcă să ni le impună: sondajele de opinie „ajustate”, „lupta” împotriva a nu-ştiu-ce, droguri şi prostituţie, evident, nu cea politică, valoarea lor / nonvaloarea celorlalţi, cine e cel mai tare din ţară, sărăcia lor şi bogăţia celorlalţi, de cine ascultă justiţia, dăscălimea, funcţionărimea etc.
2. Halucinaţii: subiectul percepe stări, fenomene, obiecte inexistente în câmpul realităţii, precum îmbunătăţirea nivelului de viaţă, modernizarea educaţiei şi a sănătăţii, ieşirea din criză la vară, la toamnă…, fosta gripă aviară, creşteri de pensii şi salarii. La fel de halucinantă este şi absenţa percepţiei: PDL şi PSD joacă în bună înţelegere sceneta certurilor pentru pielea ursului din pădure, a scandalurilor iscate din te miri ce fiindcă aşa îşi menţin încălzite bazinele cu voturi cărora nu mai au ce să le ofere. Prin ricoşeu, realizează bipolarizarea electoratului şi demotivarea liberalilor, ca să-i scoată în afara primei scene.
3. Negativismul: toate ideile, propunerile, analizele venind de la oponenţi sunt catalogate imediat ca proaste, inutile, fără alte argumente. Când vin de la inamici, sindromul e numit „Gică Contra”.
4. Stereotipia: repetarea până la golirea de sens a unor sintagme ca: moştenirea dezastruoasă, sistem ticăloşit, administraţie ineficientă, aşa ne cer FMI, UE, CE etc., coaliţia pentru România, parteneriatul pentru reformă, criza economică mondială… Neînsoţite de studii recente de caz, nu mai au absolut nicio relevanţă.
5. Verbigeraţia constă în logoree, în repetarea obsesivă a unor cuvinte, fraze, de obicei învăţate pe de rost. Invitaţi la talkshow-uri, politruci „specializaţi” în comunicare pun aceeaşi placă uzată indiferent de împrejurare, turuindu-şi discursul chiar peste glasurile moderatorilor sau ale opinenţilor. Odată treziţi din transă, nu sunt în stare să articuleze altceva, reluându-şi peroraţia de la capăt.
6. Disonanţa cognitivă, adică disconfort psihologic cauzat de informaţii, comportamente, opinii etc. care se neagă reciproc. „Comunicatorii” încearcă să susţină pe moment doar varianta impusă de PR. O uită însă repede, sunt preveniţi în cască sau pe Laptop de „supraveghetori” şi forţează armonizarea parti-pris-ului cu convingerile celorlalţi. Fiindcă nici ei nu o cred, stârnesc un comic tragic. De aceea dispare automat ratingul unor emisiuni.
7. Dificultatea analizei, a abstractizării, a generalizării, a sintezei şi a deducţiei logice, ca să nu amintim de tulburări ale proceselor gândirii şi/sau ale imaginaţiei. Din această pricină, mesajele apar distorsionate, dar înţesate de neologisme, înţelesurile, intenţiile sunt tot mai greu de reperat, iar păsăreasca limbă politicianistă provoacă plictiseală şi jenă. În absenţa proprietăţii termenilor, contextul parasintactic permite citarea trunchiată, de aceea limpezirea climatului politic devine improbabilă.
8. Hiperproxeria, concentrarea obsesivă a atenţiei asupra, şi reluarea, aceloraşi fixaţii, idei preconcepute, intenţii ratate cândva, chiar dacă se adresează altui segment public, cu altă stare afectivă. De ani buni agendei publice i se livrează teme redundante, fără relevanţă, dominate de emoţie şi impact, pentru acoperirea matrapazlâcurilor prea evidente ale tovarăşilor de drum. De aici neîncrederea în instituţiile democraţiei.
9. Ecopraxia: ticuri nervoase caracteristice sindroamelor Turette, Ganser, autismului, diagnosticând schizofrenia, repetarea aceloraşi gesturi în situaţii asemănătoare: pronunţarea pe silabe, încruntări fioroase, zâmbete batjocoritoare, gesticularea cu primele trei degete împreunate ca pentru semnul crucii, ţintind obiectivul camerei; invitaţi în mai multe studiouri în aceeaşi zi, descoperi cu stupoare că şi-au însuşit automat gesticulaţia liderului atotputinte.
10. Dispoziţia fie euforică, fie anxioasă scoate în evidenţă labilitatea psihică determinând luarea unor decizii la mânie, sau schimbarea paradoxală a intenţiilor sub presiunea evenimentelor. Hiperemotivitatea atrage după sine incongruenţa hotărârilor comune, determinând afecte patologice ca exhibiţionism „arătarea muşchilor”, declanşarea automată a urii, a duşmăniei şi a trădării în coaliţii, iar în planul guvernării, instabilitate, improvizaţie, amatorism.
11. Amnezia retrogradă: istoria începe cu sine, nu se mai ţine minte ce a fost înainte, se uită contribuţia proprie la deciziile proaste, dar se ţine minte a celorlalţi, astfel se naşte încet fobia prezentului măreţ concomitent cu psihoza personajului carismatic, de neînlocuit.
Ar mai fi psihogenii, nevroze, destructurări reactive, maniaco-depresivi, delirium tremens etc., dar e prea mult.
Dacă pentru profesori, medici, şoferi testele psihologice, analizele medicale sunt obligatorii, nu cumva legea ar trebui să se aplice şi diriguitorilor? Sau am ajuns cu toţii populaţie de sacrificiu.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 