La nouă ani de la pierderea puterii, ţărăniştii se zbat între viaţă şi moarte. Nu urcă în sondaje cu toată bunăvoinţa celorlalţi actori politici şi a gazetarilor de toate nuanţele. Au un culoar mai favorabil ca niciodată şi totuşi nu izbutesc să evadeze din ţarcul în care i-au îngrădit electoratul şi eternele certuri pentru poziţii avantajoase în partid. Care partid? Identitatea şi notorietatea le-a asigurat seniorul Coposu, tot el i-a împins postmortem spre putere în ’96. Gestionarea proastă a guvernării în coaliţie, jocurile de picioare ale adversarilor nu doar din afară, experienţa precară şi veleitarismul i-au scos din cărţi, iar lipsa de orizont, anvergura doar de suprafaţă, frazele păsăreşti ale corifeilor, nefinalizarea proiectelor şi chiar renunţarea facilă la principiile creştin-democraţiei i-au adus într-o situaţie umilitoare. Unii comentatori cred că au fost infiltraţi masiv cu oameni ai fostei securităţi datorită şansei pe care ar fi avut-o dacă FSN-ul, patron al funcţionărimii şi al logisticii administrative, nu devenea competitor electoral. Au păţit-o şi liberalii, şi social democraţii lui Cunescu. De aceea, în momentele cheie, comportamentul multora a lăsat „o dâră” urât mirositoare, dintre variante preferându-se întotdeauna cele perdante.
În Europa, creştin-democraţii au o carte de vizită impresionantă. Cei francezi şi italieni şi-au scos popoarele din crize postbelice prelungite, CDU cu celebrul cancelar Helmut Kohl a izbutit să reconstituie unitatea statului german, iar cei belgieni sunt mai influenţi decât oriunde. Având o doctrină generoasă, clară, inspirată de teologia socială catolică, mai ales protestantă, au gestionat cu măiestrie puterea chiar şi în alianţe din cele mai diverse. Pe deasupra, în PE reprezintă împreună cu PPE principala forţă, exercitându-şi puterea în numele unor largi pături mijlocii.
Miza europeană majoră a creştin-democraţiei a tulburat şi va tulbura minţile multor oportunişti dâmboviţeni, dar graba de a ocupa spaţiul vacant nu a fost deloc propice limpezirilor doctrinare. Dacă în Occidentul papal, mişcarea creştin-democrată decurge din modul de fiinţare a relaţiei între credincioşi şi statele laice, dimensiunea socială a ortodoxiei se confundă voit cu liturgia şi milostenia, iar irelevantul atribut creştin-democrat adăugat în coada PNŢ-ului a atras după sine acuza insidioasă de fundamentalism, fluturată adesea de criptocomunismul remanent. Or complexul periferiei, al marginalului este determinat tocmai de inconsistenta clarificare a relaţiei cu biserica şi cu cvasitotalitatea populaţiei româneşti, eminamente creştină. Tardiva încercare de a explica atitudinea vetustă asupra secularizării, a laicizării învăţământului a fost sortită eşecului, iar absenţa Seniorului a dus la pierderea autorităţii, a motivaţiilor şi a curajului pentru a impune programe eficiente de reforme. S-a dovedit viabilă doar încercarea de deconspirare a trecutului comunist, a crimelor inimaginabile în numele unei ideologii utopice. Cu care se laudă alţii.
Mai mult, pentru a încurca iţele şi a diminua impactul electoral al ţărăniştilor, încă din anii ’90, tribunalele au înregistrat zeci de formaţiuni care se revendică doctrinar din creştin-democraţie, procesul fiind în plină desfăşurare, penegiştii fiind ultimii poftitori să cârmuiască ţara din jilţul lui Vodă Ţepeş, iar pedeliştii, şi el creaţie a FSN, nărăvit ctitor al manevrelor politiceşti de sub Podul Mogoşoaiei, tare şi-ar schimba mantaua pătată cu fracul creştin-democrat. Cu toată aglomeraţia de organizaţii, formaţiuni şi personalităţi, dezordinea conceptuală persistă.
Lipsite de orice vizibilitate în afara campaniilor electorale, cu o activitate insignifiantă în teritoriu, se trezesc din somn ca să depună liste impresionante de candidaţi „tot unul şi unul” pentru alegerile locale şi chiar naţionale. Iluziile se dovedesc mereu deşarte.
După creşterea şi descreşterea insolite în sondaje a PNG a cărui doctrină nu este cunoscută nici măcar de lider, se prefigurează o concluzie cât se poate de jignitoare la adresa culturii politice: nu există partide creştin democrate ori populare, nici social democrate ori măcar socialiste, ci doar partide de lideri naţionali în jurul cărora gravitează cu „să trăiţi” cei locali. În consecinţă, cu actualii capi „normali”, cele două grupări ţărăniste nu au nicio şansă. Complexele lui Vodă, al jupânului, al tătucului providenţial / carismatic de care suferă politica românească explică şi maturizarea întârziată a electoratului, selecţia unei clase politice încă slab performante, permanenta vânzoleală a principalilor actanţi în funcţie de situarea când de o parte, când de alta a vlădicilor puterii. Cu atâţia voievozi şi jupâni, aşa cum nu încap două săbii în aceeaşi teacă, nicio înţelegere, niciun program de reînviere a ţărănismului nu are şanse de finalizare. De fiecare dată când un stăpân al inelelor punctează, ceilalţi turbă pe capra vecinului, varsă spume de ură pe ecrane, punând contre dintre cele mai joase, ei înşişi sau prin năimiţi, creează situaţii atât de jenante pe plan european, încât încrederea în viitorul nostru ca naţiune se diminuează pe zi ce trece. Patria şi virtutea? „Nerozíi”. Săracă Ţara Românească! Vorba cronicarului. Chiar nu vrea nimeni să-i numere pe tinerii capabili care şi-au pierdut speranţele şi părăsesc ţara?
Privindu-i pe ţărănişti vegetând sub două sceptre, ai senzaţia că le este frică să se apuce de treabă. Cu o doctrină nobilă, dar fără un „baci” cinstit şi har-nic, nici măcar nu îndrăznesc să-şi definească inamicul împotriva căruia să-şi strângă rândurile, nu reuşesc să găsească un mesaj programatic cu priză electorală pentru a-şi reactiva masa de susţinători. Câţi or mai fi fiind. Acum aşteaptă în faţa porţii ca o fată a nimănui gata să se vândă primului venit.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 