Cum începe dictatura?

Oare de ce se vorbeşte atâta despre dictatură în spaţiul public? Nu din îngrijorare? Cum se poate interpreta zicerea tot mai frecventă: „decât o democraţie proastă, mai bine o dictatură bună”? Tinerii n-au cunoscut efectele devastatoare ale dictaturii şi iată că unii şi-ar dori-o. Vina e a maturilor care îndeobşte tac. Deşi tăcerea în acest caz înseamnă complicitate. Repetabilă povară! Aşadar cum începe dictatura?

Umilire, îngenunchere şi dubla măsură

După repede uitata Monica Lovinescu şi Europa Liberă, cu umilirea conştiinţelor publice şi îngenuncherea cetăţenilor care-şi cunosc drepturile şi libertăţile, cu inversarea sensului legitimităţii, al adevărului şi al faptelor, cu mesajul dublugândit (cf. Orwell: 1984: double speak – double think), unul pentru iniţiaţii şi condotierii Puterii şi unul pentru mulţimile ţinute în frâu şi manipulate.
Mătrăşirea conştiinţelor publice şi frica fac posibil atacul împotriva uneia dintre cele trei puteri ale statului democratic: creşte puterea uneia în dauna celorlalte două. Creşte întotdeauna puterea Executivului, sau a unei părţi a acestuia. Rolul Legislativului devine formal, întotdeauna Parlamentul, simbolul democraţiei, este cel întâi lovit – desconsiderat – demonizat, iar statul funcţionează după decizii imperative ale unor autorităţi arbitrare.

Libertatea presei şi Justiţia la ordin

De fiecare dată, Justiţia devine instrument de coerciţie şi (o)presiune în mâna celui puternic şi a unui Executiv controlat de acesta. În epoca modernă, metamorfoza are loc aproape insesizabil, aparent ducându-se o luptă pentru instaurarea dreptului, evident, nu al tuturor, ci doar al unuia şi al camarilei. Uneori mobilul declarat poate fi lupta împotriva corupţiei, pentru a permite distrugerea Opoziţiei. În clipa când Parlamentul îşi pierde atributul suveranităţii delegate de votul popular, dictatura deja este instalată.
Pentru că am trăit o dictatură, să spunem de la început că aceasta nu se poate instala acolo unde există transparenţă totală şi libertate deplină a presei, unde există drept la opinie şi informare corectă a populaţiei, unde funcţionează Justiţia, iar educaţia este prioritară. De aceea, orice atac asupra democraţiei începe cu fidelizarea unei părţi a presei concomitent cu strangularea, reducerea la tăcere ori măcar lăsarea fără dinţi a celeilalte, cu nerecunoaşterea deciziilor judecătoreşti şi cu desfiinţarea şcolilor.
Dictatura e deplină când o majoritate parlamentară hotărăşte ceva, iar hotărârea este anulată prin diverse tertipuri de o minoritate, oricare ar fi ea; când votul popular nu-şi mai produce efectele. În această fază creşte rolul serviciilor secrete şi al organelor de coerciţie pentru menţinerea populaţiei în stare de ascultare, culminând cu intervenţia batalioanelor de asalt ca în România antedecembristă, în Siria şi în celelalte ţări arabe recent eliberate.

Trădarea elitelor

În paralel, garda pretoriană compusă din intelectuali şi jurnalişti aserviţi, încolonaţi în instituţii speciale de propagandă, se strofocă să-i convingă pe poporeni că totul se face în numele poporului, pentru binele său, că doar răuvoitorii nu vor să vadă cât de bine le este cetăţenilor, că măreţul lider nu poate dormi de grija lor, dar forţe „sinistre” nu-l lasă să-şi reverse bunătatea… Déjà vu.
Se deturnează semnificaţia unor teorii politice şi a faptelor: democraţie nu mai înseamnă puterea poporului, deoarece acesta poate da lovituri de stat prin vot; toate legile se aprobă în Parlament printr-o majoritate, eventual calificată, dar majoritatea aceasta devine borfaşă, puşcăriabilă, antidemocratică şi neconstituţională dacă decide împotriva acelei părţi a Executivului care monopolizează Puterea, care are în mână serviciile secrete şi organele de forţă ale statului.

Filosofii iubesc dictatura

Totodată, e nevoie de elite care să cauţioneze puterea, de oameni celebri, specialişti, artişti, filosofi…, eventual străini, care să legitimeze abuzurile dictaturii, să spună că abia acum se instaurează democraţia, una originală, să arate că poporul nu ştie ce este bine pentru el… De asta nu putem fi lăsaţi la mâna unor bezmetici descreieraţi aleşi prin vot… Se folosesc artificii argumentative, se schimbă logica demonstraţiei, orice pentru a impune un nou statu quo… De ce se aude mereu zicerea: „decât o democraţie proastă, mai bine o dictatură bună”? Ca o justificare.
Va fi fiind ea proastă democraţia actuală, ceea ce nimeni nu contestă, dar de câteva mii de ani popoarele au învăţat(?) că nicio dictatură n-a fost în folosul lor.

Petru Tomegea