Această campanie electorală a scos în evidenţă subţirimea conceptului de politică externă în mintea candidaţilor şi a demnitarilor plătiţi din bani publici să pună în operă programe serioase de politică externă, singura şansă de relansare economică a României.
Însă, în loc de asta, am avut o bătălie electorală fără nimic sfânt, căci într-o ţară care se respectă politica de bună vecinătate, relaţiile cu alte state aparţin unui domeniu privilegiat, de înalt profesionalism, bunul simţ şi măsura interzicând neaveniţilor să deschidă gura aiurea. Căci o vorbă spusă aiurea, după cum s-a văzut adesea în istoria recentă a României, ne-a costat şi ne va costa. Miliarde şi miliarde de euro. De ce nu e tras nimeni la răspundere? De ce continuăm să fim nerespectuoşi la adresa altora, dându-le ocazia acestora să fie la rândul lor nerespectuoşi faţă de noi?
Nu învăţăm nimic de la alţii
Germania, Franţa, Anglia sunt democraţii respectabile, bazate pe cele mai puternice economii alături de SUA, China şi Japonia. Au cele mai puternice industrii deoarece nicicând vreun înalt demnitar nu a aruncat săgeţi otrăvite spre parteneri precum China, Rusia etc. Chiar şi în perioade conflictuale, economiile lor contractuale funcţionează la standardele proiectate.
În România, imediat după revoluţie, s-au început demersurile pentru integrarea euro-atlantică, pentru că asta a fost dorinţa unanimă a poporului român, sătul de comunism şi de relaţiile de tip „big brother” cu Uniunea Sovietică. Nimeni n-a avut curajul să vină să explice poporenilor cum e cu economia capitalistă şi cu libertatea comerţului, singurele în măsură să aducă prosperitate.
Laşitatea costă
Lipsa de curaj a noilor diriguitori de a menţine relaţiile economice reciproc avantajoase cu Rusia şi China, cu suratele de lagăr socialist, n-au mai permis retehnologizarea coloşilor industriali, unii încă pe profit. De aceea, n-au existat resurse pentru modernizarea industriilor, ca în Polonia, Germania fostă Democrată, Cehia… Frica de acuzaţiile de criptocomunism ne-a închis într-un cerc vicios: ne-am strofocat să ajungem mari exportatori pe pieţele hipersaturate şi sofisticate ale Occidentului, ceea ce ne-a costat imens, dar, concomitent, am pierdut pieţele de desfacere din Est. Am avut falimente, privatizări nereuşite, magazii de fier vechi.
Este adevărat că în foarte multe domenii, inteligenţa românească a reuşit să se impună în Vest, dar costurile tranziţiei au fost dintre cele mai mari: forţa de muncă supercalificată a migrat spre economia apuseană, educaţia şi cercetarea, motorul oricărei dezvoltări economice, nu dispun de resursele necesare, iar nivelul de trai a ajuns ultimul din UE.
Gogoriţa cu „vin ruşii!”
Începând cu campania electorală din 2004, gogoriţa cu reluarea relaţiilor tovărăşeşti cu Rusia a prins la electoratul nostru în mare parte lipsit de discernământ civic, aducând destule voturi Alianţei D.A. În perioadele intercampanii, gogoriţa e întreţinută caldă, fiind combinată cu alte scenarite de adormit copiii şi procese de intenţie împotriva inamicilor politici.
Pe acest fond fără de noimă, au venit declaraţiile prezidenţiale complet gratuite despre „Marea Neagră – lac rusesc”, ceea ce a dus la slăbirea echipelor de negociatori şi la scumpirea gazului metan. Pentru că lucrurile nu s-au liniştit, nici măcar nu mai avem relaţii contractuale cu marele producător, furnizarea gazului făcându-se prin intermediul unui consorţiu de firme vestice la aceleaşi preţuri, de nu cumva mai mari, ca în Paris, Bruxelles…
În loc de exemplu…
Acum din nou e scoasă gogoriţa de la naftalină, chiar cu o zi înainte de alegeri, când campania deja se încheiase: exact ca în 2004, preşedintele îi acuză pe liderii USL de întoarcerea spre tovărăşia cu Rusia şi China, în timp ce el se situează cică de partea poporului, împreună cu UE şi SUA.
Intrigat de relansarea unei astfel de acuzaţii puerile, cercetând faptele şi discursurile recente ale acestora, fie şi din campanie, n-am reuşit să descopăr absolut nimic: şi ei susţin în unanimitate relaţiile privilegiate cu UE şi SUA, niciunul necerând vreodată ieşirea din UE ori din NATO. Şi atunci, cui folosesc asemenea declaraţii gratuite?
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 