Ion I. Solcanu, Artă şi societate românească, sec XIV – XVIII,

Ion I. Solcanu, Artă şi societate românească, sec XIV – XVIII,

Apărut acum 8 ani la Editura Enciclopedică, studiul profesorului ieşean este rodul unei activităţi de câteva decenii. Deşi tradus în engleză în 2004, a rămas doar apanajul specialiştilor în istoria artelor religioase, fără a face cine ştie ce vâlvă în mediile noastre preocupate mereu de rating. În afara câtorva elogii adunate într-o carte voluminoasă dedicată Domniei Sale cu ocazia celei de-a 65-a aniversări, „Istorie şi contemporaneitate” (Junimea, 2008) de către universitarul sucevean Mihai Iacobescu, ceilalţi istorici n-au făcut exces de zel prezentându-i cărţile: Biserica Solca, monografie istorică şi artistică (Iaşi, 1977), Petru Rareş (Ed. Academiei, Bucureşti, 1977), Profesorul dr. Ilie Grămadă la 70 de ani (Iaşi, 1984), monografia Voroneţ (Iaşi, 1986), Romanian art and society (14-18thcentury) (Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2004), Artă şi civilizaţie în timpul lui Ştefan cel Mare (Ed. Coresi, Bucureşti, 2004), unele în calitate de coautor. Pentru că nicăieri în lume patimile politice nu întunecă raţiunea ca pe meleag carpatin. Or munca robace de cercetare a identităţii noastre culturale, mai ales bucovinene, făcută cu inimă de profesionist într-o vreme când ne închinăm globalizării şi consumerismului, trebuie totuşi apreciată la justa ei valoare.

Născut în Bogdăneştii lui Ion Hudiţă, eminent profesor, cu doctorat strălucit la Sorbona, deputat de Baia şi ministru ţărănist, satul copilăriei lui Spiru Haret şi de început al celebrei reviste de folcor „Şezătoarea”, a atâtor corifei precum Mihai Lupescu, ei bine, Ion Solcanu, şi el fiu de ţăran, şi-a dublat activitatea de la catedră cu aceea de senator şi chiar vicepreşedinte al Senatului, martie 1994 – noiembrie 1996. Fireşte, nu interesează aici motivele concurenţilor  dornici să-l vadă tras pe linie moartă, acelaşi lucru întâmplându-li-se şi altor cărturari eşuaţi în politică, ci o contribuţie esenţială la cunoaşterea artelor religioase şi repunerea în discuţie a unor idei dragi poporaniştilor şi protocroniştilor: să ne punem în lumină creaţia originală şi tradiţiile, să aflăm cât din arta noastră religioasă străveche e românesc şi cât e colportare, imitaţie, motive ori tehnici însuşite de la maeştrii picturii murale bizantine sau europene.

Dacă naţional-comuniştii din jurul lui Edgar Papu îi situau pe români la baza mai tuturor capodoperelor şi realizărilor tehnico-ştiinţifice mondiale, fie şi ca frondă la adresa opacităţii mediilor internaţionale care refuzau să abordeze măreţele realizări din Carpato-danubiano-pontica lor, profesorul ieşean pune aproape de fiecare dată lucrurile la punct: „pictorii bisericilor noastre medievale… au împrumutat din prezenţa cotidiană imagini” (p. 11), dar nu primatul ideii, al formei sau al motivului naţional interesează, ci aspecte ale dezvoltării civilizaţiei şi a culturii româneşti, în corespondenţă sau nu cu suratele lor est-europene, balcanice. De câteva ori analizele comparatiste ating şi sacrul imaginar occidental, dar, din păcate, aprecierea istoricului e complezentă: „Se poate afirma … că şi în acest domeniu (al drumurilor şi al transportului, n.a.), Ţările Române nu erau în urma statelor din apusul Europei” (p.62). Numai buna intenţie nu e suficientă. Până şi copiii ştiu că luxul trăsurilor şi instruirea vizitiilor vin de acolo, vezi terminologia folosită. Scoaterea unor fapte, fenomene din context economico-social nu s-a dovedit stimulatoare pentru evoluţia românească, în condiţiile în care între secolele VI şi XIII au luat fiinţă principalele Universităţi şi Academii în Irlanda, Franţa, Anglia… sprijinite pecuniar de marea nobilime, de monarhii. De atunci decalajul între est şi vest creşte tot mai frustrant.

Pentru istoricul ieşean, frescele, miniatura, broderia vechilor lăcaşuri voievodale ori boiereşti constituie izvoare nesecate de mărturii ale stilului feudal de viaţă, în ele aflându-se imagini stilizate ale uneltelor din gospodărie, păstorit, viticultură, pescuit, vânătoare, din meşteşuguri tradiţionale ca lemnărie, fierărie, din oştire, tipuri de armament, din etnografie şi folclor. Analiza lor detaliată, semnificaţiile prezenţei elementelor profane în imaginarul sacru evidenţiază nu doar fondul comun de civilizaţie europeană, uşor de probat prin apelul la tezaurul muzeografilor occidentali, dar şi la canoanele picturale bizantine ori bunul gust al zugravilor, ucenici ai altor zugravi, nu întotdeauna posesori de şcoli înalte.

Clivajul autohton-străin, aproape nesemnificativ în bibliografia occidentală, e specific culturilor în formare ca a noastră. Ca şi cum nu orice naţiune ar putea excela în vreun anumit domeniu artistic. În condiţiile în care cărţile religioase, sinaxarele, canoanele ortodoxiei vin din Bizanţ, din Grecia, prin Bulgaria şi Serbia ca şi primii pictori, discuţia poate uşor aluneca în partizanat. E greu de susţinut că dansurile, costumaţia, instrumentele muzicale prezente în iconografia murală sunt certamente româneşti când se ştie bine că lexemele cu care sunt desemnate provin din alte limbi. În plus, dansul în cerc, hora, brâul, cu sau fără batiste etc. le putem admira în toată splendoarea lor deschizând televizorul pe bulgari, sârbi, greci. Le-au avut, le au şi ei. Nu mai bine am vorbi de nuanţe, variante sau mai degrabă despre eleganţa mişcărilor, a formelor şi a culorilor? Pentru o eventuală re-ediţie, sunt de reţinut şi câteva aspecte gramaticale, începând cu titlul: adj. „românească” trebuia să fie la plural căci nu numai societatea e românească, ci şi arta; articolul genitival se repetă în faţa fiecărui substantiv: „portul agricultorului şi [al] păstorului”(p.132) etc.

Însă ţinuta grafică a lucrării este excelentă. Rar ţi-i dat să vezi aşa ceva. Cea ştiinţifică, aidoma: listă de abrevieri, note bibliografice, explicative la fiecare capitol, rezumate în română, engleză şi franceză, iconografie şi bibliografie, toate cu o acribie demnă de imitat.

Petru Tomegea

Calul troian

Prin vara lui ’91, filosoful yankeu Francis Fukuyama predica sfârşitul istoriei şi moartea ideologiilor. La noi tocmai se sfârşise o istorie, dar următoarea nu avea să purceadă sub semnul catifelei, al lalelelor ori al rozelor, ci al trandafirului însângerat. Nu s-a aflat de ce. Cât despre ideologie, cea mai (in)umană şi perversă dintre ele şi-a dat duhul odată cu transferul în mentalităţile colecti(vist)e. Numai că şi de această dată, parcă pentru a recupera terenul pierdut, ne-am dovedit originali: în locul religiei ceauşeşti unice, ne-am trezit că mai toate ideologiile din spectrul universal se (re)născuseră, în beţia victoriei, prin ganguri, pe stradă, printre mitingişti, ca imediat să se boteze la starea civilă, dar niciuna nu s-a dovedit viabilă. Transfuziile repetate cu sânge european n-au reuşit să le menţină pe picioare. Biruinţa lui Fukuyama, indubitabilă, a avut consecinţe nefaste pentru partitocraţia valahă: aflată în pană de idei şi programe înălţător-aglutinante, s-a aciuat în jurul unor lideri tari alcătuind găşti hrăpăreţe şi degrabă vărsătoare de conflicte inter- şi intrapartinice. Li s-a zis ciolaniadă şi aşa-i rămâne  numele în vecii vecilor amin.

La nici patru ani după, politologul Samuel Huntington ne-a trezit din somnul raţiunii cu altă teorie, de data asta înfricoşătoare: iminenta „ciocnire a civilizaţiilor”. Asta venindu-ne mănuşă chipului şi asemănării noastre. Ba ne-am dovedit originali cu totul, chiar avant la lettre – ciocnirile astea hălăduiau pe meleag carpato-danubiano-pontic de când hăul. Până şi Herodot ştia de ce. Prima ciocnire a fost cu anticul cal troian al aheilor dornici să termine odată războiul de 10 ani şi să se întoarcă acasă vii la neveste şi copii. Dacă opera vicleanului fiu al lui  Laerte a fost un cal măreţ şi, cumva, nobil, în burta lui pitindu-se cei mai bravi danai, a românilor a fost un catâr sfidelnic ciugulind din palma revoluţionarilor visători. Însă din ditai burdihanul său umflat de pâine cu rumeguş şi salam cu soia s-au furişat pe înserate teroriştii care trăgeau din orice poziţie, dar nu ca să cucerească cetatea, care oricum era a lor, ci să ne abată atenţia. Aşa că, în naivitatea noastră strămoşească, n-am observat cum, ziua miaza-mare, bişniţarii-termite din anexele pcr şi-au dus la îndeplinire misiunea prescrisă de a înhăţa puterea politică şi economică prăpădită de îndelung regretatul Ceaşcă cel Fraier & co. Găbjirea puterii şi execuţia vajnicei industrii socialiste cu pivotul ei constructor de maşini, căreia i-au zis în scârbă magazie de fiare vechi, au mers după cum s-a planificat din vreme. Interesant e că azi batem din drâmbă a pagubă, dar abia aşteptăm să ne lipim de plicurile şi găleţile lor pline cu daruri à la grecque în schimbul votului. În loc să le asfaltăm autostrada spre Ocnele Mari.

Victoria lor a trecut neobservată de poporeni, de aceea catârii troieni s-au învulpit, înmulţindu-se peste poate. Doar la câteva luni, ortacii mironcozmişti veniţi cu ditai locomotiva troiană au salvat onoarea întinată de opoziţie punând stăpânire pe universităţi, redacţii, pieţe şi pielea studenţească, numai bună de dobă. Iată că ideologiile universale nu prea fac purici la noi, dar strategia politică ahee a fost mintenaş însuşită de bărbaţii de stat. Te pomeneşti c-om fi fiind urmaşii lui Ulise, iar cineva ne ascunde adevărul. În loc de creştin-democraţie, socialism, social-democraţie, liberalism ne-au picat din pântecele cabalin diriguitori unul şi unul, milionari mai ceva ca pe Wall Street, pensii multe şi dodoloaţe, ajutoare la tot românul, securişti de zece ori mai numeroşi ca la yankei, legislaţie atât de stufoasă, că nimeni nu-şi mai bate capul s-o aplice. Cine să lupte cu astfel de creaturi lăbărţate?

După aşa izbânzi răsunătoare, stratagema troiană a devenit politică de partid şi de stat. Pe plan naţional s-a împletit cu tactica hărţuielii din vorbe, pe maidanele TV. Încet-încet, bătălia a căpătat accente spectaculos-circăreşti, de pe marea scenă mutându-se în provincie, până în ultimul sătuc, iar catârul învulpit cu ceva ani în urmă s-a tot reciclat până s-a porcit cu totul. Războinicii nu se mai încontrează în văzul lumii cu paloşe ori puşcoace, ci se bat în funcţii, averi, ţiitoare şi partide. De primele mai aflăm câte ceva de ici – de colo, dar despre partide, ioc. De aceea, descoperirile următoare le dăm mai cu fereală.

Primii au încurcat-o ţărăniştii care se trezeau cu catâri troieni plantaţi oportun în curte de Catârgiul Şef. Când le era lumea mai dragă, le şi pica din senin o trădare, două, trei…, până când numărul acestora se gogoşase mai dihai ca al membrilor. Ani buni moartea i-a căutat pe acasă. Norocul lor că s-au răzleţit. Între timp, combatanţii ţărănişti pohtitori de paiéle îşi pierdură averea şi armele la barbut pe Podul Mogoşoaiei. Şi-aşa le-ar fi folosit să-şi scoată ochii unii altora. Măreaţă biruinţă! Meşter cârmaciul! Prada a fost moşia creştin democraţiei, numai că biruitorii n-au fost în stare s-o are din cauza fricii de spectrul Seniorului Coposu. Că de ruşine nu poate fi vorba.

Ca să fie în formă, oştenii au nevoie de confruntări mereie. S-au îmbarcat grabnic în pântecele cailor troieni uitaţi prin grădinile liberale din timpul tinereţii lui Secu cel Neadormit. Îi dârlogesc în buiestru reuşind să le zălogească vrăjmaşilor ba o căpetenie, ba un baronet. Cu tot cu harnaşament. Hainirea se produce la ore de vârf, iar hiclenirea bubuie în pacea week-end-ului. Bătălia s-a însufleţit recent cu un fapt nostim: cică unul dintre viteji şi-a zăuitat Catarama în tabăra adversă. Să te ţii de fălci de râsete. Cu ea voiau să-i dea pe brazda puterii pe liberali. Iar în cetate să nu mai fie decât albăstrele inodore în pălăria buciumaşilor portocalii.

Dar cui face, până la urmă, facă-i-se. Priviţi mândreţe de cai troieni upgradaţi la zi pe un fond albastru moşiliesc în Romexpo la al Geoană-lea congres!

Petru Tomegea

Morbul neîncrederii

Cine vrea să-şi facă o părere corectă despre politică şi politicieni în România nu se poate baza pe doctrine, nici pe programe, înţelese doar ca simplă publicitate electorală, nici măcar pe dihotomia dreapta – stânga întrucât voturile se câştigă mai ales cu promisiuni populiste de o parte sau de alta, ca la iarmaroc,  adjudecându-şi marfa, adică voturile, cine promite mai mult. În fapt, între promisiuni şi guvernare nu pare să mai fie vreun fel de legătură. Se ajunge la putere pe partea stângă şi, sub presiuni externe, se mărşăluieşte agale, volens-nolens pe partea dreaptă. În general, s-a practicat discursul dublu.

Întotdeauna, marile bătălii electorale s-au desfăşurat pe tărâmul încrederii. Cuvântul acesta sintetizează într-un anume fel tipologia noastră psihică, observată încă din antichitate nu numai de către Herodot, alegaţii pe care mai toţi istoricii le ocolesc cu bună ştiinţă pentru că puţini citesc o carte dacă adevăruri dureroase le sunt trântite în faţă, iar nouă ne cam place să ni se gâdile orgoliile. Însă neîncrederea stă la baza tuturor nenorocirilor noastre, cu excepţia calamităţilor naturale, românii uitând că unirea face puterea.

De remarcat că nici o altă limbă romanică nu mai posedă cuvintele: „a (se) încrede”, „încredere”, ci confidentia (lat.), confiance (fr.),  fiducia (it.), iar engleza trust, celebru prin conotaţia economică, doar germana şi limbile slave îşi formează identic termenul: trauen > Vertrauen, béрa > dobépue. Aşadar, românii şi-au creat alt termen pentru sensul în discuţie fie din cauza pierderii, fie ne mai înţelegând originarul confidentia, în latină neexistând *incredo. La o analiză atentă, se descoperă discrepanţe semantice între rom. încredere şi lat. confidenţia, fr. confiance, ori it. fiducia.

Raportarea la încredere – neîncredere permite observaţii tranşante: formaţiunile politice existente au ca liant încrederea între membri sau un substitut primitiv al acesteia conferit de putere (avantajul ori promisiunea sa, principala sursă a corupţiei edemice, n.a.), iar celelalte, câteva sute, în care sămânţa neîncrederii a rodit copios, deşi cu programe înălţătoare, au dispărut sau agonizează. Au rezistat după revoluţie cu notorietate, PNL-ul, după îndelungi bătălii interne, sciziuni, (re-)unificări, PNŢCD-ul, 10 ani, şi PSDR, înghiţit de PSD-ul de azi. Celelalte sunt derivaţii ale mult hulitului FSN. Unele apar fantomatic doar în campania electorală, fără alt rol decât acela al tulburării apelor şi aşa poluate. UDMR-ul este o asociere / aglutinare civic-maghiară consecventă.

La început, încrederea s-a datorat carismei unor (re)fondatori notorii: Radu Câmpeanu, căzut devreme în dizgraţia românilor din cauza atitudinii ireverenţioase faţă de familia regală şi a seducerii de către putere, seniorul Corneliu Coposu, Sergiu Cunescu, apoi Petre Roman, Ion Iliescu, acum cu rol decorativ. Vremea liderilor carismatici trecând, vezi cazul reactivării dlui Geoană, astăzi ar trebui să ne apropiem timizi de realitatea europeană, aceea a asocierii în jurul unor idei, al unor programe.

Neîncrederea şi nu neapărat incompetenţa au determinat căderea guvernelor Petre Roman, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Emil Boc şi cât pe ce Călin Popescu-Tăriceanu, ci şi proasta comunicare în sânul coaliţiilor ori cu masa mare a publicului. Dacă ultima e perfectibilă prin studiu, prin apelul la specialişti PR, trendul negativ al încrederii – neîncrederii are la bază cauze profunde ţinând de sfera psihosociologiei colective: lipsa maturităţii social-politice şi a temeiniciei aşezărilor noastre democratice, nerespectarea cu onoare a cuvântului dat şi a contractului, inclusiv public-social, inaderenţa statornică la un ideal, fie şi pe termen scurt, înţelegerea distorsionată a regulilor, normelor, legilor, bune doar când ne avantajează etc. Pe un asemenea teren instabil, s-a dezvoltat o încrengătură parazitară devenită rapid sufocantă din care nu vor dispărea prea devreme corupţia endemică, nivelul scăzut de trai, subfinanţarea învăţământului şi a sănătăţii şi nu în cele din urmă manipularea, malversaţiunile politice. Climatul acesta insalubru permite unor pescuitori în ape tulburi să provoace căderi de guverne ca în  ţările lumii a treia, să atragă puterea şi opoziţia în periculoase jocuri imorale, să abată atenţia de la problemele grave cu care se confruntă societatea, să prelungească insuportabil o tranziţie păguboasă.

Răul are însă rădăcini mai adânci. Provocat de lipsa apetitului pentru curăţenie moral-juridică, convieţuind pe scena politică alături de actori bine intenţionaţi într-un melanj greu decelabil, răul rămâne o consecinţă a moralităţii politice îndoielnice, a unei puteri juridice neperformante, a absenţei unei legi a lustraţiei, a îngrădirii accesului la adevăr şi informaţie.

Eradicarea răului poate fi ajutată şi de un sistem educaţional eficient, nu numai pentru şcolari, ceea ce ne-ar da dreptul de a spera.

Petru Tomegea

Spiritul democratic

Un fost preşedinte, băgat în istorie de ortacii răsăditori de rozacee în Piaţa Universităţii, le bătea deunăzi obrazul celor „de la butoane” că s-ar fi abătut de la spiritul democratic. Bietul! Se îmbăta cu apă rece. Să fi fost aşa ceva vreodată pe Podul Mogoşoaiei? Greu de crezut. Cu ce se va fi mâncând? Va fi fiind spiritul ăsta la fel de întortocheat ca linia comunismului de pe care  sărea locomotiva ideologică după cum bătea crivăţul moscovit? Instaurarea unui atare spirit ar fi devenit eveniment epocal şi s-ar fi scris în presă. Din păcate, n-a fost cazul.

Dar ideea merită discutată. Fiindcă spiritul democratic ţine de un mod complicat de organizare a regimului, de cultură, de civilizaţie politică, iar acestea se învaţă la şcoală. Din cărţi. Cărţile fiind prea multe, grele de înţelesuri, iar şcoala, ruşinoasă de la anumite vârste, mai toţi politicii noştri ard etapele, sărind direct în înaltele jilţuri. Atât de înalte, că ne văd pe noi, poporenii, mici de tot. Insignifianţi. De aceea, le căşunează mereu să simplifice toată poli(to)loghia, să o înlocuiască pe nepusă masă cu regula de trei simplă: „puterea sunt eu”. Nu vă grăbiţi. Chestia asta nu le vine de la Regele Soare, cum ar fi normal, ci de la pohta bolnavă de mărire ce-o pohtesc. Bagajul lor ideologico-politrucic e unul sărăcăcios, de criză. Dar se pricep de minune să fure cloşca de pe ouă fără să cârâie, să facă din cal măgar şi viceversa, să ia de nevastă o cocotă bătrână zicând prostimii că e fecioară, să semnalizeze dreapta, la modă, şi  s-o cotilească la stânga după voturi, să-şi facă parte din partea noastră, ca Ilie cel cu Pălărie, adică din puşculiţa bugetară. Curtează pe faţă frumoasa şi atotpromiţătoarea zână a democraţiei, dar pe din dos aleargă la bordel. Nu e vorba de Casa de Piatră. Măcar acolo ar fi putut învăţa să facă un ban cinstit.

Pe deasupra, câţiva sociologi, fie străini, fie de-ai noştri, scăpaţi ca prin minune de atacuri energetice mov ale unor mame Omide balaoacheşe siberiano-căzăceşti, bagă otova politichia românească în oala culturii politice parohiale. Ca pe vremea lui Moş Ion Roată. Însă fără unire. Motivul? N-au aflat pe teren urme de interes naţional, nici vestigii ale fostelor agende publice puse în operă, ci politici de trib, de gaşcă, de clan, de baroni, moguli şi alte bâzdâganii ţinute zălog din întunecatele zile ale lui Papură Vodă. Aleşii, funcţionărimea, şefimea se întroloacă în oşti opuse, ai noştri şi ai lor, iar schimbarea steagului e categorisită drept trădare. Ca la război. Războiul multimilenar al nimicniciei valahe. Pentru plătitorii de biruri se mizează în continuare pe pasivitate, propovăduindu-ni-se ascultarea, supunerea, adică o vasalizare a comunităţilor locale, tot mai dependente de umorile pixului baronesc. Trebuie să jucăm toţi după străvechiul adagiu, „un partid avem şi-o ţară”. Atâta ţin minte de la învăţământul politic de altădată, atâta fac. Bineînţeles că fondul acesta al creşterii autorităţii centrale e ascuns sub hlamida ţipător colorată a modernizării statului, a reformei administrative, a organizării neapărat „superioare” a vieţii sociale în beneficiul tuturor… Paşte murgule iarbă verde.

Or spiritul democratic presupune încredere, cultură participativă, educarea civismului, dezbărarea de vetustul paternalism, stimulat cu pomeni şi mită electorale. Ar fi trebuit să fim deprinşi cu regulile democratice, educaţi în spirit civic, să avem iniţiative, să ne hotărâm singuri viitorul, să luăm împreună decizii curajoase, să ne asumăm prezentul alături de comunitate, sau măcar să fim conştienţi de importanţa actului votării. Or despre acestea se bate apa-n piuă zi şi noapte la talk-show-uri încrâncenat-vitejeşti, semn că nu se vor pune-n operă veci-pururi. Se feresc ca nefârtatul de tămâie să prevadă asemenea programe pentru adulţi, ca nu cumva, Doamne fereşte, să ne înţelepţim prea tare şi să piardă Măriile Lor sufragiile.

Aşadar, spiritul democratic nu ţine numai de arta democraţiei şi de libertăţile individuale, ci şi de morală. Şi „unde nu e morală, vasăzică…” dăm de nenea Iancu, cel ce, iată, nu se poate hodini nici azi în câmp cu verdeaţă.

O altă sursa a răului e (ne)democraţia internă de partid. Împricinaţii se laudă că ar fi cal bălan, numai că înhamă la căruţă aceeaşi mârţoagă răpciugoasă. De la ea s-au molipsit şi instituţiile, organele, agenţiile de stat. Fiecare mahăr vine în partid cu ce are mai trebuincios, comilitoni, parteneri de afaceri, rude, cu echipa de zgomote, adică de şantaj, cu tribul său de cumetri şi naşi. Cârdaşii execută fără crâcnire poruncile căpeteniei, se constituie în  grup de presiune, se fac stăpâni pe întreg partidul, cu tot cu doctrina uitată prin sertare prăfuite. Negocieri la lumina zilei? Mai bine târguială. Pe sub mese. Pe după colţuri. Ce-mi dai ca să-ţi dau. Când pun la cale mătrăşirea cuiva, tratativele se duc la budă. Dacă desaga cu funcţii se goleşte, se mută la altă formaţiune, mai cu seamă la putere. Să aibă şi pâinea şi cuţitul. Până rad tot. Însă asta n-ar recunoaşte-o, să-i pici cu ceară. Să se fi interesat cineva de spiritul democratic, ori de alt spirit, în afara celui scoţian, şi nu s-a auzit până acum?

Tevatura de mai sus dă în clocot la câştigarea alegerilor. Atunci, cârdăşia de partid se caţără în instituţiile hărăzite prin algoritm, iar subordonaţii şi-i aleg doar dintre oamenii proprii, loiali până la slugărnicie, buni executanţi, verificaţi în timp. Yankeii le zic yesmeni. Nu-i întreabă nimeni de profesionalism ori de expertiză, chit că pe contribuabili îi va ustura spinarea. La scadenţă, vor da vina pe dama Politică, pe moşteniri. Ca apoi s-o ia de la capăt. Numai spiritul democratic rămâne vorbă degeaba.

Petru Tomegea

Miasmele trecutului recent

Apărut în aceeaşi editură, Universalia, ca şi Timpul dărâmării, timpul zidirii (4 vol., 2002), masivul studiu al preşedintelui Constantinescu, Adevărul despre România, 2004 (600 p.) trebuie să se afle în atenţia politicienilor, a candidaţilor, a organelor de anchetă şi a jurnaliştilor înainte de a vorbi despre democraţia românească. Mărturiile autorului coroborate cu investigaţiile specialiştilor, atât ai fundaţiei cât şi ai unor jurnale curajoase, au scos la iveală adevăruri foarte dureroase pentru români: unele fenomene politice au constituit grave atentate la democraţie, la libertate, la statul de drept, iar cele economice n-au ieşit decât în mică măsură din sfera găştilor de pradă atât de bine încuibate după decembrie ’89.

Primind în 2004 spre lectură şi dreaptă cinstire un exemplar de uz intern (ediţie pilot), îndelungul răgaz ne-a permis o radiografie atentă a situaţiilor politice şi economice ţinând de realitatea criminalităţii, a infracţionalităţii ultimilor 20 de ani, spre a descoperi unele din motivele tranziţiei prelungite peste posibilităţile noastre de a suporta. Deşi cititorul s-ar fi aşteptat la o pledoarie pro domo, cu atât mai mult cu cât este avertizat încă de pe supracopertă că autorul este „un preşedinte în război cu mafia securisto-comunistă”, un adevărat „război de eliberare a ţării cotropită(sic!) de minciună şi subjugată de o clică coruptă şi arogantă”(p. 10), lucrurile stau însă altfel.

Amplul studiu este alcătuit după toate regulile şi cutumele ştiinţifice ale istoricului, relevând adevăruri de necontestat despre corupţia de stat, despre revoluţie şi mineriade, despre starea economică, relaţiile externe, despre degringolada societăţii româneşti şi chiar, paradoxal, „adevărul despre minciună”, cu alte cuvinte, despre manipulare. Mediile, mai cu seamă presa scrisă şi electronică, ne bombardează în ritm tot mai alert cu asemenea fărădelegi, dar tabloul zugrăvit de domnul Constantinescu este unul „terifiant”, adresându-se în primul rând „victimelor minţite sau înfricoşate”. Documentele probatorii, anexele şi bibliografia reprezintă probe evidente în baza cărora orice anchetator ori acuzator poate aduce în faţa instanţei faptele incriminate cu tot cu făptaşi. Într-o societate normală.

Despre revoluţie aflăm, ceea ce bănuiam toţi, că a fost o lovitură de stat, „maestru de ceremonii” fiind Victor Atanasie Stănculescu, cel  care-şi asumă(?) puterea în stat încă înainte de fuga dictatorului şi a sinistrei, după ce nu se ştie cine „l-a sinucis” pe Milea, umblând apoi cu disperare după Ion Iliescu & comp. pentru a-i pune pe locul „pregătit” din vreme. Urmează „revoluţia în direct”, spectacol regizat de Sergiu Nicolaescu. În timp ce bieţii tineri, în numele libertăţii, îşi dădeau viaţa în mâinile teroriştilor „care trăgeau din orice poziţie”, diversiune demnă de cartea recordurilor, ţara este repusă pe aceeaşi linie pe care mai stătuse o jumătate de secol, cu mare grijă să nu se prindă mulţimile din stradă. Show-ul generalilor Guşă şi Vlad vorbind în direct la telefoane ale căror fire fuseseră tăiate ţine de teatrul absurdului. Atunci când s-a auzit prima dată „Jos comuniştii!”, a şi-nceput să curgă sânge nevinovat. „Revoluţia” se înfăptuise(!) odată cu înlăturarea comandantului suprem, „Ceauşescu nu mai e!” În rest, nu i-ar fi deranjat nimic. De terorişti… numai de bine. Imediat s-a trecut voios, ca în jocul copiilor „Ura, ţăranul e pe câmp!” la recuperarea tuturor aparatcicilor care nu s-au declarat încă „dobitoci”. Documentele şi informaţiile întregesc acest scenariu al ruşinii încât îţi vine să-i căinezi pe bieţii istorici nevoiţi să le spună totuşi ceva cât de cât demn(!) urmaşilor.

Structura cărţii este una neobişnuită în publicistică. Capitolele de bază se numesc „adevăruri”: „ADEVĂRUL 1. Despre corupţia de stat şi crima organizată din România”. După un prolog scurt, expune „teza”, apoi „defineşte problema”, prezintă faptele precum dispariţia flotei, băncile devalizate, mafia petrolului, îngrăşămintele chimice, ţigări – alcool, mafia arabă, vămile, tranzacţiile imobiliare,  încheind cu „demonstrarea tezei” şi concluzii. Ca orice studiu ştiinţific ce se respectă. „Adevăruri” sunt mai toate problemele controversate ale societăţii româneşti în tranziţie nonstop.

După re-lectura acestei cărţi mărturisim cu mâna pe inimă că ne este şi mai frică. Pentru că s-ar putea să fie adevărate „tezele” cu tot cu demonstraţii şi concluzii, cu atât mai mult cu cât cei vizaţi nu au avut nicio reacţie emoţională la asemenea dezvăluiri dureroase. Dacă un candidat avertiza mai demult puterea că „nu puteţi voi fura cât putem noi vota”, se pare că acelaşi tip de concurenţă a fost şi singura preocupare „reală” a politicienilor, a oamenilor de afaceri în ultimii 20 de ani, aceea de a minţi, de a înşela, de a fura banul public. Ca-ntr-o ţară de margine. Mineriada din ’99 a arătat nivelul de „maturitate” a clasei politice româneşti, încercarea de schimbare prin forţă a regimului Constantinescu, în total dispreţ faţă de statul de drept şi voinţa electorală manifestată la urne, prin manipularea de către opoziţia de atunci a unei categorii de amărâţi ai sorţii care-şi pierduseră privilegiile ceauşiste, obligând statul la cheltuieli imense, nicicând recuperate. Ca dovadă că nu se învaţă nimic, nici măcar din greşeli, realizarea recentă a unei alte majorităţi decât aceea ieşită din urne cu largul concurs al unui grup de transfugi şi excluşi din alte partide… Mulţi cu dosare grele.  Nefuncţionarea justiţiei, legislaţia ambiguă nasc monstruozităţi.

Poate că lucrurile sunt mai grave decât le ştiam noi dacă fostul preşedinte nu vede eliberarea ţării de sub jugul mafiei decât printr-o mişcare populară, fie ea şi partid politic. Multe afirmaţii ale mediilor actuale confirmă concluziile studiului de faţă, cartea fiind mereu necesară.

Petru Tomegea

Birocraţia românească

Birocraţia e făcătoare de ţară. Naţiunile occidentale au atins nivelul actual de civilizaţie şi bunăstare graţie unor birocraţii şcolite şi eficiente. Opusul acestora poate fi studiat în România. Oricât am detesta-o, e intermediarul între noi şi statul întrupat de ea. Acoperă integral vârsta cetăţeanului, inclusiv perioadele intrauterină şi … postmortem.

Se cunosc multe tipuri de birocraţii, dar a noastră e şleampătă de la origini până în prezent, iar viitorul se înscrie pe aceleaşi coordonate. Cea importată de Carol I şi continuată de Ferdinand, avându-l ca genitor pe celebrul Otto von Bismarck, primul ministru al Kaiserreich-ului, a reuşit să disciplineze cumva funcţionărimea, permiţând românilor să-şi desăvârşească idealul de unitate naţională şi să ajungă o entitate europeană de sine stătătoare. Se baza pe respectarea regulilor şi educarea încrederii în cetăţean. Căci el era statul. În doar şase decenii s-a putut respira europeneşte, demonstrând că, la Porţile Orientului, se poate construi o patrie normală. Urme ale ordinii şi disciplinei prusace se mai află şi azi în organizarea cadastrală a Bucovinei şi a Ardealului. Cine vrea să admire caligrafii gotice impecabile şi hărţi teritoriale precise n-are decât să deschidă impresionantele volume, catagrafii.

Comuniştilor nu le-au convenit regulile şi au aruncat-o la gunoi, importând modelul sovietic al birocratului care calcă de şapte ori într-un acelaşi loc iar superiorul îl talonează mereu suspicios. Cetăţeanul a fost substituit cu „capul de locuitor” şi cu membrul de partid, iar încrederea în om şi în cuvânt a dispărut odată cu întocmirea fişelor de cadre. Nu erai membru pcr, nu aveai drepturi, ci numai obligaţii. În loc de încredere, s-au legiferat suspiciunea, izolarea în propria carapace. Ca să nu tânjeşti după lumina libertăţii, ţi se cereau mereu hârtii, acte, dovezi, confirmări, adeveriri, certificări, actualizări, reveniri, cópii simple, duble, triple, dosare ici, dosare colo etc. şi pentru vii, şi pentru morţi. Pentru naştere, înmormântare, boală, sănătate, casă, scaun, găină, vacă, plug, pământ, fântână, gard, apă şi aer, drum şi copac, şanţ şi budă… Mai mult, birocraţii deveniseră un fel de supraveghetori şi temniceri ai unei populaţii gregare mânate cu biciul poliţiei politice şi al delaţiunii spre „ţelul suprem”. Noianul de hârţoage a stârnit reacţii de un comic aparte: apăruseră ironii la adresa aşa-zisei DMH (direcţia de mişcare a hârtiilor), sau scheciuri satirice ale actorilor curajoşi. Urmate de râs albastru.

Am participat cu entuziasm la revoluţie, evident, în faţa televizorului, ca orice provincial, cu gând că vom scăpa de hârţoage. Stupoare! În loc de una, se cer mai multe, mape, volume cu acte. Dar acum toate costă. Ceea ce într-o ţară normală se rezolvă pe loc, la noi durează o lună, două, trei… sau două decenii pentru decizia instanţei de a reintra în posesia drepturilor, a moştenirii, a bunurilor luate cu japca de comunişti. La care primarul priveşte scârbit, trimiţându-te din nou la tribunal. Vrei să înfiinţezi o firmă, să dezvolţi o afacere? Câteva luni bune aduni aprobări. Vrei să faci o casă? La fel. Vrei să-ţi înscrii copilul la…? Zeci de zile de lucru pierdute pe la uşile birocraţilor. Vrei operaţie, pensie, vrei un credit, trebuie aprobare de la…, trebuie să completezi formulare, să aduci adeverinţe de la …, toate certificate, aprobate, verificate de… şi apoi mai vorbim (decalogul mitei). Cum să nu te laşi păgubaş?

De ceva vreme s-au introdus instrumente moderne, carduri de sănătate, de pensionar,  carnete de…., baze de date. Ei şi? Aduci mata adeverinţă de salariat. Trebuie vizată la DSP, la  direcţia cutare, de primar, de şefi şi şefuleţi, nu contează că locuieşti la sute de km, trebuie apoi iar şi iar verificată, certificată, acceptată de… Mori cu zile. Instituţiile nu mai au loc de arhivare, se sufocă în hârţoage, iar în birouri cu greu te mai poţi strecura printre mese, calculatoare, imprimante, dulapuri cu mii de dosare şi oameni asudând din greu să înregistreze, clasifice, repartizeze, să care bibliorafturi. În timp ce la uşă, afară, pe ploaie, pe vipie, pe ger de crapă pietrele, aşteaptă cozi lungi de zeci, sute de contribuabili, ca pe vremuri, la butelii, pâine, lapte, carne…

Însă discursul politic e plin de bune intenţii. Se reformează statul. Ca întotdeauna la noi, se începe de sus. Cu Senatul. E în plus. Serviciile secrete, nu. Chiar dacă sunt de 10 (zece!) ori mai populate ca temutul MI 5. Se cutremură săracii paşoptişti şi unionişti! N-au intuit ce urmaşi vor avea. De birocraţie însă nu scăpăm. N-are nimeni habar cum. Mahării zilei nu stau la cozi. Nu umblă cu dosare. Afacerile? Între patru ochi. Mâna pe bani şi ochii la uşă. Îşi fac operaţii, îşi îngrijesc sănătatea doar în renumite clinici occidentale, pe sute de mii de euro, deşi unii n-au dat un ban la CAS, iar în spitalele româneşti plătitorii de taxe şi impozite îşi cumpără mâncarea, medicamentele… Între firme, societăţi comerciale şi fisc, primărie, instituţii cresc munţi de hârtii, iar munţii de piatră rămân golaşi. Avem tot mai puţine păduri „per capita”.

Capitaliştii adevăraţi, nu pârâţi, au început reforma de jos. S-a renunţat la formularistica inutilă concomitent cu informatizarea. Mâncătorilor de timp bun de lucru, spoliatorilor de bani degeaba de la contribuabili, miilor de şefi, şefuleţi ocupaţi cu plimbatul hârtiilor, plicurilor, cu şedinţe multe şi dese, cu telefoniada cu sau fără fir, oprită doar de cataclisme, li s-a dat altceva util de făcut. Acum, în ţările anglo-saxone, creditul, aprobarea, serviciile etc. vin prompt în urma unui simplu telefon ori Mail. Nu vezi oameni cu dosare, nici cozi la plata impozitelor, la niciun fel de plată. Nu eşti legitimat pe stradă. Îţi poţi declina doar identitatea. Dacă ţi-o declari în fals, te priveşte, dar suferi rigorile legii. Iar legea nu e glumă pentru nimeni.

Petru Tomegea

Noapte bună, copii

Amintirea acestei emisiuni antedecembriste mă urmăreşte simptomatic şi acum. Semnificaţia titlului inducea un mesaj subliminal tinerei generaţii, să aştepte în linişte, cu răbdare că timpul şi tovarăşii le vor rezolva pe toate.

Totuşi posturile de radio şi televiziunea rezervau, e adevărat, tot mai greu, aproape 10 minute zilnic micuţilor, şi nu numai, în care poveştile, chiar că de adormit copiii, erau ascultate cu atenţie. În plus, se căutau cu înfrigurare revistele, de multe ori colorate, „Arici-Pogonici”, „Luminiţa”, făcute dispărute în ultimii ani de dictatură. De „Cutezătorii” sau de altele asemănătoare, altă dată. În şcolile mai pretenţioase apăreau diverse caiete de creaţie, cele mai multe simple însăilări proletcultiste sau făcături naive. Era totuşi un exerciţiu. Bibliotecile, pe lângă rafturile garnisite din belşug cu tomurile roşii, luxoase şi numeroase ale tovarăşilor „tătuci”, „savanţi” de la noi ori de aiurea, ofereau copiilor o literatură (foarte multă politizată) destul de bogată, fapt îmbucurător pentru profesorii de specialitate. În lipsă de altceva, se citea mult.

Oricine poate remarca sărăcia extraordinară a vieţii spirituale nu numai a tinerilor, ci şi a noastră. De multe ori şcoala făcea adevărate artificii pentru compensare, fapt uitat azi. Refugiu se putea găsi totuşi în lectură, muzică şi filme cu condiţia de a “face rost”.

Ei bine, dacă autorităţile americane au recunoscut că nu pot eradica sărăcia şi nici îmbunătăţi rezultatele la învăţătură în Washington D.C., (după o carte a lui Francis Fukuyama), în România nu numai puterea politică, ci întreaga societate ar trebui să-şi mărturisească cinstit păcatul că nici măcar nu au încercat să se preocupe de tânăra generaţie. Ca dovadă, e/i/migraţia masivă. Cândva, Brucan era supărat pe autorităţi că niciodată după revoluţie, cu o mică şi trecătoare excepţie (Marga), nu a existat un proiect de modernizare şi susţinere financiară serioasă a acestui sector, că oamenii politici nici măcar nu iau în serios dezvoltarea învăţământului, a culturii şi a cercetării autohtone, chiar dacă prin lege ele constituie priorităţi naţionale, aşa că economia, nivelul de trai nu se pot pune pe picioare de la sine.

Fiindcă după ’89 nu numai că nu s-au schimbat multe, dar au dispărut până şi lucrurile care mai atenuau cât de cât vidul cultural, făcându-i pe copii să suspine după emisiunile şi revistele părinţilor lor. Astfel fondul de carte al bibliotecilor, neînlocuit la timp, aproape că şi-a epuizat resursele, s-a diminuat, s-a uzat fizic şi moral; de reviste bine făcute, nici vorbă, iar emisiunile pentru copii, în afara desenelor animate, nici atât. Noroc de posturile TV de tip Discovery, Animal Planet, National Geographic, noroc de Internet şi de jocurile pe calculator, mari consumatoare de timp şi energie. Dar nu pentru toţi tinerii. Pe lângă site-uri cu care îţi pierzi vremea degeaba, apar şi multe altele inteligente ce cultivă acuitatea şi rapiditatea observaţiei, inteligenţa şi chiar anumite trăsături de caracter. Este fără temei aprecierea multora că după revoluţie a dispărut pofta de a citi, căci setea de informaţie, atunci cea mai frecventă motivaţie a lecturii, nu arta literară, cum ar fi fost normal, poate astăzi fi satisfăcută prin alte mijloace mult mai ieftine, mai rapide şi mai atractive. Cine vrea artă literară citeşte cărţi de literatură.

La o analiză sumară, se observă că piaţa are o ofertă abundentă în domeniul literaturii pentru copii şi tineret, multe dintre marile creaţii universale, arareori cele româneşti, pot fi achiziţionate de pe tarabele de oriunde, preţurile însă sunt prohibitive, iar reviste de tipul „Din lumea poveştilor”, „Terra”, ori  „Bravo”, cu o audienţă aproape de 0, nu reuşesc să le satisfacă pretenţiile şi pasiunile.

Jurnalele şi săptămânalele noastre social-politice nu oferă decât accidental informaţii despre cultura adolescenţei, în schimb prisosesc lamentările continue pe aceeaşi partitură: lipsuri, subfinanţare etc., fiindcă perspectivele optimiste rămân întotdeauna doar la stadiul de proiect.

În ceea ce priveşte situaţia emisiunilor pentru copii şi tineret, aceasta este de-a dreptul jalnică. În afara desenelor animate ale posturilor specializate şi ale altora, apare emisiunea lui Ianţu, „Copiii spun lucruri trăsnite”, o simplă însăilare cu aluzii obscene, nu pentru copii, ci pentru maturi. În rest, se mai pot urmări şi alte emisiuni la care iau parte tineri, concursuri „regizate” de doi bani, cu copii de decor ori cu animatoare „trecute”, costumate ca la grădiniţă, dar calitatea şi mai ales mesajul lor lasă mult de dorit, eufemistic vorbind. Putem urmări mai ales fetiţe, de cele mai multe ori aproape complet dezbrăcate, interpretând fel de fel de creaţii fără nici o legătură cu arta muzicii ori a dansului, frământându-şi trupul pentru a imita „vedetele” cu aceleaşi mişcări stereotipe ruşinos de expresive, sexy, deşi minore. De foarte multe ori melodiile sunt manele ordinare dintr-un repertoriu tot mai aglomerat / deochiat / decoltat, semn că influenţa şcolii e derizorie la acest capitol. Talk-show-urile dedicate tinerilor nu trec de stadiul şuşanelelor politice. Nici nu ştii pe cine să condamni, CNA-ul că permite, regizorii că promovează, ori studiourile ce asigură rating-ul cu asemenea producţii de umplutură. În caz că aştepţi emisiuni educative / civice într-o vreme când toţi vor să scoată bani din orice, meriţi compătimire.

Dacă televiziunile şi Internetul au o asemenea atracţie, ar fi minunat să se gândească cineva la crearea unui post dedicat tinerilor şi copiilor, ori măcar la rezervarea unor ore pe posturile transmise şi la ţară, ore subvenţionate cumva. Bună ar fi şi o editura şcolară cu carte ieftină şi importantă. Altfel, nu este exclus ca tinerii, aceia care nu vor să-şi părăsească ţara, să facă şi pentru noi colectă de „neuroni”. Cum au făcut-o pentru politicieni.

Petru Tomegea

Viclenia ţărănească

De-a lungul timpului, ţăranul român a imprimat mentalului colectiv o imagine despre sine deloc favorabilă, cu toate încercările semănătoriştilor şi ale poporaniştilor de a o „corecta”. Nici mai târziu, surogatele proletcultiste menite să cimenteze alianţa „istorică” între ţărănime şi clasa muncitoare n-au prins, ba au căzut în desuetudine încă din deceniul „problematic” (VI), fiindcă  folclorul nou cu stahanovişti şi tractoriştii fruntaşi nu căpăta aderenţă la mase. În schimb, panoplia identitară ţărănească încropită de istorici şi cronicari, români şi străini, dă la iveală trăsături deloc încurajatoare: viclean, făţarnic, isteţ, mişel, ipocrit, prefăcut, mincinos, pişicher, înşelător, sforar, perfid, duplicitar, şarlatan, fariseic, dibaci, hâtru, mehenghi şi marghiol, aşezate aici într-o ordine a frecvenţei. (Între timp, mişel, isteţ, dibaci, hâtru şi-au schimbat sensurile, n.a.). Odată cu comunismul, portretului i s-a adăugat caracteristica „hoţ”, slab reprezentată până atunci. Toate coexistând pe un fond de căinare mereie încă din timpul fanarioţilor. De remarcat că aceste atribute au fost transferate identităţii naţionale în lungul proces de constituire a statului naţional român. Dacă nouă ne place să ne autoflagelăm, când descoperim note defăimătoare în discursul unor ideologi naţionalişti germani, maghiari, ruşi ori ucraineni, acuzăm mânioşi nedreptatea, reaua-voinţă, duşmănia, lipsa argumentaţiei şi chiar a logicii. În alte părţi, atacurile identitare au declanşat războaie.

Preocuparea pentru mentalităţi şi tipologii rustice depăşeşte patru secole în Occident, ca dovadă culegerile cu snoave, povestioare despre vicleniile ţărăneşti, tipărite începând cu 1580: Till Eulenspiegel (Till Buhoglindă), apoi 1661, Molière, cu Les Fourberies de Scapin (Vicleniile lui Scapin) etc. La noi au fost Păcală şi Tăndală, cu circulaţie orală până la 1842, când snoavele se tipăresc în Albina Românească. O observaţie strict necesară: sunt mult mai multe asemănări decât deosebiri între cele trei tipuri de ţărani şi ţărănii, semn al civilizaţiei cândva comune.

Transformarea silnică a agriculturii ţărăneşti tradiţionale în agricultură socialistă, conform directivelor staliniste, avea să renască spiritul de revoltă împotriva spoliatorului, mai cu seamă, bolşevic. Până acum era menţionat în cazul marilor răscoale, de la Bobâlna la 1907. Jefuiţi de pământurile înnobilate cu sânge de strămoşi, ţăranii s-au băjenit la oraşe, angajându-se în fabrici, uzine şi şantiere. Cei împătimiţi de ogor s-au răsculat. Sute de mii au pierit de glonţ, schingiuiri, puşcării, deportări, lagăre, Siberia. Marginalizaţi neam de neamul lor în şcoli, facultăţi, armată, miliţie, cadre de partid, administraţie. La istorie nici că se învaţă astfel de evenimente. Se vorbeşte câte ceva despre opoziţia armată din munţi, lichidată de trupele de securitate abia după două decenii. Erau „instruite” la început de comisari sovietici. Un fenomen a scăpat însă: haiducia. Nu pot să nu-mi amintesc că, de fiecare dată când ne duceam la peşte cu bunicul, fie iertat, mai luam o traistă cu de-ale gurii şi pentru Lişman, nedespărţit de echipamentul cazon, mantaua ponosită, de ZB-ul său greoi şi de cartuşiera în diagonală peste umăr. Era om aspru, trăitor în codri, lunci, zăvoaie şi lanuri de păpuşoi înalt, hibridat porceşte, din care ai noştri nu voiau să facă mămăligă. N-am găsit informaţii oficiale despre el. Nu ştiu ce le făcea bolşevicilor. Cert este că activitatea de „lămurire” a ţăranilor pentru a se înscrie „la cazan” presupunea oarece riscuri. De aceea, activiştii erau dotaţi cu revolvere ruseşti, mişunau în găşti însoţite de miliţieni şi securişti.

Colhozul era simţit ca străin. Aşa că ce recoltau ziua furau cât puteau noaptea. Mai ales producţia de pe propriul teren. Mai târziu îşi dijmuiau şi rezultatele muncii prost plătite: în loc să asude depăşind norma de şuruburi, făceau cuţite, ustensile casnice, potcoave etc. Niciunul nu se socotea hoţ. Pentru a înşela vigilenţa autorităţilor, tăiau viţelul, oaia de 1 Mai, 23 August şi alte sărbători cu fanfară şi defilări. Aşa s-a născut sentimentul „hoţiei” la români. Dar de holda  şi acareturile aproapelui nu s-au atins, temându-se de justiţia divină. Astăzi unii sociologi grăbiţi susţin că identitatea noastră ar fi fost coruptă atunci prin adaptarea forţată la condiţii sociale precare, dar fără să studieze temeinic rolul determinărilor, al fenomenelor intruzive.

Acum când dăm iarăşi de greu, revenim la starea identitară. Mulţi susţin că ţăranii lui Coşbuc, Ilarie Chendi, Lovendal, Rebreanu, Marin Preda nu mai există. Dar tabloul identitar nu a suferit cine ştie ce modificări. Încă nelimpeziţi după ultima confruntare, politicieni perdanţi împreună cu analişti supăraţi pe soartă au descoperit noi valenţe ale identităţii: ne lăsăm păcăliţi cu promisiuni deşarte, suntem mitarnici, obţinând în schimbul votului avantaje, bunuri, ceea ce într-o ţară normală ar umple puşcăriile. Însă logica ţărănească e de fier: dacă tot mint de îngheaţă apele ca să poată mulge ţara după bunul plac, măcar să ne întoarcă şi nouă ce le prisoseşte. Suntem şi noi ai lui Dumnezeu. Pe de altă parte, criticii globalişti aruncă în seama „clasei politice” tarele identitare cu care ne-au procopsit neprietenii şi cărora le-am dat apă la moară noi înşine cu mare slobozenie a minţii. Se pleacă totuşi de la realitatea că modelul politic oferit de Păcală şi Tândală a fost mult mai uşor de pus în operă decât al Brătienilor, al lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu. Ceea ce nu s-a întâmplat cu Till Eulenspiegel şi Scapin.

Cititorul acestor rânduri îşi dă seama că fişa identitară realizată pe baza invariabilelor istoriografice dă la iveală un popor iubitor de libertate, însă greu de stăpânit şi guvernat fără acceptul său, motiv de gâlceavă între politicieni, istorici şi sociologi.

Petru Tomegea