Semnele neputinţei

Odată cu libertatea de exprimare câştigată cu jertfe în ’89, n-am mai vrut să fim aplaudaci, nici prostiţi în faţă, aşa că am urmărit atenţi şi suspicioşi atât spectacolul oferit de actanţii politici, cât şi reflectarea fenomenului sociopolitic în mass-media. După două decenii, putem afirma că politica nu trece de stadiul farsei, de un comic burlesc până la criză, dar tragic apoi, mediile au mari dificultăţi a discerne nuanţele între  alb şi negru, între ai noştri şi ai lor, funcţie de care se concentrează în trusturi. De aceea, decriptarea adevărului a devenit pasiune   generalizată a consumatorului de produse mediatice: încercăm să ghicim nesinceritatea, ipocrizia, oportunismul, minciuna electorală, populismul, teatralitatea, nesimţirea, neruşinarea etc., dar, deocamdată, fără reale influenţe la urne. În lipsa educaţiei civice, domină selecţia după criterii străine electoralismului clasic: aşteptăm să apară de undeva un salvator care să ne scoată din necazuri, dacă nu, răbdăm până se rezolvă lucrurile de la sine, cu timpul, ori ne lăsăm păcăliţi de sirene, trâmbiţaşi de partid şi de inşi asemeni nouă, „din popor”. De prea multe ori votăm la întâmplare, la mişto, dacă nu, stăm acasă, lăsând pe vârstnici şi mituielnici să ne decidă viitorul copiilor. Căci starea de neputinţă îi caracterizează nu doar pe decidenţi, ci şi pe electori. Uneori ne apucă disperarea nimicului şi ne retragem lehămeţiţi în propria carapace. Nu avem toţi câte un turn de fildeş. Asta se şi doreşte.

Că se întâmplă ceva cu diriguitorii noştri s-a văzut de la început, când s-a ales forma de guvernământ: au vrut o democraţie „originală”, semn că monarhia, democraţia clasică nu le veneau la îndemână; prea se bazau pe reguli, legi constrângătoare, ordine socială, drepturi şi obligaţii constituţionale precise de care nu prea aveau chef. Erau bune doar pentru mulţimi şi prostime. De ele se tem şi acum. În plus, punerea în operă nu le-ar mai fi permis continuitatea sistemului ceauşist, a reţelelor clientelare, nici jocul la două… capete.

Ca şi cum statul de drept ar fi fost instaurat şi funcţional de când lumea, s-a trecut imediat la reformarea lui, iar de două decenii se tot reformează fără a se întâmpla nimic bun. Din contră… Aşa că, sărindu-se peste etapa funcţionalităţii, s-a trecut cică la reforma „totală” a sa, semn că meleagul natal nu va fi mai bine guvernat vreodată. Dacă „reforma” are lipici la populaţie! În rest nimic nu contează. Pereat mundus!

Pentru că încă ne punem toate speranţele într-un singur coş, în 2004 românii au crezut că în sfârşit cineva, un vajnic haiduc cu drag de neam, se va pune, firesc, în slujba lor. Însă, atunci când şi-a asociat sintagma de „preşedinte jucător”, precauţilor le-a fost clar: nu era pentru ei, nici pentru sărăceni, nici măcar pentru middle class, ci pentru sine. Nu de grija sistemului a vrut cea mai înaltă demnitate, ci pentru a-şi „lărgi” universul constituţional, prea mic pentru pretenţiile proprii, neatractiv, de aceea nici n-a încercat vreodată să se achite cu pasiune de fişa postului, ca să lase vreo „dâră” în istorie. E drept însă că nici ceilalţi diriguitori nu se omoară în numele posterităţii. De aceea, actul de conducere s-a mutat prin bâlciuri, oboare, paranghelii, crâşme de lux. Fac concurenţă neloială maneliştilor.

Ca să simtă fiecare binefacerile lui Decembrie ’89, s-a trecut la transparenţă, bineînţeles, „totală” în actele autorităţilor, numai că a izbucnit „ca din senin” episodul româno-maghiar 15 martie 1990 şi, ca „dreaptă” consecinţă, serviciile secrete ceauşiste au fost reactivate. Şi înăuntru, şi în afară. Nu ştiau, vezi bine, să guverneze fără ele, iar modelul ceauşist rămâne singurul care le dă senzaţia de „acasă”. De altul n-au habar, nici nu vor să înveţe. Din timp în timp, s-a mai iţit câte un tărăboi mediatic, iar „consecinţele” s-au înmulţit peste măsură, astăzi România fiind ţara cu cei mai mulţi securişti pe cap de locuitor. Criza fiind doar pentru  contribuabilii naivi. Cât despre transparenţă, nici c-a ieşit de pe sub mese. Unde se face şi se desface politica pe Podul Mogoşoaiei.

Pentru că „totul”, total” s-au demonetizat complet, s-a trecut la  „adevărat”, „radical”, „profund”, „parteneriat pentru România”, „soluţii eficiente de criză”, chiar „restructurare naţională”. Până la alegeri, s-ar putea să reînvăţăm vocabularul neologic al limbii române. Numai că ce s-a improvizat ziua noaptea s-a surpat. Unde-l vom găsi pe Meşterul Manole care, zidindu-şi ce are mai drag, să se sacrifice pe sine după îndeplinirea poruncii divine?

Frecvenţa numelui „reformă” însă dă de bănuit. Pe vremuri apuse, tovarăşii făceau totul în numele unei revoluţii, în toate domeniile, ajungându-se la sintagme incredibile: revoluţie ştiinţifică, tehnică, agrară, administrativă, socială…, iar mai aproape de obştescul sfârşit al societăţii multilateral dezvoltate, substantivul devenise verb. Ce a scăpat de revoluţie, acum se „revoluţiona”. Mediile vremii transmiteau în direct succese după succese de pe câmpii de luptă cu înapoierea. Atât de tare înaintam pe drumul…, încât ne-am trezit la „loviluţie” că trenul încă nu plecase din gara 23 August. N-avea locomotivă. Astăzi, din nou, reforma a devenit verb: din nou se „reformează” ce a mai rămas…

Numai că pentru a moderniza statul de drept ar trebui ca acesta să existe, iar pentru a reforma şcoala, aceasta ar trebui să aibă apă, căldură, WC, manuale, programe de asimilare măcar a strictului necesar, a logisticii. Cum să reformezi buda din dosul şcolii, maculatorul, tabla neagră, lipsa banilor de ghiozdan, a motorinei subvenţionate pentru microbuze, necunoaşterea limbii române de către politicieni? Cum să reformezi sistemul politic ticăloşit, obişnuit să hălăduiască doar pe ecranele patriei şi nu să-şi „revoluţioneze” propriul loc de muncă? O fi agenda publică alergenă, sau acestea sunt semnele neputinţei politice?

Petru Tomegea

Prozelitismul politic

Prozelitismul a fost conceput încă din antichitate de către propovăduitorii religiilor în expansiune. Înseamnă subjugare spirituală, „zel, râvnă, strădanie de a face prozeliţi, devotament fierbinte faţă de o doctrină de curând adoptată”; presupune racolaj nu doar spiritual al indivizilor fie necunoscători, nehotărâţi, fie nemulţumiţi, opozanţi din alte culte, secte, congregaţii; metodele sunt imorale, coercitive adesea, forţând adeziunea prin ameninţări cu pedepse divine, profeţii apocaliptice, interpretări sibilinice ale dogmelor, încurajări interesate, daruri în natură ori spirituale şi chiar corupere sentimentală. Odată intrat în „turmă”, trebuia să accepţi necondiţionat existenţa unui singur „păstor” omnipotent, omniscient, omniprezent: „Credeţi şi faceţi fără tăgadă ce zicem noi şi veţi fi fericiţi”. Relaţiile aveau la bază disjuncţia: ori – ori. De aici şi-au inspirat comunismul, organizaţiile secrete şi ezoterice modelul social-politic şi strategiile.

Fiind un ansamblu de precepte funcţionale şi tactici îndelung exersate, reluate la cursurile defunctului învăţământ politic prin lecţii ca deviaţionismul de stânga ori de dreapta, menşevismul, bolşevismul, intelectualitatea şovăielnică etc., sub imperiul acestora s-au (re)constituit primele formaţiuni postdecembriste. Normal ar fi fost ca doritorii să adere conştient la o anumită doctrină, o ideologie consacrată, un program de modernizare a ţării secătuite de comunism, ceea ce nu s-a întâmplat decât parţial, în cazul partidelor istorice, singurele care moşteniseră blazonul identităţii. De aceea, împotriva lor s-a promovat insidios ideea romantică târzie a personajului carismatic, mesianic, salvator, unica speranţă a mulţimilor sărăcite, însetate de libertate şi democraţie, încercându-se reluarea cultului primitiv al personalităţii, cu tot cu mizeria proletcultistă a jumătăţii de veac stalinist-ceauşist. Implicarea partizană a unor oficine mediatice, după tipicul Scânteii dejiste, a fost decisivă în menţinerea relaţiilor cvasifeudale, în articularea discursului politic dependent de liderul atotputinte, creator de avantaje materiale de nerefuzat. Cifra de afaceri a marilor trusturi, imperii media indică gradul lor de „independenţă”, întotdeauna invers proporţional cu cifra de afaceri.

Nu se poate vorbi încă de eşecul partidelor încropite de sus în jos, constituite din „adepţi”, „ucenici”, adică din prozeliţi, deoarece tipul vetust de aglutinare personalizată, generatoare de oportunism, hainire, migraţionism, superficializare, inaderenţă la agenda publică stă la baza fiinţării lor în aretul unor personaje cu notorietate, carismă şi fler hiperdezvoltat. Plăcerile, voinţa, deciziile acestora trebuie respectate cu sfinţenie. Electoratul? Doar o masă amorfă, agitată şi înşelată din 4 în 4 ani, gâdilată în amorul propriu cu pomeni şi laude groase. Succesiunile la vârf s-au făcut mai cu seamă prin uzurpare, dar şi prin moştenire nu neapărat genetică. Loialitatea, servilismul trebuie demonstrate jupânului prin osanale ori de câte ori se deschide gura. Se investesc sume fabuloase în imagine şi notorietate. Votul credincerilor stă în chimirul „liderului tare”, asigurându-i fala şi averea, iar dreptul la opinie, la cuvânt în forurile de conducere ori în public e permis numai cu acordul acestuia. Libertatea de opţiune / mişcare a fost înlocuită cu „ascultarea” ca în cinurile monahale. Demnitate înseamnă acum „bună-credinţă”, supuşenie ori slugărnicie, iar posibilitatea inovaţiei, a reformării, e demult exclusă. Politică de slugi şi argaţi. Astfel că mişcările cică de stânga ori de dreapta, cu mici excepţii, au rămas captive unui timp istoric revolut-involut, determinat de atotputernicia lidership-ului. Încercările de înnoire n-au avut sorţi de izbândă. Uzufructul stăpânirii nu e de lepădat. Numai revoluţiile mai pot schimba statu quo-ul atât de bine înrădăcinat.

Dacă se condamnă in corpore metehnele „experimentaţilor” politicieni trecuţi prin sită şi prin dârmon, evoluţia tinerilor intraţi în sistem ar fi fost normal să miroase a carte, a Occident, dar nimeni n-a avut tăria să renunţe la prozeliţi, la înfeudarea încrederii, de frica pierderii avantajelor, a puterii asupra celorlalţi. Recentele alegeri au demonstrat că elitele politice nu vor fi dispuse vreodată la sacrificii, iar încrengăturile vasal-gentilice nu se apropie nicidecum de dispariţie. Se (re)acţionează în continuare haiduceşte, la poruncă, în frunte cu vătaful de grup / gaşcă, de aceea instituţiile statului destinate negocierilor, înţelegerilor ca Parlament, consilii, comisii sunt ocolite cu bună ştiinţă în favoarea coteriilor de gang. Situaţi în afara evoluţiei ideologico-programatice, ca „oameni de casă”, zeloşii aroganţi ai jupânilor abdică de la rangul lor înalt, evită activitatea politică normată, preferând înţelegerile ascunse, pe şest ca la primele tunuri bişniţăreşti postdecembriste.

Ameninţarea asupra viitorului nu e exclus ca alegătorii s-o fi simţit înaintea elitelor politice: au reuşit să izgonească din ţarcul confruntărilor sterile luptători ai unor cauze pierdute, triste figuri năucite de amocul puterii, gata să se pună în slujba oricui dă, promite mai mult şi să vicieze eşichierul după conjuncturi şi pofte. Lecţia e bună pentru făuritorii de destine din presă care n-ar mai trebui să asculte altădată cântecul de sirenă al sforarilor fie dintre politicieni, fie din serviciile secrete, pentru a croi din mitomani şi veleitari lideri de mucava şi să lase măcar bunul simţ popular, selecţia naturală să decidă, în caz că ideea unui program naţional de educaţie pentru adulţi nu e dorită.

Asanarea excrescenţelor peremiste, penegiste etc. demonstrează totuşi maturizarea electoratului românesc la nici un an de la intrarea în Uniunea Europeană.

Petru Tomegea