Zidul Plângerii

Nici Guvernul Ponta, nici USL nu se aşteptau ca raportul de monitorizare a Justiţiei să le fie foarte favorabil, dar nici să primească în acelaşi timp două ofense, dacă ne luăm după oficialii guvernamentali: „sentinţa” i s-a dat fără posibilitatea de a se apăra, ceea ce nu mai miroase a Uniune Europeană, ci a altceva, iar unele critici se bazează pe informaţii venite doar dintr-o parte, deşi încă din dreptul roman ne-a rămas principiul „audiatur et altera pars”.
În aceste condiţii, se cuvine să vedem cum s-a ajuns aici, iar, ca să nu ne tot lamentăm la un „Zid al Plângerii” imaginar care e soarta noastră, ar fi bine să spunem lucrurilor pe nume. Căci necazurile nu le avem de azi – de ieri, ci derivă tocmai din Constituţia „Iorgovană” (1991). Lipsa curajului de a ne despărţi de trecutul ceauşist ne-a determinat atunci ca separaţia celor trei Puteri ale statului de drept să se facă cu jumătate de gură, iar frâiele lor să fie ţinute de o autoritate unică, deasupra tuturor celorlalte, preşedinţia, deţinută atunci de „cel mai de bună credinţă român”, Ion Iliescu.

Constituţia lui Iorgovan

Modificată în 2003 în câteva aspecte legate de integrarea noastră în NATO şi UE, urmaşul dlui Iliescu, Adrian Năstase, împreună cu coaliţia de la Putere a considerat că nu i-ar strica un astfel de avantaj, gândindu-se că preşedinţia sigur îi va reveni după alegerile din 2004, de aceea a lăsat-o mai moale cu separaţia puterilor. Numai că, vorbă din bătrâni, nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte.
Dacă celelalte surate de lagăr socialist, odată scăpate din strânsoarea partidului unic, au ştiut să iasă din capcanele juridice ale fostului regim, România fie n-a ştiut, fie n-a putut, fie n-a vrut să scape, deşi din 1989 până azi am condamnat oficial de câteva ori comunismul.

Justiţia şi iar Justiţia

Însă una din puteri, Justiţia, a beneficiat de o „atenţie” aparte prin interpunerea între decizia judecătorească şi stat a unui intermediar de care foştii tovarăşi s-au servit cum le-a poftit inima, procurorii. Cea mai importantă schimbare a fost legată de nume: instituţia lor s-a numit Minister Public, subdiviziunile, Parchete, iar procurorii au devenit magistraţi. Este însă adevărat că legile actuale nu mai permit imixtiuni politice. Nici atunci nu permiteau. Cu toate acestea, în mass-media nu e zi să nu se vorbească de ele.
Or tocmai Justiţia beneficiază de Mecanism de Control şi Verificare din partea UE, iar în contextul lui 2012 rezultatele nu puteau fi altele decât dacă fie se schimba cadrul, fie se schimbau cutumele de pe vremuri. Iată de ce şi presă şi politicieni vin acum, ca de fiecare dată când o încurcăm, la Zidul Plângerii. Iar de încurcat societatea românească a încurcat-o destul de des din cauza lipsei de voinţă şi a incompetenţei diriguitorilor.

Mereu ne plângem soarta

Astfel, prin atacuri rămase aproape nepedepsite, capitalul românesc, atât cât era, a fost devalizat, trecând în mâna celor ce ştiau despre ce este vorba, iar de ştiut ştiau despre ce este vorba numai cei ce lucrau „în sistem”. Prinde orbul, scoate-i ochii, altă vorbă din bătrâni. Apoi, prin privatizări oneroase, unele la comanda creditorilor şi a finanţatorilor internaţionali, iar altele din nepricepere, neglijenţă plus corupţie. Am rămas ca întotdeauna săraci.
A se observa că toate aceste chestiuni ar fi trebuit rezolvate, ca pretutindeni, în justiţie, or marile procese cu furăciuni încă sunt aşteptate. Şanse să se schimbe ceva? Nu prea sunt: Curtea de Conturi, serviciile de audit scot dosare cu acuzaţii de miliarde şi miliarde de lei, dosare care se împotmolesc pe undeva, prin sertarele Parchetelor, se spune îndeobşte.

La Zidul Plângerii?

Dacă evreii, şi nu doar ei, merg la Zidul Plângerii din cu totul alte pricini, noi ne vom plânge mereu de proasta alcătuire a lucrurilor şi a lucrărilor publice şi de neşansa de a nu găsi un alt Napoleon al III-lea, sau măcar un alt Ioan Paul al II-lea care să ne poarte de grijă, căci singuri se vede treaba că nu o putem face.
Or cetăţenii români, contribuabili şi ei ca şi francezii, germanii, olandezii, polonezii… ar dori şi ei un stat de drept funcţional în care justiţia noastră independentă şi inamovibilă să nu răspundă niciunei comenzi politice, nici de la apărătorii de ocazie, nici de la acuzatorii de serviciu. Iar dorinţa asta trece iată de 23 ani. E de neînţeles însă de ce nu batem la uşa Parlamentului şi a Guvernului, dar lăcrimăm la Zidul Plângerii.

Petru Tomegea