Nu știu unde ne-au dispărut elitele politice și intelectuale după alegerea lui Klaus Iohannis la Cotroceni. Obosite de efortul de a-l scoate din cursă pe Victor Ponta și de a-l impune pe neamțul corect și muncitor, cel ce a inventat ședința de 15 minute, elitele s-au retras din prim-plan, cu o mare dezamăgire. Aveau și de ce: chiar dacă a pierdut alegerile prezidențiale, candidatul PSD rămăsese la Palatul Victoria ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar PNL nu și-a putut fructifica imensul avantaj obținut prin reușita propriului candidat.
Numai că debusolarea și inactivitatea prelungită a mediilor și a spațiului nostru public a născut un monstru cu care societatea românească va avea mult de furcă: renunțarea la partidele politice în actul guvernării, partide devenite indezirabile în cei 26 ani de la revoluție, și aducerea în fruntea țării a tehnocraților. Căci, aproape la unison, protestatarii au considerat că răul vine de la partide și de la politicieni, toți „aceeași mizerie”, din pricina lor a survenit tragedia de la Colectiv. Așa s-a ajuns la „corupția ucide”.
Așadar o politică fără politicieni. Apolitismul nu e nou, el revenind periodic în teoria politică cu nume precum: noocrație (noos – spirit, kratos – putere), tehnocrație, meritocrație…, așadar un stat condus de intelectuali, de oameni de știință și tehnicieni merituoși, până la urmă, o reeditare a republicii lui Platon conduse de filosofi, dar eșuată, din păcate. Despre cleptocrație, altădată.
Ei bine, alungarea partidelor nu s-a dovedit un lucru înțelept niciunde. E evident că nu se poate conduce un popor, o societate dintr-un turn de fildeș. Nu a fost o soluție nici limitarea la o singură formațiune politică, fie nazistă, fie comunistă. În esență, partidele au rolul de a coagula voința populară, de a o canaliza spre obiective prioritare și de a o transpune în politici publice, în proiecte și programe de dezvoltare social-economică. Adevărat este și că, în formula lor clasică, partidele se află într-o criză profundă nu numai în România, iar tendința actuală spre populism, demagogie și naționalism nu le va salva. Din contra.
Scoaterea partidelor din ecuația guvernării este principalul motiv al înființării unui minister insolit în Guvernul Cioloș, acela pentru Consultare Publică şi Dialog Civic, în încercarea de a-și încropi o diagnoză a realităților politice, economice, sociale, culturale și de a-și fundamenta pe această bază decizia administrativă. Spre a suplini rolul partidelor. Dar este greu de crezut că un număr restrâns de funcționari va putea înlocui activitatea sutelor de mii de membri de partid. Chiar dacă nu îmi fac iluzii că părerile membrilor chiar au contat și contează în luarea deciziilor politice de către lideri, fiindcă ideea aceasta nu prea am văzut-o pusă în operă până acum.
Firește, partidele se vor confrunta mai departe în parlament, dar deputații și senatorii vor legifera în funcție de prioritățile Executivului, arareori inițiativele proprii ajungând să se materializeze în acte legislative. Cât despre crearea de avantaje pentru aleși, privilegii, imunități, pensii, recompense, a se observa că toate au venit în contratimp cu agenda publică, ceea ce a coborât credibilitatea Parlamentului la cote critice.
Desigur, activitatea tehnocraților se vrea un fel de management al unei mari entități, doar că instituția, firma, compania înseamnă România, o întreagă țară cu aproape 20 de milioane de suflete. De aici o mulțime de complicații. Însă prim-ministrul și echipa sa constituită în mare grabă sunt optimiști, la fel și parlamentarii care le-au dat votul la învestitură și la buget. Fără o opoziție declarată, senzația mea este că Dacian Cioloș se pregătește de cursă lungă și nu-mi dau prea bine seama pe ce se bazează.
Probabil pe lipsa de determinare a partidelor, nicio formațiune nedorindu-și în acest moment guvernarea. Cu atât mai mult cu cât se apropie un an electoral foarte greu, într-un moment de răscruce a destinelor politice provocat de necesitatea reformării din temelii a activității de partid.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 