Formal, campania electorală s-a încheiat, dar nu am nicio siguranță că, în fapt, nu va continua. Fiindcă, „privind înapoi cu mânie”, de 27 ani o ținem tot într-o campanie. De aceea, hai mai bine să vorbim despre altceva: de obicei, astfel de evenimente constituie un bun prilej de a face atât bilanțuri cât și planuri. Ambele au o anume logică: ne bazăm pe faptele trecutului pentru a ne croi un viitor pe măsură. Nu visuri. Există și o componentă psihologică: renașterea speranțelor populare necesare parcurgerii unui nou ciclu de 4 ani.
Nu-mi dau seama de ce partidele au evitat bilanțurile ultimilor 4 ani, poate fiindcă nici Putere, nici Opoziție nu s-au aflat în ultimul an la guvernare, ci un guvern tehnocrat fără prea multe legături și obligații politice. Iar realizări mărețe în sânul partidelor, adică reforme și programe de întinerire și profesionalizare a membrilor eligibili pentru diverse funcții în aparatul de stat, n-au prea fost. Aș putea menționa una singură, pe cât de singură, pe atâta de timidă: renunțarea la balastul penal, deocamdată un început. De continuare mi-e frică să amintesc.
Or, în condițiile în care formațiunile politice n-au avut motive să-și susțină programele de guvernare și să ne cultive speranțele, nu mă aștept la cine știe ce rezultate de la viitorul Executiv, indiferent cui ar aparține. În al doilea rând, programe de guvernare în adevăratul sens al cuvântului nici n-au prea fost discutate, deoarece posibilitatea de a aduna voturi pe baza lor e aproape insignifiantă. De vină este lipsa de încredere în partide și politicieni, în clasa politică și în parlament. Și-au făcut-o cu propria mână.
Cu toate că în democrațiile consacrate activitatea programatică e generatoare de câștiguri electorale, în România democrația funcționează după alte criterii: primesc multe voturi cei ce promit marea cu sarea, cei ce dau pomeni, cei buni de gură care își atacă uneori suburban colegii, cei ce vin cu spaime și îngroziri precum furtul Ardealului, jefuirea țării de către străini, tăierea salariilor și a pensiilor, atacuri împotriva justiției…
Așa că vom avea ce am mai avut: o guvernare de azi pe mâine, cu reforme greu de pus în operă, cu multe ordonanțe de urgență, cu scandaluri parlamentare. Din nou vom socoti pe degete kilometrii de autostradă și investițiile, din nou ne vom plânge că educația și sănătatea sunt în derivă, că taxele și impozitele ne sufocă…
Și da, paradoxal, va fi liniște: mișcare sindicală nu mai există demult în România, liderii sindicali ai bugetarilor devenind simple curele de transmisie, ca pe vremuri, între partidul de stânga și autorități, iar în sectorul privat, mișcarea sindicală e sublimă, dar lipsește. Cu o excepție, industria automobilelor. Și, fiindcă mișcarea sindicală nu e în stare să-și susțină membrii, iar numeroasele ONG-uri sunt afiliate politic, ne îndreptăm ochii către presă, televiziuni, internet. Din păcate, partizanatul acestora e și mai evident: presa independentă e excepția, nu regula.
Acestea sunt principalele motive pentru care populația abrutizată de minciună și manipulare își pune speranțele într-un salvator, unul mesianic. Doar că mitul salvatorului a căzut și el în desuetudine, iar salvatorilor aleși ca atare le-au căzut aripile. Se pare că populația s-a lecuit: când te frigi cu… Ciorbea, sufli și-n… Băsescu.
Iată de ce speranțele s-au topit în ceața densă a intereselor politice mărunte, interese care arareori au coincis cu ale electoratului. Iar aici e vorba de democrație, de responsabilitate și reprezentare: ulciorul nu merge de multe ori la apă. Când, de 27 ani, le promiți cetățenilor că în guvernarea ta vor curge lapte și miere, iar oferta o constituie doar fărâmiturile de la masa guvernanților, când promiți școală și spital ca afară, iar copiii n-au nici măcar manuale și bolnavii își fac rost singuri de tratamente, medicamente, cum ar mai putea renaște speranța?
Nu cumva avem dreptul să cerem și noi în schimbul voturilor un alt fel de politică?
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 