Un anume „politolog” exclama scârbit: „oameni buni, asta nu e politică”. Din păcate, orice acţiune, discuţie, hotărâre referitoare la treburile cetăţii, la polis şi demos, ţine de politică, indiferent că e vorba de comuna primitivă ori de societatea cea mai evoluată. Poate era mai bine să se dea jos din empireul solilocviilor de bătut câmpii ca să dea o mână de ajutor la demascarea mişmaşurilor, la veştezirea cutumelor vetuste, a obişnuinţelor neaoşe practicate fără oprelişti de la vârf la baza piramidei. În vreme de restrişte, ochii celor necăjiţi caută salvarea la înţelepţi, numai că mai toţi se înghesuie de o parte sau alta a eşichierului politic, dovedind că implicarea oamenilor de ştiinţă şi artă alături de PCR nu s-a făcut, cum se laudă unii, din obligaţie de serviciu ori prin coerciţie, ci din obedienţă şi plăcere perversă, dacă nu din pasiune.
Rămaşi fără suportul sincer, dezinteresat al unor repere ale elitei intelectuale, politicienii copie şi ei ce văd la naşii, mentorii de partid, luaţi ca modele de reuşită şi slujiţi cât timp au ceva de câştigat. Analizându-le traiectoria, descoperi uşor stratagema aplicată, iar aceasta n-are nici în clin, nici în mânecă a face cu democraţia, ci cu oportunismul ordinar şi parvenirea prin orice mijloace. De remarcat că sforăria n-are nevoie de transparenţă.
Politică nu mai înseamnă nicidecum liberă asociere cetăţenească în vederea progresului social, a binelui comun, ci îndeplinire a poruncilor (în beneficiul) unor jupâni atotputernici, grupaţi pe stepene asemeni gradelor boiereşti. Nu se lasă la vedere nimic din bucătăria deciziei politice. Mai mult, prostimea e indusă mereu în eroare ca să i se abată atenţia. Să nu simtă înşelătoria. De reţinut că practicarea concomitenţă a simulării / disimulării nu mai e posibilă demult în vreo ţară civilizată.
Aşa am picat în zodia cârtiţei, a dedesubturilor, a pionilor otrăviţi, a politicii de gang şi de culise, a curselor şi a farselor golăneşti. Disoluţia politicului clasic, înţeles ca susţinere a agendei publice comune, a libertăţilor şi a drepturilor omului s-a produs, culmea! după primirea în UE. Pierzându-şi orice dram de ruşine, mai toţi aleşii îşi corup alegătorii prin mită, promisiuni, şantaj cu fonduri de la buget pentru a intra în posesia mandatelor. Politica stă lângă pet-ul de ulei şi punga de orez în găleata cu siglă de partid ca în ţările bananiere, iar purtătorii de mesaj, recte de vorbe, se dau de ceasul morţii pe ecran nu pentru explicarea unor reguli necesare ieşirii din criză, nici pentru a ne îndruma pe căile întortocheate ale legislaţiei, ci pentru a-şi călca în picioare adversarul. Se ocărăsc unii pe alţii atât de bolovănos, încât ar trebui interzisă prezenţa minorilor la spectacolul degradant al televiziunilor de profil.
Farsele groteşti, à la Signor Pantalone, jucate de căpetenii alunecoase la ultimele manifestări de partid, arată că destui politicieni, deşi plătiţi din ban public, nu mai au legătură cu masele de votanţi, reprezentându-se doar pe ei înşişi: câştigă mandatul uninominal ca social-democraţi, liberali, conservatori, dar în parlament susţin tocmai ceea ce au combătut vehement în campanii. Pe infractorul care păcăleşte 3-4 victime legea îl pedepseşte cu ani grei de puşcărie, dar politrucul care le trage ţeapă câtorva zeci de mii de alegători umblă să fie promovat ca ministru. De către interlopii cocoţaţi, după „valoarea lor” în jilţuri măreţe. Râde Europa? „Să-şi vadă Europa de trebile ei!”, vorba lui Caţavencu.
În locul confruntărilor pe programe de modernizare a ţării, se aruncă în eter noi doctrine având la bază băsescianismul, pleaşca, sângele din instalaţie sau hemingway-enele cojones, pentru a legitima abuzul de putere, atacul pe la spate, miştocăreala de mahala, şmecherirea oponentului şi aducerea sa cu grumazul sub talpa stăpânilor. Cei ce, la rândul lor, şi-au încuibat incognito pioni otrăviţi în partidele inamice, dar şahul nu-l dau la vedere, ci doboară întâi calul Nicolae Popa şi tura Necolaiciuc pentru a-i face mat, a-i lichida, termina, desfigura ori readuce sub ascultare pe nebunii foşti miniştri ori pe mogulii rebeli. Se vorbeşte chiar de înscenarea furtului de arme de la Ciorogârla spre a scăpa de niscaiva incomozi de prin ministere şi agenţii „ale noastre”. Căci politica ricoşeului anticipat loveşte duşmanul în puterea nopţii.
Ceea ce ridică uriaşe semne de întrebare este implicarea serviciilor în reglarea conturilor între găştile politice ori de interlopi. Dacă d-nii Diaconescu, Mischie, Manţog etc. au fost „lucraţi” de alte servicii decât cele oficiale înseamnă că pe moşia SRI ne înregistrează cine pofteşte, că România nu mai este o ţară liberă şi suverană. De jafuri armate, asasinate la comandă şi sinucideri „întâmplătoare” ale unor „călcători pe bec” nu se mai aude nimic. Or ineficienţa serviciilor de informaţii a dus în alte părţi la desfiinţare şi reclădirea lor pe bază de competenţe şi expertiză, căci reforma nu ar trebui să-i vizeze numai pe bieţii profesori şi pe bucătarii din fast-fooduri.
Prinsă în valul ciomăgelilor zilnice de partid şi de stat, România a ajuns campioană la risipa fondurilor guvernamentale, la netransparenţa actului de guvernare, la alungarea talentelor din ţară, la favoruri acordate clienţilor politici etc. În schimb, poporenilor li se vând gogoşi cu reforma statului. Înapoierea, însă, nu trebuie ţinută sub tăcere: jurăminte strâmbe în direct cu mâna pe cruce şi Sfânta Scriptură, fără ca Biserica să crâcnească, melanj politico-mediatic între vrăjitoare, magicieni, masoni, parapsihologi, şamani, vindecători, terapeuţi analfabeţi etc. scot în evidenţă degringolada clasei diriguitoare înglodată într-un Ev Mediu stătut, dominat de superstiţii şi zeul Ban.
În unele ţări percepţia că nimic nu merge s-a rezolvat prin apelul la nemţi (Bulgaria), la înalţi ierarhi ori la militari(Turcia).
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 