Nicicând atacurile asupra identităţii naţionale n-au cunoscut asemenea recrudescenţă. Pe vremea regimului odios, veneau din vecinătatea imediată: mediile ungureşti, ruseşti, bulgăreşti, ucrainene şi austriece ne acuzau de tendinţe expansioniste, mai cu seamă după 1975 când apărea „Delirul” lui Marin Preda şi se încerca recuperarea istoriografică a lui Ion Antonescu. Până şi reluarea cercetărilor de tracologie şi mitologie dacică sub impulsul lui Mircea Eliade a fost atribuită securităţii ceauşiste. În schimb, presa occidentală deplângea comasarea satelor, lipsa de drepturi cetăţeneşti, supuşenia, caracterul nostru răbduriu, defazarea social-istorică etc. Dar filonul etnogenetic, temperamentul, panoplia virtuţilor tradiţionale n-au fost pervertite.
După o perioadă de graţie postrevoluţionară, când presa internaţională redescoperea România, un val uriaş de simpatie s-a revărsat peste spaţiul mioritic şi peste urmaşii baciului moldovean, aşa fatalist şi degrabă ascultătoriu. Numai că în acei ani de înălţare civic-sufletească n-am reuşit să ne recâştigăm demnitatea: în loc să ne apucăm de (re)construit din temelii prezentul şi viitorul, conducători fără viziune politică şi simţ gospodăresc n-au ştiut să ne mobilizeze în jurul unui ideal naţional. Nu l-au avut. Mesajul regelui Mihai de a ne sufleca mânecile şi a zidi o patrie pentru toţi românii a rămas fără ecou.
În schimb, parte a intelighenţiei a început şi ea să ne biciuiască cu ocări mult mai grele decât ale străinilor: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şina spinării… românii nu pot alcătui un popor… Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim”. Ce vină va fi având biata limbă română, mijloc de comunicare la fel de frumos şi eficient ca oricare altul? Fireşte, când priveşti de pe un munte de cărţi în fundul curţii lui moş Tăgârţă n-ai cum să vezi ce-l împiedică să se emancipeze, nici de ce rămânem la stadiul de populaţie. Oricine pricepe slăbiciunile statului român de la origini până în prezent ştie că defazarea ne vine de la conducători săraci cu duhul, inapţi să înţeleagă rolul şcolii. Alţi doi filozofi, cu zâmbet complice-şmecher-cinic în colţul gurii, în loc să se minuneze în faţa capodoperei necontestate vreodată, văd în Mioriţa semnul zoofiliei care ne paşte ca neam de netoţi ce suntem. Ce mai: românii(!) sunt un popor primitiv, cu mentalitate de handicapat. Generalizări prosteşti în prime time la posturi TV sau în ziare naţionale. Vreo câţiva mari învăţaţi ne consideră rataţi, taraţi, masochişti, rasişti… Nu mai miră că mărimile lor „se pişă ori se c… pe ea de ţară”. Odată terfeliţi strămoşii, ne căutăm originea printre mameluci şi cumani negri. Or limba am moştenit-o de la romani, nu de la venetici. Şi când te gândeşti că pentru România asta, pentru ca inclusiv detractorii să aibă acasa lor, şi-au dat viaţa cei mai merituoşi / bravi dintre semeni. Mormintele lor însă zac în paragină, iar comemorarea jertfelor a ajuns un fleac tv-electoral cu fanfară şi chiolhan. De atâta bătaie de joc, poporenii nu mai ridică nasul din ţărână să privească soarele. Darmite să-şi ceară drepturile.
Pe vremuri, mulţimi de sociologi, psihologi, etnologi şi etnografi culegeau cu grijă comori de înţelepciune şi artă populară, conform crezului paşoptist de trezire şi propăşire a naţiei prin cultură. Fiindcă am ajuns „stupid people”, după nici două decenii de „libertăţi”, gurişti flecari îşi compun ei înşişi melodiile „populare”. Folclorul adevărat le pute ca şi rodul ogorului românesc. Or fără identitate spirituală, orice s-ar crea, miroase a kitsch şi manea.
Vi se mai pare criza asta una doar economică? Adevărata ameninţare la adresa suveranităţii vine nu de la opincă, ci de la diriguitor, căci el ţine poporul legat la ochi. În fruntea ţării e strategic să se afle doar cei ce ne pot uni şi înălţa, la a căror chemare să avem motive să sărim cu toţii. Nicicând n-am fost mai vulnerabili ca acum.
Partea cea mai ignobilă însă o constituie ipocrizia. Când ne cerşesc votul, ne ridică în slăvi calităţile strămoşeşti şi prezente: suntem plini de daruri dumnezeieşti, hărnicie, credinţă, ospitalitate, talente şi inteligenţă, iar după cocoţarea în înaltele jilţuri îi şi prinde ameţeala puterii, se ciocoiesc şi ne văd proşti, hoţi şi nerecunoscători, leneşi şi nesimţiţi. Un asemenea nimeni, Iulian Urban, ajuns mare senator toată lumea ştie cum, ne stropşeşte în direct, umplându-ne de jeg identitar: suntem cică puturoşi…, nu leneşi. Acum le puţim şi aşteptăm pomană de la statul intrat pe mâna unora ca alde Urban. Vă puteţi imagina astfel de afront într-o ţară civilizată fără să dispari pe vecie din spaţiul public? De la fanarioţi încoace, nimeni nu ne-a batjocorit în aşa hal: nemulţumiţi că muncim prea puţin pentru nepotolitele lor pofte de avere şi mărire, zbirii din Fanar au pus gârbaciul pe spatele rumânilor, i-au strâns în obezi, i-au ars cu fierul roşu şi i-au afumat cu iuţeală de ardei. Probabil că asta va fi fiind soluţia crizei „asumată” de guvern.
Aşadar le puţim. Le puţim, dar, paradoxal, banii noştri de contribuabili nu au miros, de aceea li-i poftă să ne stea în frunte, la bucate. Dar nu se pun în slujba celor mulţi, aşa cum au jurat pe cruce şi Constituţie, ci a propriului interes: ţin cu dinţii de şefie şi privilegii. Odată cocoţaţi pe purcoiul averii necinstite, ne privesc de sus ca pe nimicuri. Or nici vita nu creşte fără ochiul mângâietor al stăpânului.
Însă peste trei milioane de-ai noştri aduc anual în ţară multe miliarde de euro lucrând cu hărnicie în industria, agricultura, instituţiile, spitalele şi şcolile occidentale. Îi invit pe impostorii apatrizi şi fuduli s-o ia pe urmele lor, să-i vadă cum lucrează acolo în respect pentru om şi valori, cum sunt apreciaţi şi stimulaţi, cum şi-au construit în zonele lor rezidenţiale o mică Românie, cum se întâlnesc săptămânal la biserică… Se simt europeni.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 